Iulian BAICUS

(…)Stiu ca intr-o alta epoca, un mare scriitor praghez, Franz Kafka i-a trimis tatalui sau o celebra scrisoare, pe care am silabisit-o de nenumarate ori in incercarea de a afla ce anume l-a determinat sa faca un asemenea gest ciudat. Si de oricite ori am recitit acest extrem de cutremurator document al egoismului uman mi-am pus de fiecare data intrebarea daca ti-as fi putut scrie si eu o asemenea scrisoare si cum ar fi sunat ea. Stiu ca, la un moment dat, Franz Kafka, evoca in vestita scrisoare figura tatalui sau, un mic dictator, tronind intr-un imens fotoliu si conducindu-i din acesta destinul. Tu te asezai in fotoliul cu brate negre, in care in absenta ta obisnuiam sa ma invirtesc pina ameteam, si urmarind stirile, adormeai in fiecare seara si in acele momente erai doar un dictator obosit, atit de obosit, incit uitai chiar si sa sforai. Nu suport ipocrizia cu care scriitorii moderni sau postmoderni isi descriu tatii, a devenit obligatoriu sa-ti amintesti cum tatal facea si dregea, eu nu-mi amintesc nimic rau, pentru ca nu ne putem aminti decit lucrurile care ne-au fost povestite, uneori de mai multe ori, in rest o ceata groasa se lasa peste trecutul nostru. M-am plictisit de conventia aceasta, am vrut sa scriu odata un eseu care sa se cheme Anti-Oedip, nu cred ca tatal lui Sartre arata ca-n romanul sau autobiografic, Les Mots, desi scriitorul francez a fost crescut de un bunic, dupa cum Herr Hermann Kafka nu era Hermann Göering ci un onorabil tata de familie, un om simplu, muncitor si foarte credincios, care se lupta pe cit era posibil sa asigure prosperitatea alor sai. Criticul Nadine Gordimer, de altfel, l-a si reabilitat pe herr H.K., intr-o scrisoare la fel de celebra. Poate tocmai de aceea ti-am tot scris la scrisori, pe care le-am ars a doua zi, ce sens ar mai fi avut inca o atit de previzibila si datata revolta impotriva tatalui, cind tu mi-ai dat tot ce am si ai facut din mine ceea ce sint azi, cind de la cromozomii tai si caietele studentesti pe care le umpleam cu formule si teoreme, cu exercitii rezolvate din galbenii Nita si Nastasescu, sau din Gabriela Cone (Problemele de mecanica aveau copertile rosii iar celelalte de termodinamica erau colorate in albastru), la cartile pe care le cumparai, pe sub mina, din librarii, atunci cind plecai in delegatie, si te intorceai cu cartea acasa si ma intrebai daca pe aceea o am, uneori nu le nimereai, fie autorul era obscur, fie gaseai o reeditare, dar eu nu spuneam absolut nimic, asezam cartea in raft si asteptam cu sufletul la gura sa o citesc, uneori fara sa am incuviintarea ta, ascunzind-o sub pat si citind in timp ce ar fi trebuit sa rezolv problemele de mate, cu complicate locuri geometrice, ce se ascundeau, fara speranta, de a mai fi vreodata descoperite. Nimeni nu a trait drama mea, tu erai la spital, pe masa de operatie si eu la mii de kilometri de tine, aruncat intr-un Seul ostil si nu puteam sa te ajut in niciun fel si lacrimile imi curgeau siroaie pe obraz, se topise orice urma de conflict intre noi, de altfel au fost mai totdeauna conflicte minore, ne certam de obicei din cauza unor fleacuri, a unor lucruri lipsite de importanta. Eram prea incapatinat ca sa recunosc ca tu aveai mai intotdeauna dreptate. Si telefonul suna mereu si incercam sa te incurajez, de fapt sa ma incurajez pe mine, caci tu erai mai calm decit mine, si m-am rugat impreuna cu preotul ortodox grec Ambrozios la o icoana facatoare de minuni adusa din indeparatatul munte Athos, si nu stiam ce voi face, ma urmareau chipurile voastre lipite de geamul de sticla securizata a aeroportului Otopeni, poate ca nu aveam sa te mai vad acolo, nu ma va