Stefan CARAMAN

FOTOLIUL TATALUI MEU

Fotoliul tatalui meu este inca acolo, in fata casei. Lemnul i s-a scorojit, vopseaua a crapat si a cazut. Generatii peste generatii de vrabii s-au zbenguit pe tablia lui; peste el a plouat, a nins, l-a ars soarele…

Si-l cumparase dintr-unul din ultimele salarii, inainte de a se fi pensionat. Era o dupa amiaza de vara, tocmai plouase, apa din streasina casei se scurgea de parca s-ar fi prelins o felina. O priveam pe fereastra, eram copil si-mi inchipuiam ca nici o femeie nu putea fi mai frumoasa decat apa, nici chiar mama. Sau doar mama, dar nu intotdeauna, ci numai cand ma ducea in oras.
Atunci am auzit poarta de la strada. Aveam o poarta metalica, prost unsa si oricine intra in curte se facea anuntat de scartaitul acesteia. Singurul motiv pentru care tata refuza sistematic sa o unga era acela ca, astfel subrezita, parea umana. Nu odata il surprindeam vorbindu-i, mai ales cand venea acasa afumat – de obicei o injura. Asa era tata, ii trebuia o persoana cu care sa se certe si pentru ca pe noi toti ne iubea, isi gasise in poarta partenerul ideal de conflict.

„’rtii ma-tii!” l-am auzit si am stiut ca  bause.

Imediat am sarit in sus de bucurie – cand era beat tata ma alinta. Cu cinismul copilului protejat, il preferam astfel. Jucam risca pe bani si facea in asa fel incat sa piarda, iar cand nu mai avea nici un sfant ma lasa sa ma joc cu cheile – avea un buchet stufos cu un breloc in forma de sirena. Dar inainte de aceasta intra in casa si afisa un aer vinovat… nu mult, ci cat sa-i starneasca mamei un sentiment de compasiune… mama il primea cu un aer sever, iar tata nu reusea sa baiguie decat un timid

„ce-i draga, ce te uiti asa?”

Apoi apaream eu si-i saream in brate. La o asemenea scena mama devenea brusc frumoasa, mai frumoasa decat apa care se prelingea din streasina; ridica din umeri si se retragea in bucatarie. Am asociat intotdeauna bucataria cu un sanctuar in care numai ea avea acces. Toate oalele, farfuriile, alimentele ce se transformau miraculos in mainile ei, chiar si pliciul pentru muste, erau pentru mine obiecte magice, unice si inventate pentru mama… numai pentru ea.

De data aceasta tata, desi ametit, isi facuse intrarea cu totul altfel - strigand dupa noi

„Mami!… Tefi!… Mami!… Tefi!”

Avea ceva comic in glas, un ton vesel suficient ca sa tradeze faptul ca era pe cale de a ne face o surpriza. Mama iesi din  bucatarie stergandu-se de sort. Mirosea toata a ceapa si avea fata rosie din cauza caldurii. Eu m-am repezit afara uitand sa ma incalt. Apa era calduta, murdara si, in alergare, stropeam in jur – astazi lucrul acesta m-ar face sa dezaprob nemultumit, dar atunci era bine… eram copil.
Din coltul casei isi facu aparitia in sfarsit, tata. In brate tinea un obiect ciudat care aducea a scaun. Il purta chinuindu-se vizibil,  dar pe mama o pufni rasul.

„Nu se mai dau salariile in bani?”, il intreba razand in continuare; stia intotdeauna cand era ziua de plata

„ce-i draga, ce te uiti asa?”, ii raspunse in registru clasic

„e clar, iar ai baut”

„ei, o bere acolo, am ajutat niste oameni sa incarce o masina de mobila si m-au cinstit… puteam sa-i refuz?”

„vezi? asta e problema cu tac-tu … e baiat bun; ajuta oamenii si ei ii dau de baut”, imi vorbea fara sa se uite insa la mine

„lasa mama, tata e om mare, are voie sa bea o bere”… m-am simtit dator sa-i iau apararea, desi inciudat in adancul sufletului, pentru ca uitase de mine, furat de bucuria fotoliului abia achizitionat. L-am iertat, desigur – copiii trebuie sa-si ierte intotdeauna  tatii.

„bine, bine, ia-i apararea…", se intoarse spre bucatarie, dar inainte de a intra din nou acolo, il  intreba din nou

„bun, ti-ai luat fotoliu… si acum ce-o sa faci cu el? unde o sa-l pui?… sa nu-ti inchipui ca am sa te las sa aduci uratenia asta din lemn in casa”

Tata o privi usor descumpanit. Chiar isi inchipuise ca o sa aduca fotoliul in casa. Mama avea dreptate – fotoliul era urat. Aducea mult a scaun ordinar de bufet, insa avea in plus o deschidere mai mare a unghiului dintre tablie si speteaza. I-l mesterise unul dintre tamplarii de la I.A.S. – inventie proprie, cum ar fi afirmat acesta.
Momentele de slabiciune treceau la tata foarte usor si erau urmate imediat de cele de revolta. Iar pentru ca ne iubea atat de mult si pentru ca poarta nu se afla in apropiere, tata facu un gest surprinzator si, pentru mine, demn – tranti fotoliul chiar in fata casei, in micul scuar facut de laturile a doua vestibule.

„de acum incolo locul lui e aici… cine il misca cu un centimetru, are de-a face cu mine!” mai spuse el, ceva mai apasat si directionat spre bucatarie

„fugi la robinet, spala-te si taci din gura”, ii raspunse ecoul

Iar tata se duse, dadu drumul la robinet si incepu sa se spele.

Au trecut 7 ani si inca ma simt de parca trebuie sa vina si totul sa fie in regula, ca intotdeauna. Sa deschida poarta aceea zgomotoasa, sa intre cu pasi ezitanti, s-o injure ca altadata, mama sa-l certe, el s-o intrebe ce are si sa se lase abandonat in fotoliu.

Dupa pensionare devenise un om putin mai trist. Radea rar, i se nazarea din nimic si se certa tot timpul cu poarta. Renuntase aproape definitiv la a mai iesi in sat, motivand ca odata ce-l cunostea pe de rost nu mai avea nici un farmec sa se deranjeze.
„Am ridicat casa asta cu mainile mele; a venit vremea sa ma si ocup de ea” si, intr-adevar isi irosea intreaga zi ocupandu-se de casa ridicata cu mainile lui.

Se trezea inainte de rasaritul soarelui, se ridica din pat, greoi, mormaind cate ceva, se imbraca si iesea sa hraneasca animalele. Il auzeam conversand cu pasarile sau arbitrand cearta dintre purceii inghesuiti la sfarcurile scroafei din cotet si, mai tarziu, scuturand nucul din gradina. Il priveam uneori amuzat cum se aseaza sub coroana acestuia scarpinandu-se in cap si cum incepe sa sparga nucile intre dinti. Nimeni n-a avut vreodata asemenea dinti. Coaja tare a fructelor ceda lesne, o indeparta nervos si-si indesa in gura miezul. Revenea inca inainte de a ne ridica din pat, ceilalti: mama, eu, ea, copiii. Il gaseam intins in fotoliul lui, rasfoind vreo revista veche sau motaind pur si simplu. Iarna, prima lui grija era sa si-l curete de zapada, abia apoi o indeparta din jurul acestuia.

Intr-o zi se simti rau. Era deja miezul ei si  nu se ridicase inca din pat asa cum facea mereu, inaintea noastra. Statea rezemat de perne si privea in gol. Mama sedea langa el si nu spunea nimic. Isi tinea doar mainile in poala si, asa, cu o suvita de par alb cazuta peste obraz, era mai frumoasa ca apa care se scurge de la streasina casei. L-am intrebat ce are si mi-a raspuns ca e obosit. N-am avut puterea sa-i spun ca poate ar fi bine sa-l consulte un medic. M-am asezat langa el, pe marginea patului. Si am facut un gest pe care nu-l mai facusem niciodata inainte, nici atunci cand mi-a dat bani sa platesc un avort – i-am luat mana si i-am sarutat-o.

