O poezie mereu actuala, tanara, care sa corespunda epocii sale, iata imperativul si promisiunea fabuloasa facuta spiritului european.
O poezie de sorginte greaca, a numarului si armoniei, cum ar fi denumit-o Rimbaud, fundamentata pe intelegerea post-metafizica a Naturii, a ceea ce in limba sacra a grecilor se numea Physis si era inteles ca sistem tetraelementar autarhic, relevat din simbolistica eleusina a misterului agrar al spicului de grau ce creste din propria-i samanta.
Iata ce trebuie realizat!
Acesta este raspunsul meu, manifestat aici, ca si pretutindeni in poezia mea, la marea provocare facuta de debutul unei noi epoci.
O poezie pythagoreica, bazata pe numar si armonie, care sa prefigureze ritmul actiunii, iata un proiect de resurectie a vechiului spirit grec si de intemeiere a unei noi Europe.
Eu inteleg Armonia ca fiind arheul insusi al Naturii, Unul-fara-al-doilea, Absolutul, Divinul, iar miscarea, firul rosu al viziunii asupra Naturii, o inteleg ca fiind omoloaga acesteia, fiind la randul sau atat de tip interior, de unificare armonica, in plan henologic, cat si de tip exterior, de transmutatie elementara, reluare de patru ori a masurii (Unul, Numarul-armonie, Divinul) in planul ontologic al firii.
Poezia trebuie sa ritmeze actiunea si sa o devanseze.
Ritmarea actiunii inseamna urmarirea transmutatiei tetradice a masurii pe cercul stihial, spatio-temporal; iar devansarea acesteia implica viziunea acestei masuri in ea insasi, deci in intimitatea intrepatrunderii armonice a numarului.
Stiut este ca omul poate accede catre Divin, catre fundamentul fara fundament, pe doar trei cai, reprezentate de religie, filosofie si arta (poezie, inteleasa ca esenta a artei, dupa cum a denumit-o Wagner).
Regasirea Fundamentului divin al Naturii echivaleaza cu regasirea fundamentului spiritualitatii europene.
Dintre cele trei cai, prima, aparent cea mai propice accederii catre Dumnezeu-Unul, a avut parte in Europa de un destin mai mult decat macabru. I-a fost dat sa moara odata cu interzicerea religiozitatii misterice eline si cu inghetarea in schematismul dogmelor metafizice de acum un mileniu si jumatate.
Dogmatismul religios a condus, fara ezitari, la absenta unei explicitari de factura gnostica a Logosului (arheului lumii) – principala contributie a crestinismului la intelegerea misterului creatiei, marcata de inlocuirea principiului numit de mistagogii greci Zeus, iar de filosofii neoplatonici Intelectul intelectiv, cu Logosul sacru. S-a stins astfel singura sansa acordata crestinismului de a ramane cu adevarat o religie vie.
Dar soarta crestinismului a fost sa fie inghetat in dogme, precum cadavrul unui mamut in gheturile Siberiei, prin interzicerea oricarei forme de gandire libera!
Dumnezeu a murit atunci, nu odata cu Nietzsche, pentru personajul european si pentru mult prea multa vreme.
Asa se face ca acum, in momentul de sfarsit al metafizicii si aurora a unei noi epoci, toate predicile preotilor, sutanele si dogmele lor sunt caduce si au miros de magazie cu vechituri.
Poetul-filosof (sintagma lui Novalis o gasesc ca fiind cea mai reusita) i-a luat deja locul invechitului preot. Esoterismul poetic a inlocuit in constiinta elitelor spiritul exoterismului crestin. Si nu numai pe cel crestin, ci exoterismul de orice fel a inceput deja sa fie respins de catre spiritele elevate.
O poezie soteriologica, aceasta trebuie sa fie poezia europeana post-moderna, corespunzatoare unei epoci post-metafizice. Traditia, de la Orfeu si Pindar, trecand prin Hölderlin si Novalis si pana in prezent, la marii poeti romani, ce si-au spus deja cuvantul lor sau care si-l vor spune si de acum incolo, este cea a unei poezii prin care poetul se mantuieste de multiplu, tinzand asimptotic catre Unu, pe masura aprofundarii viziunii sale, ce se clarifica odata cu parcurgerea acestei adevarate Via Sacra de catre poet si cu re-prezentarea calatoriei initiatice intru ceruri.
Europa nu e un continent, nici o populatie amorfa, ci este chiar istoria ei. Iar destinul Europei este legat de oferirea celui mai generos, mai larg cadru, a conturului Naturii.
Calea ce se deschide acum europeanului este una individuala. Numele ei este: Poezia. Poezia ce se naste – poiesis - din actul creativ al poetului, omoloaga nasterii (poieticii) prin care Dumnezeu-Unul naste cerurile, cele doua eschatii primordiale, intre limitele carora ia nastere Logosul, samanta lumii.
Poetul uman reia cu piosenie poietica Poetului divin. Caci Unul singur este Poietes. Omul, poetul-preot, scrie dupa dictare, el fiind un Dichter ce urmeaza negresit imperativul Cuvantului sacru, al Logosului insusi (a lui Dumnezeu-fiul).
Prin opera sa, poetul realizeaza o gnosa. O gnosa poetica, mereu actuala, in pofida interdictiei Bisericii cu privire la orice interpretare a dogmelor, fosilizate de mii de ani. