In Cartea vietii (Ioan Pavel Petras, Cartea vietii. Insemnarile unui muritor, editie ingrijita de Irina Petras, Cluj, 2004), tata isi povesteste viata, cu intamplari mai importante, cu date si repere. Nu am citit-o niciodata/ n-am fost tentata s-o fac cat timp mai traia, fiindca stiam toate povestile dinauntru si altele pe deasupra. Mult mai tarziu, cand batranetea il impiedica sa bata campurile si padurile cum i-ar fi placut, pe jos ori pe vechea si fidela lui bicicleta, si nici de mesterit in atelierul de tamplarie improvizat in pivnita nu-i mai prea ardea (mama nu era de acord sa-si urce calabalacul intr-una dintre camere, ar fi fost loc destul, insa ei i se parea imposibil s-o „strice” cand „uite-asa, iti vine cineva in casa”), l-am sfatuit sa continue Cartea vietii. A facut-o transcriind in alte doua registre mari tot ce se afla in primul, cel vechi, si adaugand alte amanunte. In afara celor trei registre (primul cu subtitlul Ravasul vietii mele), care se opresc, toate, la 1947, un pic inainte de nasterea mea, mai exista un caiet de o suta de file, acesta realmente jurnal. Are un titlu: Insemnari de dinaintea nimicului sau de la sfarsitul verbului a fi: „Moartea vine la absolut toata lumea, cu siguranta nimeni nu scapa, si pe masura ce imbatranesti nu prea-ti pasa de acest lucru, iar cand iti dau ghes necazurile, chiar ai vrea sa accelerezi totul, sa se termine odata pentru totdeauna... sa se termine toate cat mai curand. In mod normal, oamenii batrani mai cad pe ganduri si isi mai amintesc de tinerete, care, in orice caz, nu trebuie schimbata pe batranete. Cred ca sunt multi care isi aduc aminte cu drag de timpurile frumoase apuse, de trecutul tanar si frumos – eu, din pacate, nu am aceasta fericire, caci copilaria, mai cu seama dupa zece ani, cand am ramas orfan, a fost destul de bizara, apoi adolescenta, viata activa a avut multe, multe parti negative si regret mult de tot acest lucru. Regret ca prea mult timp l-am irosit si prea putin timp l-am petrecut. Din pacate, aceasta teorie cu timpul irosit si timpul petrecut am aflat-o prea tarziu si nu se mai poate face nimic. Gata.”
Intre 1947 si 1988, n-a mai scris nimic. Sau n-a mai pastrat nimic. Fostul jandarm fusese scurta vreme militian, apoi, dupa trecerea in rezerva (1951), se angajase ca merceolog la Gostat-ul din Agnita. Exista doar copia unui memoriu din 1959, catre Gheorghiu-Dej, in care cere reabilitarea – fusese exclus din P.R.M., nu mult dupa ce se inscrisese, pe motiv ca fusese jandarm, om al vechiului regim, si ca il urmarise pe insusi Gheorghiu-Dej – povestea se afla in carte. A fost reabilitat, dar membru de partid n-a mai vrut sa fie: ajunsese la concluzia ca un carnet nu foloseste la nimic, important e ce ai in cap si cum folosesti ce ai acolo. De altminteri, trecutul, tot trecutul, avea sa-l hartuiasca mereu. Cu un frate (Simion) inchis cinci ani, politic, de catre comunisti, cu altul (Vasile) ucis in vremea colectivizarii, ca activist comunist, el, fost jandarm intr-un regim, militian in altul, om al datoriei, cinstit si harnic, cu respect pentru Lege, fara sa inteleaga cu totul fragilitatea adevarului si dependenta lui de capricii politice, a fost un nemultumit bland, inchis in sine, pentru care, in lume, nu era niciodata randuiala pe care si-o dorea.
