Ai mei zugravesc. Si schimba faianta, gresia, geamurile, darima debarale si fac pereti falsi. Desi e doar un apartament de trei camere intr-un bloc comunist dintr-un cartier bucurestean, inghite la bani de ma sperii eu numai adunind facturile. Fiecare parinte si-a impartit treburile: mama si-a luat fara plata de la serviciu ca sa stea cu muncitorii acasa pe durata lucrarilor (au avut bafta, au nimerit, in urma unei recomandari, peste niste meseriasi de mare bun simt si foarte priceputi si onesti), iar tata mai umbla dupa materiale si isi vede si de lucru. Daca despre mama nu vreau sa vorbesc acum, o sa va vorbesc despre tata.
Tata e pensionar de multi ani (pensionar pe bune, pe virsta & vechime, nu pe fitze), dar cum soiul asta de oameni au “viermi in cur”, ca sa folosesc o expresie de-a bunica-mii - anume chiar maica-sa -, si-a luat autorizatie de traducator de acte notariale, si-a cumparat calculator, a invatat sa umble cu el si s-a apucat de treaba.
Toata povestea muncii lui este extrem de amuzanta, cu conditia sa nu fii protagonistul. Sa va zic, deci.
Tata a lucrat in armata, civil, munca de birou, de la 8 la 16 zilnic, mai putin simbetele si duminicile. Plictisitor la culme. Nici colegii nu erau misto, nici slujba nu-i oferea satisfactii, nici disciplina militara nu-i era pe plac. Asa ca dupa pensionare s-a gindit sa si munceasca ceva.
In facultate tata a stat la camin, chiar deasupra librariei Eminescu de astazi, vizavi de Universitate. Student la litere (rusa-engleza), baiet linistit, “din provincie”. Si avea coleg de camera un evreu. Si 4 ani cit a durat facultatea tata a invatat ebraica de la colegu’ si se pare ca i-a placut. Cum necum, pe vremea aia, si-a facut rost de niste dictionare ebraic-ebraic, vreo 5 volume negre, trase in piele si de citeva carti (vreo 5 sau 6). A citit cartile alea de cite 200 de ori fiecare, cu voce tare, pina aproape le-a invatat pe de rost. Din cind in cind se mai conversa cu cite un evreu, ca sa-si verifice accentul. Se pare ca avea real talent pt asa ceva.
Trec peste motivele intrarii in armata a unui profesor de rusa, ca nu e interesant. Trec si peste perioada de salariat, ca nu ma priveste, ca sa ajung la pensie, care l-a transformat pe tata dintr-un hirtogar acru al statului intr-un intreprinzator privat plin de energie.
Tot studiind el ebraica asa, prin 98, cind inca nu se pensionase, a dat primul examen de limba ebraica din viata lui, la Ministerul Justitiei. Ca sa fie acolo, poate mai iese un ban. “Investea” omul pentru timpii morti de la pensie, deh. Bun. A urmat apoi tevatura indispensabila cu autorizarea ca traducator: hirtii, facturi, stampila, contabilitate, registre si alte rahaturi de-astea, de-ale statului. S-au rezolvat.
Apoi ii trebuia calculator. Am vorbit cu un prieten IT-st, l-a ajutat sa-si aleaga un monstru din ala cit mai performant, apoi s-a chinuit luni de zile sa invete sa lucreze cu el. Statea nopti si zile calare pe tastatura aia, ca sa invete sa scrie. A invatat.
Bun, si acuma unde sunt clientii? Cum vin clientii? Unde ii gasesc si unde ma gasesc? Pai, simplu: si-a facut omul vreo 200 de carti de vizita cu numele, numarul de telefon (si-a luat si mobil pentru asta), numarul de fax (si-a luat si fax), s-a dus personal la toate centrele de traduceri pe care le-a gasit prin Bucuresti si a asteptat. N-a asteptat decit vreo 2 zile, si au inceput comenzile. Atit a durat pensia lui linistita, cu plimbat cu autobuzul gratis si cu lincezit la televizor toata ziua.
La inceput, pentru ca avea de-a face cu evrei, prin mijlocitori sau direct, il faceau aia la bani de mi se urca mie enervarea la cap. Nu ca el n-ar fi stiut cum negociaza evreii, dar fata in fata cu ei era mic si nepregatit in chestiile cu bani. A durat citiva ani pina s-a prins care e treaba, pina si-a luat zeci de tepe si s-a certat cu o groaza de secretare. Si-a creat un nume, o retea de cabinete de traducere si notariate.
In Bucuresti sunt putini traducatori de ebraica, probabil vreo 4-5 buni, toti ceilalti fiind evrei la origine (care au facut facultatea in Romania sau chiar nascuti aici). Fiind o limba grea, nici nu se-nghesuie multi altii s-o invete.
