Liviu ANTONESEI

Ziua in care a inceput sa moara tata

        Deosebit de noi, ceilalti oameni, toti ceilalti oameni, care incepem sa murim imediat ce ne nastem, daca nu cumva cu vreo noua luni mai inainte, tata a inceput sa moara exact pe 19 mai 2005, la ora 14 si 55 de minute, la mai putin de o luna dupa ce sarbatorisem aniversarea sa de 82 de ani, dar si pe a mea, care era exact cu trei decenii mai scurta. Eram in gara, mai erau sase minute pina la plecarea trenului spre Cluj, unde mergeam la o lansare de carte, cuplata cu o dezbatere despre extremism, iar directoarea editurii, care ma insotea, nu sosise inca. Ma miscam agitat pe linga vagonul in care aveam locuri, am scos mobilul sa vad ce se intimpla, iar acesta a sunat in timp ce ma pregateam sa formez, sa caut numarul. Era sora mea, care mi-a dat vestea, cancer generalizat, plecat de la plaminul drept, cu metastaze la aorta, ficat si o multime de alte organe din jur, speranta de viata de citeva saptamini, nu se stia cite. Mi-a spus asta direct, brusc, fara nici un fel de pregatire. Atunci a inceput sa moara tata, pe 19 mai 2005, la ora 14 si 55 de minute, nu de la nastere, nu cu vreun an inainte, cind i se diagnosticase un cancer de prostata, care reactionase favorabil la tratament. Sora mea m-a certat ca plec tocmai atunci, in asemenea imprejurari. Dar eu stiam ca trebuie sa plec. Nu pentru ca, banuiam, nu se mai poate face nimic, nici pentru ca voiam sa  ma tin de cuvint fata de organizatorii evenimentelor la care eram invitat, ci pur si simplu pentru ca trebuia sa plec, sa pot primi in liniste, in singuratate, vestea asta. Sa o asimilez, sa o interiorizez, sa o accept. Sa o accept, dar cum naiba as fi putut sa accept asa ceva, cum as fi putut accepta ca, in citeva saptamini, aveam sa devin orfan de tata? Pentru ca numele tatalui este fiul, iar numele este al tatalui. Deci, atunci, a inceput sa moara tata. Pina atunci, fusese, ca noi toti, nemuritor. Trebuia sa fiu singur pentru acest proces de intelegere si de acceptare. Am urcat in vagon, m-am asezat pe locul de la geam si m-am rugat ca insotitoarea mea sa piarda trenul. Nu l-a pierdut, a intrat cu doar citeva secunde inainte de plecarea trenului, i-am spus, cam la fel brusc cum imi spusese sora mea, ce mi se intimpla, iar ea a avut un tact extraordinar, afundindu-se in citirea unui manuscris, lasindu-ma in legea mea pe toata durata de aproape zece ore a drumului. Doar cind am intrebat-o ceva, lucruri banale, precise, legate de lansarea de carte, mi-a raspuns la fel de precis si si-a vazut de treburile ei, de drumul ei.

            Heidegger crede ca omul este existenta spre moarte, ceea ce mi se pare o mare, o imensa prostie. In fapt, omul este nemuritor si este asa exact pina in clipa in care incepe sa moara. Daca ar fi altfel, nimeni n-ar mai muri „de moarte buna”, de boli sau in accidente, pentru ca toti am alege moartea voluntara. Moartea este doar constiinta mortii si, pina cind aceasta ne infuzeaza, sintem cu totii nemuritori. Nu ne nastem cu constiinta mortii, ci o deprindem, aflam despre ea de la ceilalti, pentru ca, aici Sartre are dreptate, ceilalti sint infernul. Bineinteles ca nimeni nu i-a spus tatei ce diagnostic are, l-am lasat cu gindurile lui despre durerile intercostale datorate virstei si reumatismelor, dar constiinta mortii de la noi a primit-o. Atunci, in acele ultime doua saptamini. Nu pe cale rationala, nu parcurgind vechiul silogism „Toti oamenii sint muritori/ Eu sint om/ Deci eu sint muritor”, ci pur si simplu prin noi, prin comportamentul nostru, cinstit spus, prin marea noastra atentie si prin grija deosebita pe care i-am acordat-o in acele doua saptamini terminale. Orice ar fi dorit ar fi primit. Orice moft i-ar fi fost indeplinit, desi nu-si dorea aproape nimic. Si era normal sa ne purtam asa, era „omeneste” sa procedam astfel! Dar asta nu putea sa nu-l puna pe ginduri. Nu avea cum sa nu ceara explicatie faptul ca fiul, care trecea in cel mai bun caz o data pe luna in vizita rapida, apare deodata mai in fiecare zi si are vreme sa stea alaturi, sa inventeze subiecte interesante legate de cele ale zilei, politica, preturi, evenimente.  Nici ca nepoata iubita, cu tot cu barbatul ei si stranepotul de zece luni au traversat intempestiv Oceanul, pentru ca-i apucase dorul. Ceea ce era adevarat, calatoria era planificata dinainte si trebuia sa fie o surpriza despre care numai eu stiam. A fost o surpriza si sint bucuros ca s-a produs, cind  imi amintintesc prima si ultima intilnire pe care a avut-o cu stranepotul, pofta de joaca pe care o mai vazusem doar cind nepoata fusese la rindul ei copil si, mai ales, ultimele sale cuvinte, cele de dinaintea plecarii, asa cum mi le-a povestit mama. Da, i-am umplut ultimele doua saptamini, am incercat sa-i prilejuim „o moarte usoara”, dar habar nu am daca asta si-ar fi dorit. Poate ca, in locul unei morti usoare, ar fi preferat una neasteptata, nepregatita, neanuntata de constiinta sfirsitului, care nu avea cum sa nu fie dureroasa, sfisietoare, oricite si orice fel de poze nepasatoare si-ar fi afisat. Ca intotdeauna de cind il stiam, n-a lasat sa transpara nimic din eventualele sale framintari, nici macar din suferinta sa fizica. Poate nu era foarte mare? Nu stiu, stiu doar ca a ramas de la inceput pina la capat la primul analgezic, ca n-a trebuit sa treaca la morfina, ca a fost tot timpul constient, ca n-a avut nevoie de plosca si ca s-a ambitionat sa se deplaseze prin forte proprii la toaleta, de cite ori a fost nevoie. Nu stiu insa nimic despre orele din noapte cind toti dormeam si el, poate, nu dormea, despre gindurile sale de atunci si nici nu cred ca am puterea sa mi le imaginez. Prefer sa-mi amintesc intimplari de pe vremea cind era nemuritor...

