Andra ROTARU

Pagina 35. Ulise.

El a fost plecat in concediu doua saptamani, eu am stat acasa 4 zile. Daca unii au concediu, eu am zile impare pe care sa le folosesc cu maxima precizie. Alt timp liber nu-mi ramane.
-Te-ai odihnit macar?

*

Tot ce imi scrii aici exista in mintea mea, deja experimentat, simtit, dorit, insa ideea de a transpune lucrurile acestea in cuvinte nu mi-a venit niciodata. Ai aparut in viata mea ca sa ma ajuti sa ma inteleg,  pe mine si viata mea de acum, cand mi s-a intamplat ceva extraordinar. Cred ca Dumnezeu a hotarat pentru noi. De ce m-ai ales pe mine ca sa-mi povestesti despre textele tale si Frida? M-am chinuit sa te fac sa vorbesti de-a lungul celor 2 luni petrecute la noi, iar acum simt ca te cunosc de o viata, viata mea, cei 44 de ani ai mei, nu a tai!
Stii ca imi place motivul timpului care se topeste, “the melting clocks motif”?Pana la 30 de ani am fost nepasatoare, apoi am facut o obsesie legata de zilele care trec atat de rapid. Credeam ca nu pot ingheta secundele si ca ceva ce ai pierdut, nu mai revine in viata ta.
Am descoperit la timp ca e bine sa ma rog Fecioarei Maria pentru o a doua sansa in viata, acum cred ca se poate da inapoi timpul si poti face alta alegere, mai buna.
Sunt lasa, recunosc, m-am eschivat de intamplarile bizare si de cele incerte..
Tot ce imi spui ma sperie; eu m-am ferit de-a lungul timpului sa simt durerea sau sa pierd ceva drag. Textul “Absolute grief” cu A. si T.  si prietenia dintre ei este insuportabila pentru mine, ma face sa fiu recunoscatoare pentru trecutul si prietenii proprii  si sa exclam totodata: “Nu, multumesc Doamne pentru asemenea suferinta”.

*

Trec in fiecare zi pe langa barajul Lacul Morii, deschid ochii larg, conduc cu grija. Aici au fost atatea accidente incat cei de la politia rutiera au facut denivelari in asfalt ca sa incetineasca masinile, sa simta curba, sa nu se arunce in gol ca si cum acela e ultimul drum drept. Nu e. Si sub el sunt mortii si povestile transmise din gura in gura.
Pana acum nu am mers pe faleza aceasta, am doar vag o amintire din trecut si nu sunt sigura ca era vorba despre Lacul Morii. Ma atrage mersul teleghidat al oamenilor pe marginea apei, ii vad in racursiu si par mici, deformati de distanta de la care ii privesc.

In dreapta, catedrala romano catolica este cea in care vei pasi si tu, ai spus odata ca ai donat bani, ca vor construi si o cantina, ca Fecioara Maria este peste tot. Acolo mai puternica cand se inalta peste sufletele a sute de enoriasi care ii vor pasi pragul. Imi place ca nu este construita in modul acela clasic, patratos, ca e o ciudatenie care se inalta intr-un loc unde nu ai putea crede ca se poate construi intr-un pamant sterp. E ca un varf de flacara prelungit in sus si dreptunghiular in partea de jos. Are in ea ceva din tot grotescul acela insinuant pe care ajungi sa-l placi.

Ce stiu eu despre realitate? Nici nu m-am gandit vreodata cu interes la ea, in ultima vreme am invatat doar ca nu poti sa inserezi evenimentele in prezentul asta personal si apoi sa speri ca viitorul va fi conform premiselor. E haotic, mie imi da senzatia ca cineva isi rascoleste pana in ultima firida interiorul, ca sa poata apoi actiona. Ca un clown cu straturi de vopsea pe fata.
Iman Maleki. Ai auzit de el? E intruchiparea realismului, nici nu deosebesti o fotografie, de o pictura de-a sa. Asemanarea e izbitoare, copiii pe care ii vad in fata ochilor par facuti din carne si sange, li se vad firisoarele si limfa transparenta, au suflul vital in ei. Imi vine sa pun mana pe panza si sa ii pipai, imi vine sa cer negativele fotografului. In dreapta e paleta de culori, in stanga e aparatul de fotografiat. Care e realitatea, ce aleg?

Sunt incantata de cateva lucruri, nici nu-mi vine sa cred cat de frumoasa e imaginea. Am cautat pe google si am dat peste altceva, s-a intrerupt cursul normal; uitasem ce era in jurul meu si ma simteam bine, ca un peste mare in apa.
Senzatia s-a fragmentat imediat, nu pot sa trec de la o stare la alta asa repede: cum e stai nemiscat zile intregi, sa fii imobil, greoi, inuman? Plictisit, in agonia monotoniei si cu gustul acela al insatisfactiei pentru fiecare gand? Cred ca e oribil si cred ca dupa 4 ani de privit in gol aceleasi si aceleasi imagini statice: nu ai voie nici la dreapta nici la stanga, am devenit tartorul tau personal, te indrepti incet spre toaleta si ramai cu ochii fixati in picatura care iese pe teava de la robinet. Realizezi ca asta e toata viata ta de pana acum, te zgarie pe creier zgomotul sacadat. Iti spui ca de maine vei face ceva. Ce sa faci daca nu stii unde sa cauti si nu ai facut nimic pana acum?
Sub teancul de reviste de la birou am un Time out. Strig in gand: “vreau sa lucrez la Time Out!”, e singurul gand care ma mai linisteste, maine ma voi duce inapoi la serviciu ca si cum nimic nu s-a schimbat, o sa ma oblig inca o data in plus sa ascult discutiile despre deformatiile genitale ale tarii asteia. Cine prezinta vremea nud, cu cine se prostitueaza politicienii. GREATA. In fata ochilor acelasi closet. Bag mana adanc ca sa ma scot la suprafata, trebuie sa trag o gura de aer ca sa nu mor. Mai repede, plamanii vor cat mai repede, nu mai suporta sufocarea. Dau muzica mai tare: “I smoke marijuana every chance I get. ......It’s always telling me about responsibility.... I’m nearsighted and psychopathic anyway „

*

Nici nu mai am mailul pe care i l-am trimis drept raspuns, era un secret pe care i l-am spus pe nerasuflate si despre care initial am vrut amandoua sa vorbim fata in fata. Mi-a fost frica sa deschid subiectul, acesta e inca unul dintre lucrurile pe care am vrut sa le fac in viata si le-am facut, dar catre care nu ma mai pot intoarce. A fost si atat, fara sa ma judec sau sa simt. Un episod tabu si granitele pe care stiu ca le pot incalca.
Ea mi-a povestit ca lucrurile aceasta sunt izbitor de mult si ale ei, le-a trait. A trebuit sa-i incropesc imaginea acelei camere, ideea, senzatia, desfasuratorul acelor evenimente. Eu sunt deja- vu-ul ei, a trait atatia ani cu senzatia ca ceva nu s-a finalizat. Tanjeste dupa o repetare a evenimentului. Are nevoie de o a doua sansa emotionala, chiar daca dupa asta va trebui sa fuga la capatul pamantului. Sau poate ca asta as face eu, nu mai aproximez bine reactiile oamenilor. Am invatat greu ca daca vrei sa poti uita o persoana sau sentiment, trebuie sa-i faci o incheiere temeinica. Un final. Fara impresii vagi si fara nimic diluat. Sa ai in fata ta o realitate lipsita de coincidente si .....teoria asta ma omoara. Tocmai mi s-a intamplat iar ceva care mi-a distrus increderea in mine, de fapt in ceea ce cred ca pot sa fac ca sa se implineasca. Inima e ingrozitoare, nu se poate controla. Imaginile din trecut doar se pierd, nu dispare forta lor de a actiona asupra tuturor functiilor vitale. Bum, bum, inima galopand. Bum, bum, strang din dinti si nu mai vreau nimic.