Asadar, Tatal meu, Ioan-Pavel, temator de moarte cu furia in alb a celui care a pariat totul pe ratiunea umana („noocrat”, in felul lui, mai credea ca o mana de oameni destepti, carora cei mai putin destepti le-ar da nesmintit ascultare, ar putea gasi solutiile tuturor problemelor lumii contemporane; crize, razboaie, catastrofe, chiar boala si moartea sunt semne de „prostie”, la nivel de individ ori de specie), s-a pastrat opac la „fictiune” – fie ea si religioasa – cultivand, in schimb, aproape paradoxal, un emotionant sentiment al urmei, al operei. Era faptuitorul care a pretuit intotdeauna – cu o bucurie complice, „apartinatoare” – tot ce era facut de mana (mintea) omului. In calculele lui n-a intrat niciodata, firesc, moartea. Nu accidentele il atrageau – moartea e teribilul accident si „prostia” ultima –, ci numitorul comun al evenimentelor, substanta durabila si, eventual, pipaibila. Citea istorie, economie, politica, niciodata „minciuni”. Singuratic – se aprindea numai in discutii serioase, „mondiale” sau, macar, practice, concrete, nu-i placeau nicidecum taclalele de pensionar care-si omoara timpul –, avea o generozitate continuta, gandind mereu la comunitate, omenire, specie. Am mostenit de la el placerea de a face si incapatanarea de a ma feri de amagiri.
Si-ar fi dorit un baiat, dar s-a impacat cu ideea ca are doua fete si ne-a crescut cu aceeasi atitudine destinsa fata de asa-zisele priceperi barbatesti. Cred ca am invatat deodata, pe la vreo zece ani, sa cos la masina si sa dau cu rindeaua. Avea o incapere in pivnita plina cu unelte de tot felul aranjate pe „caprarii” – pe toate le stiam folosi, secondandu-l in mestereli ingenioase. Ca si mama, nu dispretuia defel imaginatia. Nimic nu se facea in casa noastra strict dupa reteta traditionala. Trebuia sa-ti pui mintea la lucru, sa rezolvi cu ce ai la indemana, sa inovezi, sa improvizezi. Lucrurile din jur nu mi-au fost niciodata dusmanoase, nu am intrat niciodata in panica din pricina vreunei „revolte” a lor. Stiam ca, pana la urma, gasesc o solutie. Cand am citit cartea lui Töffler, am gasit si un nume. Tata era, avant la lettre, „prosumatorul” si ma crescuse si pe mine in ideea ca tot ce e facut de mana si minte de om as putea face, la o adica, si eu. Mai avea o dorinta uriasa de a sti, de a alunga cat mai multe umbre si ceturi. Tot ce afla imi explica pe indelete si mie. In fiecare vara bateam tara in calatorii in circuit (cu banii stransi peste an). Sa vedem, sa aflam, sa avem termeni de comparatie. Primul televizor din oras a fost al nostru – era o fereastra spre lume.
Am aflat tarziu, tarziu ca nu avea o parere prea buna despre femei. Maramureseanul nu glumea cand imi spunea razand ca pe la ei se spune „trece pe drum un om si o femeie”. M-a tratat mereu cu atat de totala egalitate, ascultandu-mi serios si polemic parerile despre toate, se deda la cusut si gatit cu atata placere incat nu i-am banuit samburele misogin. Fara s-o vrea, crescandu-ma „fara deosebire de sex” mi-a furnizat argumentele pentru ne-superioritatea barbatului. Cred ca de la el am deprins atitudinea mea esentiala fata de oameni – ii consider pe toti egali, dar ii cantaresc dupa diferentele valorante si nuantate. Din „Cartea Vietii” am aflat ca se temea, mai teribil decat banuiam, de moarte. Cartile de medicina ale Laurei, fiica mea, i se pareau incomplete. Aici ma despart de el si cotesc spre intelegerea calma a firescului muritudinii – asemeni mamei...
