 Paul Goma, Patimile dupa Pitesti, roman, editia a IV-a, Ed. ANAMAROL, 2007
Din clipa asta.
Din clipa asta atata drum atata drum inapoi indarat in maica noastra memoria. (…)
Oul, zic si eu, bataind in asteptare zile si zile si zile si cand, dupa doi ani si ceva – acum cateva zile – aud un glas mare de trambita la celalalt capat al firului:
„Jumatatea e bine, in cinci saptamani naste, eu, subsemnatul, fratele meu, scot de pe unde am ascuns-o cealalta jumatate, exemplarul de gasit, il ascund bine-bine, la vedere, cobor, intru in prima cabina telefonica, imi prefac glasul cat sa am constiinta impacata ca nu-l denunt pe frate-meu si le dau numele, prenumele, adresa exacta: acolo pot – daca se grabesc – gasi si confisca dolari, droguri, aur si chiar o marturie despre Pitesti.
Dupa ce telefonez bine-bine, ma intorc si ma intind pe pat.
Cu privirea la usa.
De asta data, vine, nu se poate sa nu.
Si are sa fie Cartea dupa Mine.
 Paul Goma, OSTINATO, roman, editia a II-a, varianta abreviata pentru internet, 2002, Ed. ANAMAROL, 2007
…procurorul harcaia din fierastrau in dreptul subgenunchilor lui, se poticneau dintii in tabla, inca nu-l atinsesera, daca nu se trezeste acum, bestia are sa-i fierastruiasca picioarele
urla si se trezea
de asta data reusise sa evadeze – din vis – un fleac, inchisoarea, fleac izolarea cu lanturi, fleac gardul de incinta, trecea pe la 200 m. de la buza conductei, era gard-de-incinta intre visul dinauntru si libertatea de dincoace, din izolarea cu lanturi, evadarea nu fusese deloc un esec, fiindca nu dintr-o colonie de munca evadezi, ci dintr-un vis rau, vis mincinos – auzi: 206 metri!, cand el stia precis ca facuse 2060, insa porcii, porcii, ii furasera un zero, dar nu-i nimic, nu-i nimic, furindu-i-l acolo, i-au dat aici, fara sa stie, prilejul de a evada in fiecare noapte: se pregateste cu dichis, scotindu-i pantalonii – desi purta lanturi nituite...
 Paul Goma, Saptamana Rosie. 28 iunie – 3 iulie 1940 sau BASARABIA SI EVREII, eseu, varianta ianuarie 2007, Ed. ANAMAROL, 2007
…Desi (inca) nu li s-a cerut, pentru Nűrnberg II, lista calailor actionind in URSS si in tarile ocupate de Marea Uniunea Sovietica (cea Foarte) Liberatoare… Recuperatii de Israel, riguros aceiasi bolsevici internationalisti, odata ajunsi in Tara Sfanta au devenit peste noapte: ultranationalisti, ultrareligiosi, ultraxenofobi, ultrarasisti, pastrind fondul eternului komisar.
Insa chiar fara „documente” – daca le-au furat insisi evreii, pe cand erau ei sovietici – si ce daca am mai spus-o? o re-spun! – iar aceiasi, deveniti israelieni, refuza sa comunice informatii (asa se face justitia de tip bolsevic: provoci disparitia probelor, citeste: le furi, apoi ceri probe! – astfel acuzatul nu va putea respinge acuzatiile mincinoase), cumplitul adevar spune: in sarcina si pe constiinta Romaniei raman multe si grele pacate (cate: 100 sau 100 000?; 200 sau 200 000 victime?) comise impotriva evreilor, or se stie: crima incepe de la unu.
 Paul Goma, Jurnal 12. 2004, Ed. ANAMAROL, 2007
Paris, 19 ianuarie 2004
Iubita Nicoleta,
Am re-re-re-luat Patria de hartie. (...)
Citind randurile, urmarind cu degetul buchile, ma prelasam dulcei gelozii: „Uite-o: scrie cartea mea mai bine decat am scris-o eu!”
