Florin DUMITRESCU

Ce faci cand treci cu copilul prescolar - care stie sa citeasca, la fel ca mai toti congenerii sai - prin fata unui zid cu zmangaleli obscene? Tu, care principial aprobi libertatea de expresie, tu care incurajezi manifestarea libera a frustrarilor, intr-o societate atata vreme inchistata? Ce faci cand copilul te intreaba ce e aia? Ii explici ca e vorba de lucruri firesti, care fac parte din viata omeneasca? Cum ii explici ca, in fond, e vorba de dragoste; dar sub o anumita forma, mai... hm... speciala? Si apoi cum ii explici ca acea forma, poate mai putin imbietoare, in care ni se infatiseaza dragostea omeneasca, este un tribut, platit de noi toti, mici si mari, istoriei de reprimare sociala, culturala, sexuala?... Ce faci cand treci cu un copil mic, cu urechile atintite la tot ce se aude-n preajma, prin fata unei terase, de unde rasuna acel stil de muzica la care cica „versurile conteaza mai mult decat melodia”? Si care versuri sunt – vorba avertizarii – „explicite”? Cum sa-i explici unui copil ca, in acel local, cu personal mai numeros decat clientela, angajatii de parte barbateasca sunt prost platiti si de aceea li se ingaduie, ca un soi de compensare, sa le tachineze pe angajatele de parte femeiasca, in buna traditie romaneasca? Iar daca ai o fetita, cum sa-i explici ca, mai tarziu, ca sa fie cool si trendy si ca sa nu treaca drept tocilara, va trebui sa se lase violata social, cultural si simbolic, in numele unei mari detabuizari si al unei mega-exorcizari la scara nationala, care este – vai – atat de necesara, chiar utila, intr-o societate reprimata ca a noastra...