vei mai astepta ca de atitea ori, nu vom mai bea dimineata cafeluta impreuna, nu vom mai discuta despre politica sau fotbal dar toate acestea fost au infirmate si tu ai inviat odata cu Pastele, ai calcat peste moarte si te ai intors printre cei vii care aveau atita nevoie de tine. Era a doua oara dupa accidentul de masina, cind Dacia break s-a facut zob in urma unei ciocniri frontale si tu ai scapat cu o sperietura si cu ceea ce parea doar o lovitura de volan in piept. Si invierea asta a mai durat doar noua luni, te-ai nascut, practic a doua oara, ca sa mori acasa, in patul tau pentru ca doctorii nu au avut loc pentru tine in spital. Ei raportau o mortalitate apropiata de cifra zero pentru ca taranii erau trimisi sa moara acasa. Si cum as putea eu in aceste clipe sa ma gindesc altfel decit cu recunostinta la tine, caci tu mi ai dat tot ce aveai si tu m-ai facut tot ceea ce sint, cu plusurile sau minusurile mele. Si tu ai aruncat mai demult aceasta saminta, spuneai, zimbind, ca vei scrie un roman care se va chema Totul despre Mara, un titlu absolut interesant, dar nu l-ai scris, poate n-ai avut timp. Dupa moartea ta aveam sa descopar ca ai lasat intr-un volum din seria de opere a lui Balzac pe care nici nu-mi trecuse prin cap ca l-ai si citit un semn de carte, este vorba despre romanul paternitatii universale, Taica Goriot, am recitit romanul si am incercat sa inteleg acest mesaj inchis intr-o sticla. Suna poate paradoxal dar am inteles ce insemna moartea ta abia in momentul cand am vizionat una din seriile filmului Matrix, sunt convins acum ca visele cu tine inchid niste mesaje cripate, de cate ori visez cate unul mi-l notez cu grija intr-o agenda, ca un colectionar autentic, si incerc sa-l interpretez. Nu totdeauna am avut succes dar e, asa, un soi de gimnastica a mintii, de gymnosofie, si ma misca profund sa iti aud uneori vocea sau sa iti vad chipul, e ca si cum ai fi plecat intr-un loc foarte indepartat, ca atunci cand te-ai dus in delegatie in Libia sau in Egipt, si ne trimiti doar scrisori sau felicitari. Doar ca acum cineva te impiedica sa ni le mai trimiti, sau altcineva, poate postasul, nu ni le mai aduce acasa. Zambetul tau avea ceva trist, acum privesc pozele si inteleg de ce erai trist, poate din pricina acestui salt urias, acestui salt metafizic in moarte. Imi vine sa strig « Beam me up, Scotty », teleporteaza-ma putin in lumea ta, poate asa mai putem conversa.     

 Am descoperit, printr-o foarte fericita intamplare, o alta carte minunata, scrisa de un prozator contemporan japonez foarte important, laureat la premiului Nobel pentru literatura, si despre care sper ca voi scrie si eu o carte cindva, Kenzaburo Oe. Acesta isi construieste romanul dedicat fiului sau, nascut cu un handicap mental serios, dar inzestrat cu un talent muzical iesit din comun, situatia fiind oarecum similara cu cea din Portretul lui M., una dintre cartile cele mai dramatice ale lui Matei Calinescu, profesor si scriitor pentru care am un respect iesit din comun, pentru Zacharias Lichter si pentru enorma sa carte Amintiri in dialog, pe care tatal meu a citit-o cu o saptamina inaintea mortii sale premature, dar sa revenim la Oe, cel care isi construieste fiecare capitol din roman pornind de la cite un vers din ciclurile Cintecele inocentei si Cintecele experientei ale lui William Blake. In primul ciclu, in poemul The Little Boy Lost, sint doua strofe pe care le-as putea alege drept motto pentru relatia mea cu tata, aparent foarte complicata, dar in realitate una destul de simplist prinsa in vechile conventii ale complexului oedipian, "Father, father where are you going/ O do not walk so fast/ Speak