„Termina cu prostiile” mi-a spus, in timp ce mama a inceput sa planga; „ma, voi v-ati ticnit de-a binelea”

Atunci dadu patura la o parte si se ridica cu precautie – picioarele il tineau.  Trase un part si rase

„vezi draga? sunt sanatos…”

Ceru apoi sa i se aduca halatul si papucii. Fireste ca erau chiar acolo langa el, dar ii fura aduse asa cum ceruse. Se intinse putin si iesi afara – nu departe, ci doar pana la fotoliul lui, in care se lasa gemand incetisor.

„azi am zi de odihna… Tefi, adu si tu o tuica… Tanca, da tu la gainile alea; vezi ca aia porumbaca e cam bleaga, poate o taiem azi – vreau sa mananc o ciorba”

„abia ieri am taiat-o pe aia neagra, ciorba e proaspata…”, protesta slab mama,

„am zis pe aia porumbaca… pasarile bolnave trebuie taiate inainte sa moara… la naiba! nu ma mai asculta nimeni in casa asta?”

Eu am adus tuica, iar mama taie gaina porumbaca. In timp ce o jumulea in bucatarie, m-am asezat langa el. Am turnat in doua pahare, am ciocnit…

„pentru ce ciocnim azi, tata?”

„nu stiu, zi tu…”, imi raspunse si ma privi intr-un fel ciudat, de parca flutura o esarfa.

„pai… sanatate… e bine?”

„sanatate… nu, azi nu… hai sa ciocnim pentru mama”

„fie, pentru mama”

Am ciocnit pentru mama, am baut si am inceput sa sporovaim de parca abia atunci ne cunoscusem pentru prima oara. Mi-a povestit despre camarazii lui din armata, despre gagica de la scoala profesionala si despre verii din Bulgaria, apoi am turnat in pahare, i-am povestit despre micile mele succese literare, despre cat de buni sunt unii si cat de rai altii si de cat de surprins am fost atunci cand am aflat ca oamenii sunt, in fond, cam la fel, apoi am turnat in pahare, mi-a povestit despre Dobrin si despre bunicul, si despre faptul ca amandoi au fost alcoolici, apoi am turnat in pahare, i-am povestit despre esecul meu in politica si despre sotia mea, ne-am certat  vorbind despre Iliescu, am turnat in pahare… am baut.

„dar tu nu esti azi la serviciu?”

„nu, azi mi-am luat un liber”

„de ce?”

„ma duc sa mai scot niste tuica”

In noaptea aceea mama si eu am privit la stele si ne-am dorit ca el sa fi ajuns acolo. Stateam in stanga si in dreapta fotoliului din lemn, gol si priveam la stele. Tacuti, stinsi, tristi. M-am apropiat si am luat-o de dupa umeri. De la streasina casei se scurgea un fir de apa de la ploaia ce abia se oprise. Mama era frumoasa ca apa. Dar n-am stiut sa-i spun atunci asta.

Cateva zile s-a simtit mai bine. Isi reluase obiceiul de a se trezi de dimineata si de a iesi la pasari. Mama il urmarea atenta si discreta – stia ca daca ar fi aflat s-ar fi facut foc si para. Apoi in ziua aceea, s-a intors mai repede din gradina si s-a asezat in fotoliu. Pentru prima oara i s-a parut incomod, sau prea tare, sau pur si simplu inutil. Se foia tacut in el, fara sa-si poata gasi locul. Mama l-a invelit cu o patura subtire, iar eu i-am adus un pahar cu apa. N-a reusit sa intinda decat putin mana, pentru ca aceasta a cazut imediat. Apoi a oftat doar prelung si a murit.

L-am insotit tacuti pana la biserica, apoi pana la cimitir. Eram parte ai unui cortegiu numeros, condus de un popa usor abulic si trist – isi conducea la groapa cel mai bun partener de bautura din comunitate. Din cand in cand monede mici de nichel sareau peste capetele aplecate, spre coada multimii si aterizau cu zgomot pe drumeagul pietruit. De acolo erau culese de copii sau de batranele mai iuti si ascunse in buzunare. La intrarea pe poarta cimitirului se auzi un oftat prelung si abia atunci am inteles ca ultima speranta nu se stinge in cele trei zile de priveghi, nici in slujba de la biserica si nici macar pe marginea gropii, ci acolo, sub bolta celor cativa salcami batrani de la intrarea in cimitirul comunal.