Multa este intentia de a face curte unei persoane dragi – dar, vorba unui ardelean: „Multa, dar nu tata”. Cum ar veni: este si ceva adevar in zise. Ceva esential, cam-totul, ar zice mult-pomenitul si relativitorescul ardelean. (...)
Nu am scris vreodata – profesionist – despre carti. Nu cred ca as fi facut-o mult mai prost decat altii: probabil din egoism de autor, din avaritie fata de timpul ramas de trait si care trebuia musai cheltuit numai si numai pentru propriile productii...
 Paul Goma, Jurnal 13. 2005, Ed. ANAMAROL, 2007
Imi era mai usor cand ma luptam cu Fiara de unul singur.
„De unul singur”, iata o tactica (si chiar o strategie...) pe care o aplic de decenii, de cand, adolescent fericit ca toti adolescentii, insa in acelasi timp nefericit, pentru ca ii puteam contamina de „boala reactionarismului” pe colegii mei, pe prietenii mei – pe fetele mele. Asa ca... ma retrageam de langa ei/ ele, pentru a nu le pricinui necazuri – politice, desigur – si chiar de nu o faceam in realitate, o faceam in gand, iar rezultatul era acelasi? Sufeream din cauza aceasta, fiindca sunt structural sociabil, sunt un doritor de prietenie barbateasca, mai ales adolescentina (nu o cunosc pe cea barbateasca, de razboi, doar pe cea de puscarie care este cu totul, dar cu totul altceva, dar nu „prietenie”); imi placea sa fiu membru al unei comunitati: echipa de fotbal, fanfara, „gasca” si cred ca aveam calitatile de a ma face acceptat, chiar iubit – insa...
...Insa! Eram un ins cu un semn in frunte, acela de care nu este conzult (fiind in Ardeal) sa te legi – fiindca nu se stie cum-cand te contamineaza, iti trece paduchii lui – de refugiat, de reactionar, de antirus, de antiregim.
 Paul Goma, Jurnal 14. 2006, Ed. ANAMAROL, 2007
„Vreau si eu sa-mi editez cartile...”
Peste o vreme, cand eu voi fi oale si ulcele, vreun cercetator (desi prefer o cercetatoare), citind randurile de mai sus are sa se intrebe:
«Dar de unde pana unde aceasta „dorinta napraznica”, sora cu foamea din inchisoare? Ce se petrecea in anii aceia, de un scriitor nutrea un asemenea gand, era bantuit, mistuit de o asemenea dorinta? Ce fel de regim-politic era in tara noastra, in acea vreme si care erau oamenii care il impiedecau pe acest scriitor – unul dintre multi – sa-si editeze si el cartile?»
Va afla ca „regimul” era democrat, ca tirania cazuse de multa vreme, cu tot cu activistii, securistii, turnatorii aferenti; ca Tara era cu un picior in Europa, ca se zbatea sa convinga Occidentul ca noi suntem europeni din mosi-stramosi, ca numai dominatia rusilor ne impiedecase de a avea un comportament normal, fiindca noi – e-he! Va mai afla cercetatoarea (dorita de dincolo de mormant...) ca pe scriitorasul acela il impiedecau sa publice in reviste, sa se exprime in presa, sa-si editeze cartile – nu monstri bolsevici ca Rautu, Chisinevski, Vitner i drughie, nici casapi din „noua generatie autohtona”: Dumitru Popescu-Dumnezeu, Ghise, V. Nicolescu, I. Brad, Stroia, apoi „alexandrinisti” ca Dulea, ca Gadea... Ci colegi de-ai sai, multi fosti prieteni – oricum, nu dusmani de moarte – incepand cu...
Cu cine sa (re)incep lista cenzuratorilor mei?
(...)
Si se va intreba cercetatoarea (indragita), pe buna dreptate:
«Dar ce aveau de impartit acestia cu acela?»
Ce isi va raspunde – nu mai are vreo importanta pentru mine care, acum, inca in viata ard, ma perpelesc, sunt sfasiat, obsedat de... gandul editarii cartilor (si ale mele). |
