Maria DAVID

fragment

As fi vrut sa pot spune despre tata ca era un om fain. Vesel. Generos. Ca stia sa vorbeasca despre orice si cu oricine. Ca ii placea sa mearga pe munte, sa schieze, si mai ales, ca ma iubea foarte mult. Toate astea mi le spun astazi altii. Eu nu stiu nimic. Pentru ca nu am vorbit niciodata despre... Pentru ca imi era indiferent.
Nici atunci cand mama m-a rugat sa scriu necrologul, nu am fost in stare sa leg doua cuvinte. Am lasat-o pe sora-mea si a iesit ceva de-a dreptul emotionant. Cel putin asa au zis toti.

Si totusi.
Tatalui meu ii placea sa fumeze. Tacea si fuma. Avea un mod ciudat de a tine tigara, protejand-o parca intre degetele chircite. Fuma cel putin trei tigari la cafeaua de dimineata. Cand eram mica, linistea si fumul dens, gros, care plutea in bucatarie, ma speriau. Mai tarziu m-am amuzat, regasindu-ma in aceeasi ipostaza.

Tata citea intotdeauna ziarul cu voce tare, dura, injura emisiunile tv, exact pe alea preferate de mama, si nu avea niciodata rabdare sa se uite la un film. In schimb era in stare sa citeasca la nesfarsit o carte despre ascensiunea lui Hillary pe Himalaya.
Tot asta am citit si eu in cele doua nopti de priveghi.

Tata ne aducea mereu de la Bucuresti frisca intr-o cutie mare, alba, de plastica, sigilata. Habar nu aveam ce-i aia frisca pe atunci. A fost tare multumit cand am stiut sa-i spun cat fac 7x8 si o singura data a vrut sa ma plezneasca pentru ca am spart un geam cu o bucata de gheata. Dar toate astea s-au intamplat ingrozitor de demult.  

Imi amintesc ca eram prin clasa a 9-a cand  mi-am dorit din tot sufletul ca tatal meu sa fie altcineva. Imi imaginam ca sunt infiata, ca taica-meu trebuie sa fie un tip zdravan, tare. Sa-mi inspire forta. Ma uitam pe strada la tot felul de barbati-tati si incercam sa-l ghicesc pe cel adevarat dupa voce, statura, trasaturi.
             Cativa ani mai tarziu a inceput sa-mi fie total indiferent. Treceam pe langa el in fiecare dimineata, mormaiam un salut si apoi aveam grija sa-l evit tot restul zilei. Nu am fi avut despre ce sa vorbim, chiar sa fi vrut. Si cred ca nici el nu se simtea prea bine in rolul ala, de cap de familie.

Imi amintesc furia, teama, dispretul. Rusinea, atunci cand venea beat acasa. Privirea tulbure, injuraturile, mersul impleticit, spaima cu care ascultam noaptea, pe furis, la capul patului, sa vad daca mai respira. Sa nu cumva sa moara in somn, spunea mama, plangand.

...el, beat, intr-o seara, incercand sa imi spuna cat de singur se simte. Spaima mea, cuvintele legandu-se anapoda, neputinta de a spune macar o data ce trebuie, ce ar fi vrut sa auda. Nimic din toate astea. Doar graba de a disparea cat mai repede, mainile lui, strabatute de vene noduroase, incercand sa ma tina cat mai aproape.

                 Un singur moment in care ne simteam bine impreuna: cand fumam. Ne intelegeam atunci cand nu scoteam niciun cuvant. Era o liniste din aia, perfecta, o tacere care nu trebuia justificata, care nu devenea stanjenitoare. Eram doar noi, pur si simplu, si asa, captusiti in fum si miros aspru de tigara, paream, in sfarsit, din aceeasi familie.

Imi amintesc de tata, tragand dintr-un Carpati, rasucind foita alba de tutun, tragand puternic din ea, apoi fumul albastrui - un firicel iesind pe nas - mai intai, apoi pe gura - un intreg suvoi. Cateodata scuipa si injura pastele ma-sii apoi lua iar tigara si tragea. O fuma pana aproape de capat, pana ii pisca degetele galbene si buzele, apoi o strivea in scrumiera.

                In ultimul timp isi ascundea tigarile stii doar ca nu ai voie sa mai fumezi. In dulapul vechi, de pe hol, in coltul din stanga, sus, ii mai lasam si eu cateodata. Desi nu ii placeau astea cu filtru, le fuma indarjit, pana cand mirosul, devenit insuportabil, atragea reprosurile maica-mii. Schimbam rapid cateva priviri si fiecare pleca plictisit spre camera lui.

               Ultimele poze de familie: eu, mama, sora-mea si el. Noi, tepene, zambind artificial. Tata, cu ochii plecati, privind undeva. Nesigur. Mama il tinea de mana, strans, nu cumva sa cada, de parca era o papusa stricata. Si eu ma gandeam la fel. Numai de nu s-ar prabusi tocmai acum.

   Imi mai amintesc privirea lui neputincioasa, incordata, atunci cand ne vedea pe toate trei - niste momai, langa el, la spital, incercand sa mimam relaxarea.
   Degetele lungi, slabe, tremurand, glasul cu care mi-a cerut pentru ultima data o tigara. Refuzul meu stupid, trebuie sa te faci bine, desi amandoi stiam ca  nu se va intampla asa.
   Durerea pe care o simteam in piept, sfredelindu-ma, in fiecare seara, cand ma intorceam de la spital, gandindu-ma la el - acolo, singur printre muribunzi. Trupul slabit, vanat, horcaind, convulsiile, flegma care il ineca de cate ori incerca sa ne vorbeasca.

              O poza in care suntem doar noi doi. Eu privesc in gol, fumez si ma gandesc aiurea. Tata se uita la mine. Are un zambet din-ala labartat, pe toata fata, ochi vii si veseli. Privindu-ma, pare altcineva. O privire pe care nu am fost niciodata in stare sa o vad atunci cand traia. Pentru ca nu vroiam. Pentru ca rareori ne uitam unul la celalalt. Permanent incercam sa ma feresc de el, sa-l evit, sa fug. Sa ma prefac ca nici macar nu are importanta. Pe-atunci, pentru amandoi, era mai usor asa.
            
             Sa ma odihnesc, mi-a spus ultima data, soptit. Sa stai si tu sa te odihnesti...