father, speak to your little boy/ Or else I shall be lost// The night was dark no father was there/ The child was wet with dew/ The mire was deep & the child did weep/And away the vapour flew". Nu stiu daca o traducere este necesara, probabil ca da, dar traducerea sugruma originalul mai ales in poezie, dar cind am recitit aceste versuri in romanul lui Oe, am simtit ca ele exprimau exact relatia mea cu tata, ca eram singur in noroiul adanc, noroiul atit de drag lui Max Blecher, cel care avea sa se identifice total cu gravurile lui Blake si sa scrie un articol cutremurator despre acesta in Vremea, iata ca firele se legau, citind romanul lui Kenzaburo Oe, scriitorii care ma obsedasera de atita vreme se intalneau pe pagina aceluiasi roman, de cite ori mama recitea Poemul mamelor tata era putin gelos, m-ai intrebat "de ce nu ai scris un poem si despre relatia noastra, de ce nu ai scris un poem al tatilor?", intrebarea ta parea extrem de justificata, dar relatia dintre noi doi nu ar fi putut incapea intr-un singur poem, era greu de rezumat cu un simplu exercitiu retoric, scrieti un poem in 80 de versuri despre tatal vostru, William Blake reusea acest lucru, in mai putine versuri, desi e neclar despre ce tata vorbeste caci poezia sa e extrem de ambigua, eu am mai mult sentimentul ca este vorba despre un Tata Ceresc, si aceea miscare a norilor spune si ea ceva despre permanenta stare de curgere a fiintelor noastre, de fluiditatea lor extraordinara, despre fiinta de nisip, despre identitatile acestea lichide care iau forma vasului in care sint turnate, despre complicatele sisteme de vase comunicante in care fiinta noastra se vede in continuitati perverse cu alte fiinte, sau chiar traind in simultaneitate cu Euri pe care niciodata nu ne dorim sa le recuperam. In celalalt ciclu, Cintecele experientei, intr-un alt poem, intitulat de aceasta data A Little Boy Lost, se gaseste poate cea mai tragica definitie a dragostei de tata, "And Father how can I love you/ Or any of my brothers more?/I love you like a little bird/That picks up crumbs around the door". “Te iubesc ca o pasarica ce ciuguleste firimituri in jurul usii”.
 I-am raspuns tatei ca scriu un roman, intitulat ca o parafraza la un celebru film al regizorului spaniol Pedro Almodovar, Totul despre tatal meu, Todo a mio padre si a fost singura clipa cind a zambit, caci zambetul i se stersese de pe fata cu citeva luni inainte sa intre in aceasta sala de asteptare pustie dinaintea mortii. Si apoi dragostea mea a implodat, te-am vazut murind in bratele mele tata, ca intr-un soi de Pietá inversa, ti-am spalat trupul cu smirna, te-am imbracat cu camasa mortii, toate aceste clipe cumplite au intrat in jurnal, rugaciunile mele nu au reusit sa te retina din drumul tau, te odihnesti in cimitirul nou de linga manastirea Cernica, unde e liniste si peste tine au inflorit toti trandafirii pe care mama i-a mutat din gradina, si in loc sa vii sa ma intampini la aeroport, sa ne duci pe toti acasa cu masina, stai acolo, linistit, fericit ca nu mai deranjezi pe nimeni. Scena din Harry Potter, din primul volum, in care micul vrajitor descopera intr-un cotlon al castelului Hoggarts o oglinda fermecata, oglinda din Erised, in care parintii lui, reflectati acolo in apa oglinzii il imbratiseaza mi se pare mai tragica acum, dupa moartea tatei, decit atunci cind am vazut filmul pentru intaia oara. Cand eram student un prof canadian ne-a citit un poem de Seamus Heaney, il stii, laureatul premiului Nobel pentru literatura, irlandezul care a scris  acel poem superb, Digging, nu-mi mai amintesc titlul lui, in care, acesta viziteaza mormantul parintilor sai pe care un fan al