            Cea mai veche, cred ca amintirea cea mai veche este legata de o iarna fabuloasa cu zapezi enorme, cum nu mai sint acum, cind ma imbolnavisem de rujeola. Nu-mi aduc aminte multe despre perioada propriu-zisa a bolii decit ca aveam febra si ca „boala mirosea”. Nu stiu exact ce intelegeam prin asta, dar mirosul acela al bolii, mi-l pot aminti si acum, il simt undeva in nari sau in fundul plaminilor, oricit fum de tigara ar fi trecut intre timp prin ei. Nu-mi amintesc insa intimplarea din pricina acelui miros, ci din cauza contrastului cu un alt miros, ce i-a succedat, un miros rece, proaspat, inviorator. Intrasem probabil in convalescenta si tata m-a scos afara, sa ma aerisesc si, chiar inainte de a vedea zapada, de a simti frigul, la deschiderea usii, m-a izbit in nari mirosul acela viu, „sanatos”, proaspat, care mi-a relevat mirosul jilav, cald, vechi, „de boala”, pe care urma sa-l parasesc. Zapada era foarte mare, era un ger pe care il simteam prin haine si prin patura moale in care ma invelise si m-a plimbat pe niste cararui facute in zapada intre casa si dispensarul vecin, la care lucrau, el si mama. Vorbea cu mine, eu nu prea raspundeam, ca eram toropit de boala ce se sfirsea, nu stiu citi ani aveam. Sigur, as putea afla asta, fie de la mama, ca mamele tin minte cam tot, fie cautind prin dosarele cu hirtii vechi, ca au pastrat aproape toata arhiva, chiar si niste vechi state de plata, din care spre uimirea mea am aflat ca salariile erau pe vremea primei mele copilarii de citeva sute de lei, cum au ajuns majoritatea sa fie si acum, in leii astia noi! Dar nu e important citi ani aveam, ci numai aceasta cea mai veche amintire, a unei intimplari care, probabil, mi-a adus constiinta mirosului, dar si pe cea a contrastului. Nu e, totusi, cea mai veche amintire a mea, ci doar cea mai veche cu el. Cea cu adevarat cea mai veche este, de fapt, cu tatal lui, cu bunicul, cu moartea bunicului si e de pe vremuri de vara. Sigur e anterioara episodului cu rujeola si plimbarea prin marile zapezi de altadata. Era deci vara si era foarte cald, bunicul statea teapan, in haine de oras, pe masa, in sicriu si o musca se aseza mereu pe fata lui. Ii tin minte perfect chipul, exact ca in singura fotografie pastrata, una de dimensiunile celor pentru buletinele de identitate, si tin minte si musca. Nu-mi amintesc nici un alt chip, desi imi amintesc o multime de oameni, dar care nu au fata, au fetele sterse, cum se procedeaza acum la televiziune cind nu trebuie identificat un chip. Decit chipul bunicului Andrei si al Marghioalei, femeia care avea grija de casa, care mereu alunga musca, iar aceasta mereu se aseza pe frunte, pe nasul, pe obrazul bunicului. Despre el, despre aventurile sale, inca din adolescenta am vrut sa scriu un roman, am vrut sa scriu Viata si intimplarile lui Anton Andrei in Europa si America, dar n-am reusit nici macar sa incep asta. Dar a avut o moarte pe masura vietii sale aventuroase. Asta nu imi amintesc, de fapt, asta stiu din povestile de familie. Credea ca e bolnav grav si degeaba il controlau si linisteau mama si tata, ca voia control serios la un medic „de la oras”. Intr-o zi de vara, cind a plecat cu caruta la raion, ca sa aduca medicamente pentru dispensar, tata l-a luat cu el, l-a dus la o multime de medici si a aflat, desigur, ca nu are nimic grav, ca avea o sanatate de invidiat. Cum vestea buna trebuia sarabatorita, au sarbatorit-o la o circiuma de la iesirea din oras, au sarbatorit-o atit de bine incit bunicul a pretins dreptul de a mina el caii spre casa, mai ales ca vizitul se dovedise mai putin rezistent la sarbatoare si adormise intre sacii si cutiile cu medicamente. A condus vijelios, dupa masura dispozitiei in care se afla, caruta s-a rasturnat intr-un sant de pe marginea soselei cu sacii si cutiile de medicamente peste ei. In afara bunicului, nimeni n-a patit nimic, oameni sau cai. Dar pe el l-a strivit marginea cosului carutei. A mai trait doua zile, nu se putea face nimic. As putea spune ca, desi destul de batrin, a murit sanatos tun! Desi n-a spus vreodata asta, cred ca tata nu si-a putut ierta ca nu l-a impiedicat sa urce la volanul carutei, ca nu l-a stapinit mai bine, daca tot l-a scapat la minat caii. Isi facea reprosuri degeaba, bunica, cu care am vorbit mult in copilarie, care m-a invatat sa citesc si sa scriu pe la 4 – 5 ani, mi-a dat destule probe ca pe bunicul nu-l putea opri nimeni si nimic cind isi punea ceva in cap.