*

Cand eram mica si nu stiam cum e Bucurestiul, doar trebuia sa incerc sa ma acomodez cu el. Ieseam pe usa de la apartamentul blocului crezand ca voi pasi in iarba din fata casei, ma duceam sa ma joc cu alti copii in fata imobilului ca si cum ieseam la aruncatura de bat de langa casa bunicilor. Uneori uitam sa ma intorc, obisnuita cu Omul negru pe care il asteptam sa vina la ora 12. Ma opream in fata felinarelor cautand licuricii binecunoscuti si zgomotul facut de ei in fiecare seara. Copiii erau la fel, nici mai ciudati, nici mai putin copii, doar eu in crestere imi schimbam barometrul.
Inauntrul celor 4 camere de bloc nu mai stiam care e drumul de intoarcere catre Constanta. Ii rugam sa-mi lase lumina aprinsa si repetam obiceiurile de dinainte: cu ochii inchisi, in stanga puneam soba, in fata mea puneam tabloul cu odalisce, in dreapta carpetele cu ursi polari si caprioare, il asezam pe bunic langa mine ca sa-l tin de parul alb, sa ma joc in el pana adormeam. Auzeam deasupra mea rugaciunea din fiecare seara pe care mi-o spunea bunica, apoi puteam trece dincolo fara teama, eram in siguranta pentru totdeauna.

Am repetat la nesfarsit intrebarea: cand ma duceti inapoi la Constanta? pana cand am uitat ca se poate ajunge acolo, am inceput sa cred in Ulise care isi cauta propriul drum de intoarcere, tata imi citea cu lumina aprinsa povestea pe care nu o sa mi-o aduc aminte niciodata - ajunsa pe insula ciclopilor, o parte din copilarie a murit.

*

Stau ascunsa, in mijlocul a 10 persoane nu mai pot sa vorbesc fara sa nu-mi tremure vocea, devin fiinta timida pe care as intreba-o daca este vreo diferenta intre a se exprima intr-un fel sau altul, pentru ca nimeni nu are cum sa vada alegerea pe care esti gata sa o faci. Alegi sa fii timid sau indraznet, efectul il simti tot tu, lucrurile trec la fel de repede. La serviciu avem cartele frumos colorate de prezentare a materialelor si unele care sunt infatisate schematic, dar produsul bun e mereu sub un invelis prost. Vindem mai intai frumusetea, pe ea o cauta toti. Eu nu vand nimic, nu vorbesc, nu ii ajut pe oameni sa aleaga.
La orele de engleza e un cosmar sa vorbesc cand nu am dispozitia necesara, iar uneori ma surprind, sunt entuziasmata, nu mai conteaza cine e in jurul meu.
Ii las pe studenti sa devina lupii alpha, sa isi ia toate titlurile si sa faca atmosfera, e un show pe care il stiu foarte bine; fiecare se simte bine acolo unde ii e locul, sunt persuasivi, inteligenti, sociabili.
Nu e locul meu sa stralucesc aici, ce se spune in momentul acesta se pierde, e un curs oral de dominare.
In cusca mea visez si mi-e dor sa ma reintalnesc cu prietenii in mijlocul carora gratiile se ridica, fara sa imi para rau de ocaziile de distractie care mi se ofera pana aici. Nu pot sa fiu fericita in mijlocul celor care vad realitatea ca in cartelele frumos colorate. Aici nu e nimic, adulmec de departe esenta slaba a celorlalti. In manastirea lui, Mesterul Manole a stiut ce sa puna.

*

Stau nemiscata pe bordura din Lipscani, pe marginea unei baltoace si ma intreb care dintre noi doi isi va mai aduce aminte de ea. Ii spun la ce ma gandesc pentru ca vreau sa-l fac si pe el responsabil de cursul amintirii ce va lua nastere acum, exact in momentul acesta. Isi arunca chistocul de la tigara in apa statuta, laturile baltoacei se deformeaza si particulele luminoase din ea se misca in acelasi timp. Maine, poimaine se va evapora, cine o sa stie ca pe marginea ei au stat doi oameni care luau atunci o decizie, ca singurul lor loc comun va mai fi doar amintirea acestei pete pe asfalt?