echipei Manchester scrisese cu un spray un singur cuvant, United. La inceput e oripilat, are senzatia ca cineva i-a profanat piatra de mormant, dar apoi se razgindeste, pentru ca in acel spatiu stramt in sfarsit parintii se gaseau reuniti. Oglinda mea a fost acel paravan dintr-un plastic incasabil prin care i-am privit pentru ultima oara pe parintii mei tinandu-se mana. J. K. Rowling si-a vazut ambii parinti morti inainte de vreme si disperarea ei s-a topit in aceea scena, care poate parea naiva si ridicola daca nu ai trecut tu insuti prin experienta pierderii cuiva foarte apropiat. Si a scris Harry Potter, un univers intreg nascut din dorul de parinti, o carte tragica, inaltatoare. Parintele M., un preot ortodox, nu se numeste asa dar eu o sa-l numesc parintele M., a intrat la noi in casa dupa moartea tatei, si ne-a declarat ca el insusi nu a simtit ce inseamna tragedia mortii pina ce nu a fost obligat sa-si ingroape proprii parinti. Eu insumi, tata, nu cred ca gestul personajului din povestirea lui Kafka Der Verdindung, Verdictul, Georg Bendemann de a se arunca de pe pod era cel natural, daca in locul mamei i-ar fi murit tatal, eroul nu ar fi fost nici cu o citime mai fericit, ci ar fi scris ca mine acum scrisori lungi, uriase pe care sufletul neimpacat de aceasta pierdere sa se poata intalni cu sufletul tatalui sau. Mi-am notat undeva, in jurnalul meu, ca fii apartin cit tatii lor traiesc familiei lui Oedip, pentru a se transforma dupa moartea lor in Hamlet. Hamlet, sau filosofia doliului. Mi-e atit de dor de tine, tata, de domnia ta, de vocea ta. Ma gandesc la tine zi de zi, clipa de clipa, incerc sa smulg un sunet din trecutul vietii, ma uit pe fotografii, mai recente sau mai vechi, rasfoiesc caietele tale care s-au transformat intr-o singura noapte in documente, tu ai crescut fara tata, te-ai nascut asa, orfan, ai recitat la o serbare scolara poezia cu Mos Craciun, “Mi s-a rupt demult papusa, Si n-am alta, n-am nimic, Dar mi-e asa de dor de tata, Ca nu-mi pasa de nimic”. Era insotita si de un cantecel, mi-l cantai incetisor cind eram mic, de unde sa stiu eu atunci ca are valoarea unui testament, mi-e asa dor de domnia ta, ai fost stalparea mea inflorita vreme de 32 si mai bine de ani, am fost cu tine la Fundeni doar de doua ori, si asistentele te lasau acolo pe hol, sa astepti, se purtau mizerabil cu tine in asteptarea eternei spagi, doctorita te lua peste picior, isi batea pur si simplu joc de un muribund, asta ne este tara, astia ni sint doctorii, noi avem foarte putini doctori majoritatea celor care ar trebui sa se ocupe de sanatatea noastra sint doar niste creaturi de-a dreptul subumane cu tezele de doctorat plagiate, care se uita ca frizerii sau ca bietii estropiati care cersesc prin metrou la palmele muncite ale tuturor bolnavilor, sa vada plicul ticsit cu milioanele de lei sau cu bacnotele de cite o suta de euro, trimise de capsunarii din Spania, sint cei care judeca “am la spital sapte paturi si fiecare imi aduce un venit fix”, nu tu erai cel mai bolnav ci toata aceea colcaiala de asistente si doctori pe care in acele momente i-as fi trimis pe toti la o plimbare fara sa clipesc, nu au nimic uman in ei, dar sa nu-i judecam noi, le va veni si lor randul sa fie obositi si batrani, vor da si ei socoteala, vor fi si ei intinsi pe un pat de spital cindva, uitati de vreo asistenta care trebuie sa le puna perfuzia, corsi et ricorsi, la vitta e belissima, cossi fan tutti, e finitá la commedia, mai devreme sau mai tirziu, stateai, asa, obosit, pe pat, perfuzia se oprea din picurat, tu erai foarte nervos, nu intelegeai poate cum unui om asa activ i se poate intampla asta si-ti simteam