Tata nu e evreu. Noi, copiii, avem ceva singe de evreu in noi, dar de la mama, care nu stie boaba de ebraica, ca sa vezi potriveala naibii. Tata n-a fost niciodata in Israel, desi are zeci de prieteni si cunoscuti care il invita in fiecare an sa le faca o vizita (la unii, cupluri mixte, a fost chiar translatorul de la cununia civila, deci martor la casatorie, om important pt. familie).
De ce nu se duce: n-are timp! Munca de traducator incepe la 8 dimineata cu drumurile la notariate si cabinete de traduceri pentru dus traducerile din ziua anterioara. Pe la un 10-11 e inapoi acasa, unde pe mail il asteapta inca 5, 6, uneori chiar 10 traduceri de dimensiuni si tipuri diferite: contracte de vinzare-cumparare, acte de identitate, pasapoarte, studii de fezabilitate (stiti ca evreii investesc puternic in imobiliare la noi), adeverinte medicale, scrisori, testamente, cereri, expertize medico-legale si cam tot ce va mai poate trece prin minte. Cu unele centre de traducere are contracte, in care aia se obliga sa nu-i trimita mai putin de x pagini pe luna (valoarea contractului), iar ce e peste acest nr. de pagini se taxeaza suplimentar. Contractele ar fi nimic, suplimentarul e de baza (suplimentarele sunt citeodata de doua ori mai mari decit contractul). Unde nu vezi ca iti da unul Constitutia Romaniei de tradus in ebraica in 3 zile, cum s-a petrecut acum citeva saptamini, si iti trimite mail pentru asta pe la un 9 seara J.
Asa ca se apuca sa le lucreze, la el in camera, conectat la internet, pe doua calculatoare (unul cu tastatura ebraica, altul cu de-aia romaneasca) si asa il prinde si 12 noaptea. Pauzele sunt numai pentru masa de prinz, aia de seara, nevoi fiziologice si vorbit la telefon (evreii sufera cam toti de o logoree greu de domolit si nu se lasa pina nu te conving sa faci ca ei). Rar cind isi mai ia duminica libera, ca sa plece din Bucuresti sa-si viziteze mama.
Acuma, sa revenim la inceput, cu zugravitul (totul e din banii facuti de tata din traducerile din ultimii doi ani, bani administrati de mama). Le-a spus celor cu care lucreaza ca 3 saptamini el are treaba, e in concediu, isi demoleaza si reconstruieste casa, mass mail si sms la tot adressbook-ul. A durat 2 zile pina a sosit primul mail urgent: domnule G., stim ca aveti treaba, dar ne trebuie neaparat pina miine la 2 astea 3 pagini. Nu sunt mari, acceptam si pret mai mare decit de obicei, dar suntem strinsi cu usa, trebuie sa ne ajutati. Urmarea:
Tata si-a luat calculatorul de ebraica (noroc ca e un laptop) si s-a instalat la mine acasa J. Pentru romana foloseste laptop-ul meu, care iese si pe internet. Eu acasa nu am imprimanta, asa ca ori isi printeaza oamenii aia singuri attachmenturile din mail-uri si el merge la ei sa le semneze si stampileze (intre doua drumuri dupa nisip, faianta si comanda de perdele), ori mi le trimite mie pe mail si i le printez, aducindu-i-le seara acasa sau intilnindu-ne la Brico Store, Praktiker sau pe la vreun notariat.
Cu sacii de ciment in portbagaj mai face un ocol si pe la avocata X care are sa-i dea ceva, si pe la Corina, si pe la Ana si pe la inca vreo 4 doamne, fie ca sa dea hirtii, fie ca sa-si recupereze contravaloarea muncii sau sa negocieze un nou contract.
Pe la un 10-11 seara ajunge si acasa, unde mama il informeaza cum decurg lucrarile, cit mai dureaza si cit de bine muncec oamenii aia. A, si ii aduce la cunostinta ca mai trebuie aia si aia si daca mai are cumva niste bani, caci renovatul si zugravitul sunt lucraturi costisitoare.
Cind ma fac mare si pensionara vreau sa ajung tata. Si, cunoscindu-l, de cite ori vad cite o baba fandosita si rujata si pe dinti ca vocifereaza in autobuz ca sa i se dea locul ca ea a muncit “o viata” si i se cuvine, imi sta pe limba s-o injur. Dar ma abtin: e dreptul ei sa se bucure de avantajele pensiei, care la ea se numara in tichete gratuite pe ratb, iar la tata in ore in care poate cistiga bani suplimentari. Traiasca tata, sper sa-i mostenesc apucaturile.