*

Cohen asta imi canta in continuare si doar asa ma apuc de lucru. E a 3-a zi de concediu, nu ma pot relaxa, de fiecare data cand imi suna telefonul tresar, am ramas marcata precum o bomba cu dezamorsare intr-un camp minat. Ma astept sa aud vesti care sa ma determine sa simt vinovatia, sa mi se mai repete inca o data ca am gresit, ca nu sunt responsabila, ca imi sta mintea la poezii. Ca sunt un rahat cu ochi. Oare cand o sa trec peste toatescenariile care exista in mintea altora si ma anihileaza?
Nici macar nu mai stiu de ce trebuie sa cred ca sunt precum imi spun ceilalti ca sunt,  astea ar trebui sa se termine cat de curand, nu sunt ce isi aduc aminte ceilalti din mine. Sunt ceea ce sunt si nu am nici o remuscare pentru cum am actionat in trecut. De ce sa fac pe victima pentru a le schimba parerea? Cu cat faci mai mult pe neajutoratul, cu atat mai repede esti crezut, aberatie demonica a vietii, de ce sa nu ai demnitate?

Am citit mai demult ceva extraordinar, “destinul este caracterul”, ma ghidez dupa citatul acesta, nu e nevoie sa ajung intre patru laturi maro cu jerbere deasupra pentru a-i lasa pe ceilalti sa deschida in sfarsit ochii. Inca putin Andra, si o sa se termine cu privirea scarbita catre tine, cu prejudecatile si interzicerea de a fi cal, nu maimuta pe care o scoti la circ ca sa fie stapanul tau fericit ca ii aduci profit. De ce nu vede nimeni ca stau intepenita aici incercand sa nu devin labila psihic printre toate holurile cu animale care musca din mine zi de zi?
Iau eu insami din tolba cu aberatii putina realitate si sarut mica creatura care salasluieste aici, imi conserv echilibrul punand cate un banut la picioarele maimutei care nu a vazut niciodata cum e sa traiasca printre semenii sai, incarcerata in lumea asta unde absolut totul e un imens parc de distractii. Ce sa fac cu banutul? Luati-l, achitati-va, achitati-ma.
Fericiti cei saraci cu duhul, mai dati-mi un ban auriu ca sa vada stapanul ca sunt buna de ceva. Pentru cateva minute se va purta bine cu mine, vizitatorii parcului m-au laudat, o sa inceapa sa creada asta. Doar un pic, apoi pot redeveni cal-seara, la culcare, fara nimeni in jur care sa imi spuna cine sunt eu.

*

Atata ura pentru nimic, notificare de urgenta, taxa de notificare: ai facut numai prostii, ai un caracter infect.
Mai lasati-ma naibii in pace, in dreapta e soare, in stanga ura. Hai sa incetam aici, ia-ti un terapeut personal care sa-ti maseze proiectiile in ceilalti. Asculta putina muzica, plimba-te, pleaca inapoi de unde ai venit. Film de prost gust, nici macar nu e actualizat.
La 5 ani puteam sa mor, Ylona a facut manevra aia in care a stat tot viitorul meu. Da, traiesc, sunt o maimuta care nu s-a putut sufoca indiferent de cat de multe i-au fost bagate cu de-a sila pe gat.

De cateva ori am vrut sa ii atentionez pe cei de langa mine ca nu am mult de trait, stiu asta inca de cand eram copil, niciodata nu o sa ajung acolo unde altii stau incremeniti ca intr-un tablou frumos. Ii vezi pe strada, cu intreaga familie la brat, in parcuri cu nepotii si generatiile care vin natural, unde exista germenele viitorului. Nu simt nimic din toate acestea, ma simt dezlipita din radacini, si nici nu le gasesc locul potrivit pentru exuberante spontane. Mi-e teama doar ca nu o sa am timp sa ajung acolo unde trebuie, unde mi s-a oferit prima sansa: am vazut mai multe botezuri, mai multe spovediri, mai multe ritualuri care pentru mine se vor incheia mult prea devreme. Nu o sa am niciodata familia mea, copiii mei, nu o sa cresc nicaieri decat intr-un pamant pus mult prea devreme deasupra. Nu e nimic trist aici, fiecare gest pe care il fac ma apropie de aceasta incheiere.

“Fara sa-mi tremure mana iau cupa rece si groaznica pentru a bea din ea (…) Tu mi-ai intins-o si eu sorb din ea fara sa ezit.(…) Iata ca toate dorintele si sperantele vietii mele si-au gasit implinire!”
(Goethe)