Macar si din cauza anului aparitiei, ultimele doua romane aparute in colectia EGO.Proza a editurii Polirom, Iepurii nu mor al lui Stefan Bastovoi si Inainte sa moara Brejnev al lui Iulian Ciocan, nu au prea multe sanse de a se sutrage unor etichete inevitabile: e pe val sa-ti povestesti tribulatiile dintr-o copilarie de dinainte de ’89, e cool sa zici ca esti nascut in URSS si, mai ales, o sa ai ceva succes la public daca-ti povestesti pubertatea si adolescenta usor nostalgic, usor melancolic, bine relaxat, in orice caz nu resentimentar, nu cu ochi rai, nu incarcat de prejudecati politice, nu cramponat de ultimele concluzii la care a ajuns dezbaterea si expertiza istorico-literara aferente. Prin urmare, e necesar ca sansele, atitea cite sint, de a scoate totusi de sub eticheta aceste doua carti excelente sa fie speculate corect, cit de cit obiectiv, cu bun simt, s-ar zice critic.
Mai intii trebuie spus ca cele doua romane isi au geneza in anii ’90. Ambele au fermentat multa vreme fie ca proza scurta care apare periodic in revistele de specialitate, fie ca practica neinstitutionalizata de creative writing. Iulian Ciocan si-a publicat parte din bucatile care alcatuiesc acum, autonom si perfect inchegat, romanul Ininte sa moara Brejnev in revista Contrafort, in timp ce ideea romanului Iepurii nu mor a aparut la indemnul lui Dan Lungu, cind Stefan Bastovoi isi facea studiile la Iasi, dupa care, la Timisoara, sa se transforme intr-o placheta de texte in proza cu titlul provizoriu Sophie, care sa fie periodic citita colegilor si prietenilor de la Cluj, iar acestia sa nu intirzie sa vina cu sugestii, lectura devenind treptat un ping-pong de idei legate de numele personajelor, de intimplarile prin care sint purtati.
Cit despre motivele din care au fost scrise cele doua romane, aici parerile sint impartite. Fiecare poseda raison-ul sau, un lucru insa le pune impreuna: nu de dragul trend-ului fost-au scrise, nici de dorul urmasilor urmasilor lor.
„Eu nu reusesc nicidecum sa-mi exorcizez propriile fantome. De aceea ma apropii de ele, abia stapinindu-mi nelinistea, si le las sa vorbeasca in timp ce scriu. Am impresia ca numai asa trecutul poate fi suportat si inteles”, marturiseste Iulian Ciocan in O precizare, capitol din romanul de fata. Scuza? Anticipare auctoriala a feed-back-ului? Incercare de a controla ecoul? Nu, este un capitol recurent in majoritatea romanelor care incearca sa-si genereze propria teorie romanesca odata cu povestea din roman, o specie de roman rar intilnita care vorbeste si despre sine in timp ce se compune, ca atunci cind ai cumpara un medicament, iar in cutie ai gasi nu fisa de preparare si utilizare, ci citeva pagini cu ecuatii, cu probleme de fizica si chimie organica.
„Pe atunci (in 1996, mai exact) eram student la Timisoara. Ma vedeam absorbit intr-o lume care mie incepea sa-mi displaca. Ma refer la obsesia aproape prosteasca pe care românii si-o faceau din «intrarea in Europa». Eram satul sa tot aud cit de buna este Uniunea Europeana si cit de rea, saraca si stearsa este România. Fara sa vreau, am inceput sa am repulsie fata de tot ce era strain, ma refer la nivelul acesta vulgar: hamburgheri, discoteci, baruri. Vreau sa ma intelegi corect, lumea spre care mergeam semana tot mai mult cu Uniunea Sovietica, nu neaparat ca atmosfera, ci ca model. Entuziasmul omului de rind, dar mai ales al studentimii, al intelectualilor mi se parea nepotrivit. Era rezultatul unei manipulari pe care eu, ca om sovietic, o simteam pina la oase. Atunci am vrut sa scriu o carte despre o lume pe care toti am uitat-o prea repede: Uniunea Sovietica. Este o carte despre o lume facuta din lozinci, lozinci ce ajunsesera sa fie respirate, mincate, baute, dormite. (...) De fapt, acest roman este o incercare de a surprinde sentimentul sovietic”, povesteste Stefan Bastovoi in interviul acordat lui Serban Axinte in Suplimentul de cultura, nr. 143, 1-7 septembrie 2007, intitulat „Am vrut sa surprind cit mai mult sentimentul sovietic”. Spre deosebire de Iulian Ciocan, care incerca sa se lepede de fantomele trecutului prin curatare livresca, prin imaculare asumativa, Stefan Bastovoi isi propusese curatarea in mod manifest, o revolta profund umana si tinereasca il determinase sa recurga la scris, intelegind prin asta recuperare personala a unui trecut recurent in alte forme, sa expuna rezultatul literar cu sectiunea transversala la vedere, in acelasi timp sa se bucure, de ce nu, de rememorarea indirecta a unei copilarii care a produs omul si autorul de acum.