            De fapt, mint sau am uitat, am scris citeva pagini despre bunicul Andrei si vacile sale olandeze, i-am schitat chiar foarte sumar viata intr-o carte despre intelectuali:

            O amintire din copilarie. De fapt, o reconstituire, pentru ca nu-mi amintesc mai nimic in mod direct, ci am apelat la amintirile altora, ale parintilor si la amintirile povestirilor din amintiri ale bunicii. Bunicul Andrei, un bucovinean poreclit spre sfirsitul vietii „Burdusila” – et pour cause! – , n-a avut prea mult pamint in satul sau de munte, asa ca a coborit in Moldova, la Santa Mare, pe undeva pe linga Botosani, si s-a angajat un fel de vechil pe o mosie ce se intindea pe mii de hectare, pe ambele maluri ale Prutului. Se pare ca bunica era o femeie foarte frumoasa in tineretea ei, iar mosierului i s-au cam aprins calciiele dupa ea, astfel incit, pina la urma, bunicul a trebuit sa traga citeva focuri de arma inspre el, ca sa-l racoreasca. Nu l-a nimerit. Poate era prea nervos, poate nici n-a vrut sa-l nimereasca, pentru ca era un tragator bun, dupa cum povestea bunica. Dar a trebuit sa fuga si a fugit atit de mult ca nu s-a oprit decit la o mina din California. Nici acolo nu s-a linistit. Si-a imaginat ca treaba lui nu-i doar aceea de a scoate minereu din mina, ci si sa „comploteze” la organizarea sindicala a minerilor. A fost expluzat prima oara. S-a intors in tara si i-a facut bunicii al doilea copil, primul fiind nascut cu putin inaintea plecarii.  Apoi, a plecat iarasi in America, de data aceasta in Canada, pe linga Montreal. Iar cu sindicalizarea. Iar a fost expulzat. I-a mai facut bunicii un copil si a plecat inapoi. Asta s-a petrecut de cinci sau de sase ori. Un singur lucru ma framinta – n-ar fi fost mai bine s-o ia si pe bunica cu el? Tata s-ar fi nascut acolo si acum as fi urmas de cetatean american, eu insumi cetatean american. Asa, pe ocolite, sint doar bunicul lui Andrew, care ii poarta numele, asa cum si Andreea ii poarta numele feminizat, Andrew cetatean american prin nastere. Sigur este ca, desi un fel de navetist intre America si Europa, si mai mult anarho-sindicalist decit tolomac de miner, bunicul tot a reusit sa adune o mica avere. Cind s-a decis sa ramina definitiv in tara, si-a cumparat o turma de vaci elvetiene, cele mai renumite in acea vreme. A reusit sa le scape de rechizitiile succesive ale romanilor, nemtilor si, apoi, rusilor, ascunzindu-le prin paduri, astfel incit, la sfirsitul razboiului, turma era chiar mai mare decit fusese la inceput. Era, deci, gospodar la casa lui cind comunistii au decis ca a venit momentul „socializarii agriculturii”. Primul lucru pe care l-a pierdut  a fost chiar cireada de vaci. Nu s-a opus. Era batrin, pusca nu mai avea de citiva ani, copiii erau in scoli ori in slujbe la stat. S-au opus insa, in mod misterios, vacile. La mai putin de o luna de la confiscare, dupa intrarea in gospodaria colectiva, cum se spunea atunci, vacile au inceput sa nu mai dea 12- 15 litri de lapte pe zi, ci doar doua-trei farfurii. Erau niste vaci anticomuniste, dupa cum se pare. Nu s-au obisnuit cu niciun chip cu grajdurile colectiviste. Noii conducatori ai satului au facut sedinta dupa sedinta, dar n-au reusit sa convinga vacile sa redevina productive. N-a reusit nici inspectorul de partid de la raion, nici cel de la regiune. N-a reusit nici macar securistul care se ocupa de sat. Cel din urma s-a straduit cel mai mult, a urlat la ele si le-a amenintat cu pistolul. A propus in cele din urma mutarea vacilor bunicului intr-un grajd separat, ceea ce miroase a fractionsim si e de mirare ca nu l-au dat afara din Securitatea mamei lui! Vacile, insa,  nimic si nimic. Pina la urma, au fost sacrificate, astfel incit consatenii bunicului meu, care nu aveau voie sa-si taie animalele, ca le dadeau la cote, au mincat o bucata de timp carne pe saturate. Am putea spune ca vacile au ales sinuciderea in locul sclaviei. Cind eram copil, o intrebam pe bunica: bine, dar daca vacile nu voiau sa dea lapte la CAP, de ce nu i le-au dat bunicului inapoi? Bunica ridea si ii spunea tatei: copilul asta are mai multa minte decit toti comunistii astia la un loc. De fapt, ne inselam amandoi, si eu, si bunica, logica sistemului era cu totul alta, dar aveam sa aflu acest lucru mult mai tirziu...
 