Pofta de a face ceva imi era asistata pe loc. Descoperisem, de pilda, intr-o sambata, niste paie aurii – le-am cules si am „desenat” cu ele, lipite pe o panza neagra (din lada de croitorie a mamei), un bradut stilizat. Duminica dimineata, desi, presupun, frant de oboseala dupa o saptamana de lucru (era economist la „gostat” si lucra, verile, aproape zi-lumina), a plecat misterios cu bicicleta si s-a intors cu un saculet cu paie alese tot unul si unul. Mi-a mesterit si rame, m-a ajutat sa intind panzele, sa le protejez cu sticla. Toate vecinele au vrut asemenea „opere” pentru veranda. Mai am si azi vreo doua… Mai tarziu, lucrarile mele de la cele zece expozitii personale aveau sa aiba rame mesterite de el, „comanda speciala”. Ale Laurei, fiica mea, la fel, si mai tarziu. Lucrurile din jur nu mi-au fost niciodata dusmanoase, nu am intrat niciodata in panica din pricina vreunei „revolte” a lor. Stiam ca, pana la urma, gasesc o solutie. Tata avea o dorinta uriasa de a sti, de a alunga cat mai multe umbre si ceturi. Tot ce afla imi explica pe indelete si mie. Intr-o seara, imi aduc aminte, cred ca aveam vreo opt ani, m-a intrebat daca am observat ca rotile de la locomotiva au o portiune compacta. Observasem. „Mocanita” trecea prin centrul targului meu si era un personaj familiar. De ce erau asa? m-a intrebat. Cum in camera alaturata ma astepta o carte proaspat cumparata pe leul de bomboane (Inima rece, a lui Hauff), am raspuns: „Nu stiu si nici nu ma intereseaza”. S-a albit la fata. A urmat o mustruluiala metodica si calma (n-am primit niciodata nici o palma; o privire ori o vorba nemultumita erau o pedeapsa mai dureroasa decat orice bataie) despre ce inseamna sa fii om, despre mintea omeneasca, lucrul cel mai de pret pe care-l ai, despre cum trebuie hranita mereu – „ca un ogor”, aveam sa citesc peste decenii in Caietele eminesciene –, despre cum se cuvine sa treci prin viata cu toate simturile in alerta, inregistrand si incercand sa intelegi tot ce poti intelege, ca doar asa viata are rost si lumea are un inteles. Si sunt/pot fi amandoua frumoase. Fireste, mi-am inghitit lacrimile si l-am rugat sa-mi explice cum e cu roata… Schita de atunci mi-e inca proaspata in minte. Avea o colectie de reviste vechi, Stiinte si calatorii, parca se numea. Doua volume pe care abia le puteam tine in brate. Simteam o placere nebuna sa le rasfoiesc, sa citesc despre tot felul de minunatii. Cand eram inca foarte mica, le rasfoiam cu inima cat un purice ca sa traiesc spaima minunata a re-intalnirii cu capul de urs negru de Tibet, ranjind cat mi ti-i coperta... Sora mea, Ana, tipa de surpriza.
Pentru Tata, in ultimii ani mai ales, trupul avea sa devina tiranul absolut. Cel mai banal simptom capata proportii infricosatoare si ii intuneca ratiunea. Trei picaturi din sange prelinse pe albul chiuvetei, un banal epistaxis, l-au terorizat luni in sir, halucinand suvoaie inecacioase ce-l sufocau peste noapte. Nici un medic nu l-a putut convinge ca nu are nimic. Statea minute in sir culcat, pipaindu-si pulsul. Isi pandea trupul ca pe un stapan dusmanos gata sa-l pedepseasca in orice clipa. Incepuse sa fie convins ca totul avea sa inceapa, adica sa sfarseasca atunci cand il vor lasa picioarele, ca pe bunicul. La primul semn, de spaima, a capitulat. Doctorii nu descoperisera nimic care sa-l impiedice sa mearga, sa vorbeasca, sa traiasca... Insa el obosise sa mai lupte.