Fantomele celor doi autori au morfologiile lor. Fantomele lui Iulian Ciocan sint cu atit mai absurde, cu atit mai apasatoare pe creier cu cit descrierea este insotita pe parcursul cartii de constiinta aberatiei lor. Copilul Iulian are un soc disclocant atunci cind afla de la un post de radio strain ca Brejnev chiar poate sa moara, ca Brejnev chiar este om. Moartea liderului iluminat, director de constiinta, zdruncina coerenta sistemului, Iulian ajunge intr-un final – happy ending, sugereaza Iulian Ciocan – sa-si puna intrebari despre lumea in care traieste si il procusteaza. Soiuz-ul celor doi Iuliani, autorul si personajul, se dovedeste a fi perisabil, corodabil, friabil. Cu toate acestea, cuplul Olga Leonovna-Vladimir Vladimirovici continua sa mute cu locul mobila din apartamentul lor mult prea strimt, Polikarp Feofanovici – veteran de razboi care acum nu mai are decit pieptul incarcat de medalii, incontinenta nu o are decit urinara si singuratatea patologica – continua sa aiba aceleasi asteptari, iar o rosie care i se sparge de teasta ii da masura imperiului aflat la inceputul decandetei. Idealurile care se ciuntesc, visele care sint amputate, sperantele desarte sint apanajul fantomelor lui Iulian Ciocan. Sa produca solid un balast de asteptari, iata repercusiunea actiunii acestor fantome, consecinte adincite si de inserturile intertextuale din roman, excerpte de discurs normativ din epoca semnate de scriitorii patriei.
Spre deosebire de acestea, fantomele lui Stefan Bastovoi, in simbolul iepurilor care nu mor, dar care haladuiesc ghidate de numai cite o pereche de ochelari de cal, nu au si nu produc asteptari, se complac si persevereaza intr-o lume pe care o resimt imemoriala, pe care si-o proiecteaza mereu in opozitie cu bestia capitalista. Ca Lenin a murit demult nu mai are nici o importanta, acesta bintuie prin roman si prin constiinta personajelor mereu viu, proaspat normativ: copiii il recita si-l imita la scoala, ajung sa-si formeze idealuri in comparatie cu el, oamenii din sat discuta cu el in gind sau prin paduri si nici nu au indoieli legate de el. „Personajul meu nu este un disident, el crede in Uniunea Sovietica si il iubeste pe Lenin, iar atunci cind nu intelege ceva, se indoieste de sine, nu de sistem”, explica Stefan Bastovoi in acelasi interviu. De fapt, romanul ar fi trebuit poate sa aiba trecut pe coperta de titlu nu „editia a II-a revazuta”, ci „editia a II-a, cu Lenin in filigran”, ca pe rublele din perioada Uniunii Sovietice. Iar greutatea romanului o dau linistea si pacea zguduitoare in care se complac a trai personajele, insolitul situatiilor aberante considerate normale, normalitatea absurda inteleasa ca raison d’être, asemenea familiei Stamate a lui Urmuz, care intelege sa locuiasca pacific intr-o groapa, legata toata de un tarus.
Si mai exista o deosebire: situarea in timp. Chiar daca personajele din Iepurii nu mor au o data fixa cind ies toate la parada sau vin la sedintele de colhoz, ele nu par a fi cusute pe haina istoriei, nu sint o medalie prinsa in pieptul unei epoci pentru care a fi decorat pentru merite insemna progres si dezvoltare. In schimb, la Iulian Ciocan lucrurile se intimpla „inainte sa moara Brejnev” si dupa.
Doua imagini diferite ale aceluiasi soiuz, o singura moneda calpa cu doua fete ruginite diferit, romanele celor doi ar fi putut rosti, daca n-ar purta inca stigmatul calusului, luati si cititi, acesta a fost cindva trupul si sufletul meu. |