            Amintiri. Sint multe amintiri, se aduna o multime intr-o viata deja semicentenara si chiar un pic mai mult de un semicentenar am avut ocazia sa fim aici impreuna. Eu si tata. Tata si cu mine. A fost o perioada, pe la sfirsitul liceului si inceputul facultatii, pe care n-am inteles-o atunci, n-o inteleg nici acum. Tata n-a fost niciodata un om vorbaret, puteai sta si o zi intreaga cu el si sa nu schimbi o propozitie, in schimb te intelegeai cu el din semne si priviri. Dar in perioada aceea, a fost chiar tacut, tacut de tot, aproape nu vorbea decit cu totul functional si numai daca nu avea incotro. In perioada aceea, se instala ore intregi la geamul usii de la intrarea in casa si privea undeva in gol. N-am stiut la ce se gindea, daca se gindea la ceva, nici ce anume vedea. In fond, de la fereastra aceea, n-ar fi putut vedea decit niste vechi case evreiesti, cum era si a noastra, pierdute cu toatele la cutremurul cel mare din 1977. Nu spunea nimic despre experientele acelea ale lui taciturne, despre ce contempla. Nu mi-a trecut nici macar mai tirziu prin cap sa-l intreb despre acea perioada, despre acea experienta care, mereu, mi s-a parut una importanta, iar acum mi se pare fabuloasa, tocmai pentru ca nu mai poate fi recuperata. Regret ca nu am facut-o macar in ultima noastra luna impreuna. Ar fi indecent sa incerc sa inventez sau sa fac presupuneri, dar sint convins ca am pierdut ceva important din viata lui nepunind intrebarile macar in ultimile zile, in ultimile clipe. Dar, daca el nu vorbea, ma simteam si eu blocat. Mereu am crezut ca este un om foarte sever, desi as fi avut semne ca nu este asa, ca n-am gasit eu calea de acces. La petrecerile de familie, dupa doua-trei pahare de vin, nu numai ca vorbea, dar spunea glume, deosebit de majoritatea comesenilor cu perdea, ba chiar si cinta. Fata de mine, care mi-am pierdut-o pe cind era in schimbare, avea voce, o voce foarte plina si calda, de bariton spre bas si chiar ma intreb daca in vreo perioada a vietii lui nu si-o cultivase. Doar un unchi, sotul unei surori de-a mamei, foarte batrin si bolnav acum, avea o voce poate mai buna, mai exersata, dar mai subtire, de tenor. Cind i s-a nascut nepoata si cind am vazut cum isi petrecea vremea cu ea, cum inventa jocuri si povesti, cum se punea busilea ca sa urce calare, mi-am dat seama ca am pierdut o parte din bucuriile copilariei. Dar nu mi-ar fi trecut prin cap ca mi-as fi putut permite asa ceva, poate nici nu mi-as fi putut permite, ca oricum bunicii sint mai ingaduitori cu nepotii decit cu copiii lor. Dar sentimentul ca am pierdut ceva, ca am mai pierdut ceva mi-a ramas, inca ma bintuie. Mai mult ma bintuie insa gindul ca n-am fost in stare sa aflu nimic despre starile acelea lungi de privit in gol, de contemplatie. Il vad foarte precis, sprijinit de usa de la intrare, tacut, privind spre undeva, spre ceva. Daca voiai sa intri sau sa iesi pe usa, se dadea usor la o parte, apoi revenea in pozitia aceea cumva relaxata. Uneori, fuma. Alteori, statea ceasuri intregi chiar si fara sa fumeze, el care, pina la pensionare, fuma trei pachete de Carpati pe zi, apoi numai zece tigari si s-a lasat cu totul de fumat pe la saptezeci de ani, cind a facut o operatie de transplant de cristalin si a fost blocat la pat aproape o saptamina.