Am ramas la marginea movilei de pamant proaspete, inca multa vreme dupa ce lumea s-a imprastiat catre case. Mama tinandu-se de cruce si plangand epuizata de oboseala si durere, eu citind absent benzile textile cu necrologuri de pe coroanele construite stangaci din flori de curte. Le desprindeam de pe aranjamente, le citeam, apoi le strangeam sul si le indesam intr-o plasa. Mi se pareau idioate – nu faceau decat sa tradeze tristeti injumatatite, pareri de rau cenzurate, dorinta secreta de a scapa cat mai repede de jena sentimentului tragic.

„Colegii de la U.J.E.CO.O.P. nu te vor uita niciodata”

„Ne-ai lasat cu inimile indurerate, sa ai grija de tine acolo unde ajungi – Nae si Titi.”

„Ai fost un om bun. Pacat ca ai plecat asa – Nela”

„N-am uitat de datoria aia de 100 de lei – o sa i-o dau nevestei tale la prima leafa – Dorel”

Ultima panglica i-am aratat-o mamei mele. A schitat un zambet

„da-l incolo ca suta lui; sa-i fie de pomana”

Am luat-o de dupa umeri. Era atat de usoara incat m-am temut ca o voi pierde. N-am stiut niciodata pana atunci ca mama mea este o fiinta atat de fragila. Ma temeam ca va disparea nu prin moarte, nu printr-un proces lent in care sa ne consumam suferintele, ci pur si simplu, dintr-o data, in momentul acela – ma asteptam sa se topeasca sau sa se evapore. Am gandit ca daca mamei mele i s-ar fi potrivit o anume disparitie, atunci nu ar fi putut fi alta decat aceea prin evaporatie, ca a apei ce tocmai s-a scurs din streasina unei case pe piatra calda a trotuarului.

„se face intuneric, mergem?”

„unde sa mergem, imi spui si mie? eu n-am invatat sa ma cert cu poarta… imi vine sa mor, ma crezi?”

Imi spunea toate fara nici un accent patetic, rece, calculat, de parca m-ar fi indemnat sa evaluez rodul boltii de vie. Atunci i-am vorbit despre visul meu de a pleca din tara, de a calatori aiurea, de a cunoaste locuri si oameni noi, de a dormi prin cotloane nestiute de nimeni, de a simti pulsul lumii, asa cum nici tata, nici ea si nimeni altcineva din neamul nostru n-au reusit vreodata.

„Dupa multi ani am sa ma intorc si n-am sa fac altceva decat sa povestesc oricui va avea timp si chef sa ma asculte; am sa ma asez in fotoliul acela urat de afara si am sa povestesc”

„ai sotie, ai copii, eu sunt batrana… unde sa mai pleci, mama?”

„nu stiu, chiar nu stiu… cred ca o sa incep cu Ungaria…”

„Ungaria e aproape de noi…”

„da, se ajunge repede acolo… apoi am sa trec in Slovacia, Cehia, Germania…”

„dar costa o gramada de bani, mama…”

„banii nu sunt  o problema atunci cand vrei sa-ti implinesti un vis…”

„esti idealist… asa era si el cand l-am cunoscut; ma tara prin toate statiunile din tara, a vrut sa ma trimita la o scoala de patiseri, numai ca sa ma scoata din casa, sa vad si eu lumea…”

„tata era o figura…”

„si inca ce figura…”

„mama… ti-am spus vreodata ca esti mai frumoasa decat apa care se scurge de la streasina ?”

Sporovaiam amandoi incetisor, imbratisati, inconjurati de intunericul de afara, pe drumeagul dintre cimitir si casa. Ne-a intampinat fotoliul din lemn, pentru prima oara gol si am fost din nou tentati sa cadem prada durerii. Ne-am amintit apoi de conversatia abia incheiata - nu era altceva decat o promisiune. Iar in familia noastra promisiunile trebuiau pastrate indiferent de circumstante.

„de acum incolo locul lui e aici… cine il misca cu un centimetru, are de-a face cu mine!” am spus, pregatindu-ma sa ma asez in el.

„fugi la robinet, spala-te si taci din gura”

Iar eu m-am dus, am dat drumul la robinet si m-am spalat.