stinghereala si ieseam pe hol ca sa-mi ascund lacrimile, cu acul in brat asteptai ca asistenta foarte corpolenta sa gaseasca prin buzunare o bucatica de plasture de citiva milimetri, si tipa tipa la tine ca nu ti-ai adus plasturele de acasa, nu am mai suportat si am luat-o si eu peste picior, stiind ca iti fac rau, i-am spus ca in general nu prea am intalnit doctori sau chiar asistente cu simtul umorului si tipa a turbat pur si simplu, a devenit un mare animal, nu stiu cum asemenea individe sint lasate sa aiba grija de cei disperati si bolnavi, cu clipele numarate, ar trebui sa existe un soi de cimitir al elefantilor, si toti oamenii in virsta sau cei care simt ca le-a venit sorocul sa moara acolo, sa nu mai intre pe mina armatei fara suflete in halate albe, acum lacrimile imi curg pe obraji fara sa se mai ascunda, ma intrebai cit mai ai de trait, si eu nu puteam sa-ti spun adevarul, ca doctorita cea tinara si impertinenta imi spusese ca te vei stinge incetisor, fara durere, vei fi din ce in ce mai obosit, de o luna de zile organismul tau supravietuia fara ficat, pentru ca toate celelelalte organe erau perfect sanatoase, chiar si stomacul se refacuse, si asa a si fost, dupa ultimul tratament, cind te-ai intors acasa chiar tu insuti conducind masina, nu ai mai putut pasi si te-ai prabusit pe o canapea in holul spitalului, nu a mai durat mult, ai trait, asa, inertial vreo saptamina, ai condus tot tu masina si te-ai spovedit, ca sa te stingi citeva zile mai tirziu, spune-mi tu, tata, cum voi mai putea eu sa fiu un om normal dupa ce ai ales sa pleci, doamna B. a spus odata ca parca ai sta in camera ta, ai inchis doar usa dupa tine si te-ai ascuns de noi acolo, ca sa nu te vedem asa suferind, sa raminem cu imaginea ta de dinainte, usor agitat, mereu in cautarea a ceva de facut, dar va fi greu pentru ca eu te-am spalat dupa ce ai murit, corpul tau era cald si flexibil, am putut sa-ti asezam hainele, eu ti-am taiat unghiile de la picioare, cred ca am trait pentru prima data sentimentul dintr-o Pietá inversa, in care Fiul disperat isi ia in brate Tatal, inainte sa mori ti-am recitat patetic versurile din poeta ta preferata, Otilia Cazimir, din poezia Lumini si umbre, “Nu vezi ce singuri am ramas pe lume, De cind iubirea nu mai e cu noi”, tu ai dat doar usurel din cap, semn ca auzi si esti de acord, ca incuvintezi, poate de asta i-ai spus mamei cuvintele care au durut-o foarte, am trait cu tine o zi si o noapte, o superba si tragica metafora a vietii tale, care a trecut foarte repede pentru tine, dar a fost foarte dureros pentru ea ca sa le auda, poate ca ai fost nedrept cu ea, asa si noi, eu si mama, am ramas singuri si saraci de ajutorul tau, cel mai mare gentleman, cel mai iubit si mai cinstit dintre paminteni, cum te-a numit intr-un email M., micul meu print, gatit cu costumul tau negru, cu pantofi foarte frumosi, de mire, inmormintarea ta a fost ca o nunta, ca nici de asta nu ai avut parte, nici nunta nu ai avut cu ce sa faci, doar o masa la Rimnicu Valcea, ai invitat citiva prieteni, micul meu print, ingerul nostru pazitor, cel care daca eram bolnavi se ducea imediat la farmacie si ne cumpara medicamente, fratele tau te-a numit sfint, sigur ca in comparatie cu ei toti erai un veritabil sfant, nici nu ar avea niciun rost sa mai descriu gestul lor mizerabil, dar scrisoarea aceasta iti este adresata tie tata, stiu ca in linba germana patria nu e femeie ci e barbat, Vaterland, patria mea esti tu, patria mea are sex masculin, sint toti acesti ani petrecuti impreuna in timpul comunismului si un deceniu si jumatate dupa, cind tu ti-ai sfasiat inima din piept si mi-ai oferit-o ca un pelican mie.