            Nu era doar foarte tacut, ci si neverosimil de calm. Nu cred ca l-am vazut nervos mai mult de zece ori in aceasta lunga bucata de viata. N-a tipat vreodata la mine, nici la ceilalti, din ceea ce am vazut eu. Nici nu m-a certat, mai degraba, imi atragea foarte linistit atentia, cind i se parea necesar. Dar si asta doar daca prostiile pe care le faceam erau cu totul remarcabile. E incredibil cita libertate de miscare am avut toata copilaria si adolescenta. Nu ma intreba nici unde plec, nici cind vin, dar nici eu nu cred ca intindeam prea tare coarda. Daca ii ceream bani, rar, ca invatasem sa ma descurc vinzind sticlele si borcanele goale, nu ma intreba pentru ce-mi trebuie. Daca ii spuneam ca vreau sa merg la film ori la un spectacol, baga mina in buzunarul din dreapta pantalonilor, unde tinea monezile si hirtiile mici si-mi dadea fara sa spuna nimic. Daca era vorba de o carte, imi intindea o bancnota de zece si una de douazecisicinci si eu o alegeam pe cea mai potrivita. Nu intreba cit costa, nu astepta rest.  M-a batut totusi de trei ori, dar tot calm, pe indelete, cu cureaua, nu exagerat de tare, ceea ce m-a enervat cumplit de fiecare data. Ma batea mai mult din principiu decit pentru ca i-ar fi placut sa faca asta. As fi preferat sa urle la mine, sa nu-si controleze loviturile, cred ca mi s-ar fi parut mai suportabil. Doua batai, probabil le-am meritat, pe cea din mijloc o socotesc luata pe nedrept si acum. In fond, ce facusem? Colectionam orice in copilarie, timbre, monezi, fotografii cu actori si fotbalisti din pachetele cu guma de mestecat aduse din Danemarca, alte poze de actori care se vindeau la cinematografe, aproape orice. In mod firesc, a venit si rindul cheilor. Cind a vazut intr-o buna zi, siragurile de chei pe care le adunasem, unele vechi, chiar de colectie, altele noi, nu stiu de ce si-a imaginat ca voiam sa ma fac spargator, ceea ce mie nici macar nu-mi trecea prin cap! Si am luat, cu el foarte calm, metodic si retinut, cea de-a doua bataie. Pe prima, dupa regulile societatii de atunci, am meritat-o, nu si dupa cele ale societatii de acum, fundamentata de libera initiativa. Faceam de citeva luni specula cu bilete la cinematograf. Cum eram in timpul micii liberalizari comuniste, veneau o multime de filme capitaliste, cu Alain Delon, Jean Marais, Gina Lollobrigida, Sophia Loren si asa mai departe. Filmului Cartouche, cu Belmodo si Lollobrigida, pe care l-am vazut de vreo zece ori, ii invatasem dialogurile pe de rost. Dar toata lumea mergea la film, insa nu avea vreme sa-si ia bilete, asa ca ma trezeam pe la sapte, iar cind se deschidea casa, luam zece sau mai multe bilete, pentru spectacolele de dupa-amiaza, cele de la cinci si de la sapte, foarte solicitate. Vindeam biletele de doi lei cu opt sau zece lei, ba chiar la Romulus si Remus, cuiva din Galati, care pierduse filmul acolo, i-am vindut un bilet cu 20 de lei. Invatasem sa negociez, sa ma prefac ca nu pot renunta sa merg la film si alte trucuri. Aveam stofa de capitalist! Faceam citeva zeci bune de lei, uneori chiar peste o suta pe zi, pe care ii cheltuiam la fel de usor pe cit ii cistigam, ii duceam pe ceilalti pusti la cofetarie, ne cumparam tigari si fumam pe ascuns, iar o buna parte ii dadeam cersetorilor de care era plin centrul orasului. De la cinematograf, cind terminam afacerile, si pina linga Mitropolie, unde locuiam atunci, cam jumatate din bani mergeau la cersetori, ceea ce ma facea sa ma simt ca un fel de haiduc, care ia de la bogati si da la saraci. A durat citeva luni activitatea mea de liber intreprinzator, pina m-a turnat careva ori m-o fi zarit chiar tata din intimplare. Oricum, intr-o zi, cind tocmai negociam strins vinderea unui bilet, m-am simtit apucat de mina, cumva din spate. Am crezut ca e vreun militian pe care nu reusisem sa-l reperez in multime si m-am speriat. M-am speriat si mai tare, cind am vazut ca e tata. Mi-a spus numai vino, incet si calm si l-am insotit spre casa. Acolo, la fel de calm, mi-a aplicat prima bataie. O tin minte bine, o socotesc indreptatita, chiar daca imi va fi reprimat defintiv spiritul de libera initiativa economica. E clar, n-o sa ajung niciodata nici jucator la bursa, nici speculator pe piata imobiliara! Iar a treia bataie a fost de la sandale. Imi luasera sandale noi, pentru ca trebuia sa plec in tabara la mare, iar acestea imi fusesera furate la strand. In principiu, probabil ca nici n-ar fi trebuit sa stiu unde-i strandul, ca nu ma dusesera niciodata acolo, dar eu deja inotam foarte bine. Imi si placea si uitam sa mai ies din apa. Nu-mi cumparam bilet, ci saream gardul, asa ca nu puteam depune hainele la garderoba, ci le lasam pe plaja, de obicei linga cearsaful cuiva, rugindu-l sa fie atent si la hainele mele, in fond un pantalon scurt, o camasa si niste sandale. Doar ca, de data aceea, sandalele erau noi, cumparate in dimineata aceea, asa ca devenisera atractive si nu le-am mai gasit, cind am iesit in sfirsit din bazin. Am ratacit prin oras pina seara, descult, mi-am pregatit o poveste cu niste baieti care mi-au propus un concurs de viteza la cataratul intr-un copac si, tirziu, am ajuns acasa. Descult. Nici n-am apucat sa termin povestea ca tata si-a scos cureaua, mi-a bagat capul intre picioare, mi-a dat citeva lovituri si m-a anuntat ca dimineata voi pleca in tabara cu sandalele vechi, aproape rupte. Nu mai era nici un magazin deschis. A doua zi, pe la cinci dimineata, am plecat impreuna pe jos spre gara, care era la citeva sute de metri de casa, apoi cu trenul spre litoral. El n-a scos un cuvint fata de mine, desi scotea monosilabe spre ceilalti copii din grup, iar eu ma chinuiam sa tin picioarele sub bancheta, sa nu mai vada nimeni vechiturile cu care eram incaltat. N-a fost insa crud pina la capat. Mi-a luat o pereche de sandale noi de la un magazin chiar de linga gara din Eforie Sud, sfatuindu-ma sa le pastrez si pe celelalte, pe cele vechi, ca nu se stie la ce concursuri voi mai participa. Da, vorbea arareori, dar tot timpul cu o anume ironie, cum si privirile sale tacute erau cel mai adesea tot cumva ironice.