I-a supravietuit mamei sase ani, cu o spaima de moarte atroce. Mintea, pe care pariase mereu totul, atent sa se fereasca de orice excese care i-ar fi pus trupul in primejdie asa incat si gandul sa-i fie tulburat, l-a ajutat pana aproape de sfarsit. Lucid, citind mult, comentand, cu o participare stranie la varsta lui, tot ce privea prezentul si viitorul omenirii. Mereu nemultumit de mersul lucrurilor. Credea in disciplina liber consimtita, in munca, in placerea de a mesteri, de a face si a drege din mandria lucrului bine si ingenios facut. Legile pietei, mai ales asa cum aratau ele in tranzitia romaneasca, i se pareau egoiste, hraparete, ineficiente, imorale.
A vrut sa ramana singur dupa moartea mamei. Se descurca usor, stia sa faca orice. Ne vizita, ieseam la plimbare impreuna, vorbeam la telefon. Dincolo de toate acestea, o privire atintita obsesiv, halucinant spre propriul trup tot mai nesupus. Mainile, picioarele il ascultau tot mai capricios si le privea cu furie, ca si cum ar fi fost vorba de o conspiratie sinistra impotriva lui, numai a lui. Fiecare ezitare a vreunei parti a trupului se transforma in catastrofa. Mintea lui lucida, inteligenta, priceperea il paraseau cand era vorba despre simptomele lui. Nici o explicatie medicala nu-l satisfacea, erau teorii. A acceptat sa se mute la noi doar cand, intr-o duminica, picioarele au refuzat sa-l slujeasca. A cazut intr-o apatie stranie. Examenul medical nu arata nici o stricaciune „acuta”, totul era in regula. Minus batranetea. A refuzat sa manance, sa vorbeasca, sa se miste. Agonia a durat, sub ochii nostri, trei saptamani. Hranit cu lingurita, parea cand si cand sa-i placa un fel mai mult decat altul. Dar nu voia s-o spuna altfel decat din priviri. Incet-incet, viata se scurgea dintr-un trup care intrase in greva, intai singur, fara vointa de a trai, apoi luand-o si pe ea. Vorbea adesea, in ultimii ani, despre oameni care murisera greu, zbatandu-se, urland, schimonosindu-se. Se temea sa nu i se intample si lui astfel. Stia ca spaima lui de moarte venea dintr-o dorinta teribila de a trai. A murit simplu, intr-o clipa. Chipul i s-a inseninat, liniile fetei au cazut netezind pielea si intinerindu-l. O moarte frumoasa. Laura a murmurat: „I-ar fi placut sa se vada”. Ii iesise bine si ultima munca. Ultima mestereala de om fara stare.
Marcel Moreau avea dreptate – marii necunoscuti ai vietii noastre sunt chiar parintii, caci ocrotirea presupune si o mare cantitate de taina si disimulare. Acum, ca i-am luat cu totul in mine si ei mai sunt doar prin amintirea mea despre ei, pot decanta intr-o melancolica tihna ce au fost pentru mine.
Cand e vorba despre parinti, despre impreuna-le pe care il credeai vesnic, trecutul, amanuntit pe-ndelete, in clipe ruminante, insenineaza raspunderile tale de supravietuitor si fac ruptura indurabila. In ambele sensuri – mai usor de suportat, dar si rezistenta in timp, ca o cicatrice. Ca o cochilie de melc. Martor al unei dureri care te-a lasat mai vulnerabil si mai puternic, in egala masura. Mai vulnerabil la zvonurile mortii – lucru, pentru mine, mirabil, caci constientizarea mortii ca parte a vietii e cea mai buna cale spre o traire lucida, omeneasca a timpului lumii –, dar si mai indiferenta la mofturile si capriciile vietii in lume. Mai definitiv aparata. Mormintele celor dragi sunt un fel de radacini: te fixeaza in trecere.
|