            Stia ca ma ocup cu scrisul, inca din scoala primara, cind imi scriam „romanele” mele cu partizani si nemti, ori cu cow boys, dar nu cred sa fi citit vreodata ceva, pina foarte tirziu si voi evoca episodul primelor texte pe care le-a citit sigur. Acum insa imi amintesc ca, cind eram pe la jumatatea liceului, mi-a daruit o masina de scris. O masina neagra, veche, portativa, cu o cutie tot neagra din lemn acoperit cu o hirtie tare si lucioasa. Pe o placuta metalica fixata in suruburi pe cutia de lemn, scria: „Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, Bulevardul Regele Carol I...”. Fusese probabil primul proprietar, antebelic, si cine sti pe ce cai ajunsese in proprietatea cooperativei la care ajunsese tata contabil, dupa desfiintarea raioanelor si a regiunilor, deci prin 1996. Fusese data la casare din pricina vechimii si pentru ca venisera masini de scris noi, redegiste si lucioase. Tata a dat-o la reparat si uns si mi-a daruit-o mie. Cred ca a fost darul cel mai important pe care mi l-a dat vreodata. Am scris la masina aceea pina in ultimul an de facultate, cind amindoi, fiind deja lamuriti ca soarta mea e definitiv legata de scris, mi-au daruit-o pe domnisoara Erika, o masina noua, redegista desigur, care avea sa ma insoteasca pina in 1990, cind am trecut la o masina electrica portocalie, primita „de la ajutoare”, de fapt de la cineva de la Europa Libera, care-mi luase un interviu. Din 2000, m-am modernizat si eu, am trecut la computer. Toate acele masini de scris exista inca – Continentalul si Erika sint la ei acasa, desi el nu mai este, nu ma pot referi la acea casa ca fiind doar a mamei!, iar cea electrica e aici, linga mine, in spatele meu, de fapt, cum stau acum asezat la birou, scriind aceasta poveste la computer.
            In vara in care am intrat la facultate, am avut prima, poate chiar singura mea discutie mai lunga cu el. O discutie serioasa, cum s-ar spune, ca de la tata la fiu, chiar de la barbat la barbat. Scapasem de examenul de admitere si imi facuse rost de o slujba pentru o luna, sa numar copacii din partea de jos a orasului si sa masor gardurile vii cu un fel de compas, ca sa adun niste bani pentru vacanta la mare. Intr-o dupa-amiaza, cind m-am intors, destul de aiurit de soare si de mersul pe jos, mi-a spus ca vrea sa discute ceva cu mine si a luat-o incet spre usa. M-am luat dupa el, dar n-am mers mult, citeva zeci de metri, pina la Tosca, barul cel mai apropiat, unde mai intram citeodata, si eu, si el, dar pina atunci, niciodata impreuna. Mai bausem de fata cu el, dar numai la evenimentele din familie. Ma feream si sa fumez de fata cu el ori cu mama, desi stiau. O data, cind mai eram in liceu, mergind dimineata spre scoala, am bagat mina in buzunarul hainei dupa pachetul mic, de douasprezece tigari, de Diplomat si nu l-am gasit. Am gasit in schimb, o moneda de trei lei, costul acestuia. Nu apucase, probabil, sa-si ia tigari si se autoservise, dar contracost! Am intrat, deci, la Tosca si m-a intrebat ce vreau sa beau. I-am raspuns cumva provocator ca vreau Pinot Gris de Cotesti, un vin pe care il descoperisem la revelionul precedent, petrecut la Bucuresti cu verii mei cei mai buni. Credeam ca nu au asa ceva acolo, dar aveau si au adus o sticla. Pentru el, am comandat eu bere Pilsner, ceheasca, care in 1972 inca se mai gasea la liber, stiam ca e berea lui preferata. Chelnerul ne-a umplut paharele, am inceput sa bem in tacere, am tacut asa vreun sfert de ora, poate chiar mai mult, pina cind, aproape pe nerasuflate mi-a spus cea mai lunga fraza pe care am auzit-o vreodata din gura lui. N-o tin minte exact, desi ar fi trebuit poate s-o retin din pricina performantei sale de elocinta! Oricum, ma felicita pentru media mare cu care intrasem la sociologie, imi spunea ca stie ca sint foarte destept si ca daca-mi propun ceva la modul serios reusesc, ca nu se bagase in alegerile mele, pentru ca fiecare pasare pre limba ei cinta sau piere, in fine, ca daca vreau sa fac cariera in directia pe care o alesesem, trebuie sa intru in partid! Cu ultima chestie m-a dat gata! El nu intrase, mai mult, o ironiza pe adesea pe mama, care intrase „pentru copii”, spunindu-i ca e forta conducatoare a familiei. I-am amintit toate acestea, iar el mi-a raspuns ca nu intrase, pentru ca nu-l interesase o cariera, ci numai familia, sa ne vada pe noi mari s.a.m.d. I-am spus ca nici eu nu voiam o cariera, ca sint scriitor, ca dadusem la sociologie pentru ca eram indragostit de o fata care dadea acolo, de aia si invatasem ca un nebun si renuntasem la exmenul la medicina, pentru care ma pregatisem vreo doi ani, nu din vreo pasiune speciala pentru domeniu, despre care nici nu stiam mare lucru. N-a insistat, am terminat sticlele noastre discutind superficial despre cum e la numarat copacii, cind plec la mare, fleacuri. Ramasesem insa in cap cu intrebarea lui: „De unde stii ca esti scriitor?”, asa ca, odata ajunsi acasa, eu clatinindu-ma, totusi, usor, el nu, am intrat in camera mea si am luat cele doua pagini batute la Continental, primul eseu dintr-o carte, niciodata terminata, pe care o botezasem curajos Eseuri phalo-clitoridiene. Am luat doar primul eseu scris, Despre absolutizarea pripita, nu si pagina de garda, nu si prefata de o pagina, si cu filele in mina, am intrat in camera lor si i le-am intins. Cit a citit, am stat nemiscat lipit de coltul mesei, intr-o atitudine mai degraba ostila, in partea opusa celei la care era asezat el. A citit:

            Propozitia „Toti oamenii sint muritori” este eronata. Mai mult chiar, ea este tendentioasa si rauvoitoare. Cum as putea semna o asemenea afirmatie cind Eu sint viu? Doar cel din urma om mort poate sustine asta. Ceea ce ma uimeste este ca niciunul din marii exgeti ai locurilor comune nu au gasit timpul trebuitor nimicirii unei asemenea aberatii.

            Eroarea provine din extinderea nelegitima a unei constatari referitoare la toate cazurile de pina la un moment dat la totalitatea absoluta a cazurilor posibile, lucru ce dovedeste un foarte grosier simt al nuantei si o dezarmanta absenta a spiritului de finete. Mai mult, este vorba aici despre tendinta imperialista a spiritului ateu si pozitivist care, observindu-se pe el insusi muritor, crede ca si cel crestin, buddhist sau mahomedan sufera de aceasi ingrijoratoare lipsa a perfectiunii.

            Efectul devastator al unei asemenea afirmatii aproape ca nici nu mai trebuie revelat. Cum poate arata un om care se stie condamnat a priori la moarte? Priviti-i ochii incercanati, mersul sovaitor si fruntea chinuita de riduri. Priiviti-l pe acel tinar cu statura atletica si aparenta perfecta de Ares sau Hercule. Cit de temator taverseaza el strada, cum ezita inainte de alerga dupa tramvai. Poate un asemenea om sa ia o hotarire decisiva, indrazneste el sa infaptuie ceva? Un asemenea om nu este decit teama si supunere, sclavul scalvilor si imparatul ne-totilor! Si este firesc, atunci, nici sa nu-si merite viata. Si este la fel de firesc sa se agate cu dintii de ea si sa geama neputincios!

            La prima vedere, pare ciudat ca unei asemenea erori grosolane au cazut prada nu doar mediocrii, ci si spiritele inteligente, mintile de aleasa spita, precum Aristotel ori Marchiza de Beauvoir, care comite imprudenta sa-si intituleze asa chiar unul din romanele sale. Sa privim insa lucrurile cu mai multa atentie. Sa luam propozitia infama si, absolut la intimplare, propozitia ca Socrate este om. Vom obtine cele doua premise ale unei figuri silogistice a carei concluzie sustine fara putinta tagadei ca „Socrate este muritor!”, a carei imensa prostie ma inspaiminta. Cui i-ar fi fost insa de folos o asemenea concluzie? Mai intii, prostilor si mediocrilor, desigur, dar, intre altii, si batrinului Aristot, care si-ar fi eliminat un adversar din calea gloriei personale, uitind insa proverbul cu sapatul gropii altuia. Doamne, pina unde poate impinge invidia si setea de marire chiar si pe cei mai alesi dintre nemuritori!

L-am urmarit concentrat in vreme ce citea. Mi se parea clar ca-i place, ca il amuza, zimbea din coltul sting al gurii, expresie fiziognomica pe care am mostenit-o si eu. Cind a terminat, mi-a spus insa ca teza mea e la fel de ilegitim generalizatoare ca si cea pe care o combat, mai mult, ca risc o suprapopulare periculoasa a pamintului. M-am enervat, as fi dorit doar sa-mi spuna ca i-a placut, pentru ca vazusem clar ca ii placuse. In timp ce-mi spusese cele de mai sus, mi-a intins cele doua foi, aceste doua foi, pentru ca ingalbenite de cele peste trei decenii trecute, sint aici, linga tastatura computerului, mi le-a intins deci  inapoi. Mai mult le-am smuls decit le-am luat, am iesit vijelie din camera lor, am intrat la mine in camera si am scris fara sa ma opresc aceasta Addenda la „Despre absolutizarea pripita”:

            Cele afirmate in eseul de mai inainte ar putea conduce cititorul inocent, ba chiar si pe cel experimentat, la concluzia ca autorul acestor rinduri este adeptul asertiunii „Toti oamenii sint nemuritori”. Nimic mai eronat insa. Doar o minte neghioaba, nestiutoare, poate bolnavicioasa ar putea sustine la modul serios o asemenea enormitate daunatoare pina si soartei noastre pe pamint.

            Sa ne imaginam doar o asemenea lume in care toti, pina la ultimul idiot al satului, s-ar sti nemuritori. Ce-ar putea fi decit un nemarginit imperiu al lenei, viciului si prostiei? Cirduri imense de imbecili zacind claie peste gramada, toropiti de alcool, de desfiru, luxurie si inactivitate, exhalind duhori insuportabile, exhibindu-si sexul (1). Brrr! Nu simtiti cum vi se ridica parul maciuca imaginindu-va aceste scirbavnice fiinte cu nimic deosebite de limacsii ori sobolanii pe care-i gasim uneori prin pivnitele ori locurile ferite de lumina soarelui ale caselor vechi, foste magazii ale pravaliilor evreiesti din Vechiul Regat si chiar din Imperiu? Am sa va crut! Voi opri descrierea inainte de a fi nevoiti a o lua la fuga catre un asemenea loc din propriile voastre locuinte. Voi opri, deci, dezgustatorul tablou, oferind o solutie, singura posibila de altfel, intre cele doua rele la fel de mari si de necrutatoare.

            Daca fiecare se va considera dupa cum crede de cuviinta – si aici raportul dintre cele instincte fundamentale ale omului, erosul si thanatosul, este definitoriu -, in conformitate cu o teorie cunoscuta, cea a numerelor mari – si o cifra intre 3 si 15 miliarde, populatia pamintului la sfirsitul ultimei conflagratii mondiale si cea estimata pentru 2100, pot fi considerate, fara tagada, numere mari – se va ajunge firesc la o tendinta spre echilibru. Un echilibru intre optimism si pesimism, intre activism si pasivism, intre moralitate si imoralitate etc, care poate asigura o evolutie satisfacatoare a speciei noastre.

            Este de la sine inteles ca optiunea mea nemurire ori existenta finita trebuie sa se produca absolut liber, pentru ca s-ar face in conformitate cu puterea de creatie a fiecaruia, fiecare fiind ceea ce poate. Orice interventie a unei vointe externe in alegerea infaptuita de o vointa libera trebuie prohibita, pentru ca nu ar face altceva decit sa complice inutil lucrurile, tulburind naturala tendita spre echilibru. Rezultatele ingrozitoare, le-am descris mai sus. Aveti grija!

Cum am batut clapa cu semnul exclamarii, am smuls pagina din masina si m-am dus in camera lui. Era intins pe pat, cred ca atipise, dar deschisese ochii cind am smuls usa si am intrat. I-am intins cele doua pagini proaspat scrise si m-am asezat alaturi, pe marginea patului. S-a ridicat pe jumatate, si-a asezat perna si, tot fara sa spuna nimic, a citit ce-i adusesem. A terminat. S-a uitat la mine si mi-a spus: „Da, Liviu, cred ca ai incurcat-o, esti scriitor”. Am iesit destul de zapacit din camera lui. Nu stiu daca mi-a spus pe numele mic de zece ori in viata, apelativele lui variau intre „smercheson” si „tinere domn”, dar mi-a spus pe nume, de fiecare data, doar in momente importante. De pilda, in toamna lui 1989, cind a cazut Zidul si amindurora ne dadusera lacrimile ascultind radioul si cind a spus: „Ai avut dreptate, comunismul s-a terminat, s-a terminat”. Chiar daca, la noi, avea sa mai dureze vreo luna, eram convins ca s-a terminat. Si pentru tot ceea ce aflam ca se intimpla in jur desigur, dar si pentru ca mi-o spusese el, el care vorbea atit de rar si atit de putin.
            De ce am ajuns scriitor? Pentru ca am avut talent? Se poate, dar nu sint foarte sigur, nici macar de faptul ca as avea talent nu sint sigur. Pentru ca am invatat sa scriu si sa citesc cu vreo doi ani inainte de a merge la scoala? Pentru ca m-am apucat de citit si scris de romane in clasa a doua? Iarasi, se poate. Dar acestea, toate, au fost niste premise. Cred ca am ajuns sa ma socotesc scriitor din pricina acelei discutii de la 19 ani, din cauza acelei scurte propozitii pe care a pronutat-o el la sfirsitul lecturii celui de-al doilea eseu tineresc.  Nu-mi dau seama ce anume l-a facut sa spuna acel lucru atunci, stiu insa ca, dupa aceea, mereu si mereu, m-am comportat mereu in functie de acele cuvinte. De aceea, nu inceteaza sa ma preocupe, sa ma doara ca nu le-a asimilat ad litteram, eseurile mele, poate acum as sta de vorba cu el la un pahar de Pinot Gris, eu, de Pilsner, el. Sau, poate, intr-un sens mai inalt, ori mai adinc, le-a asimilat. Altfel, nu m-ar vizita aproape in fiecare seara inainte sa adorm...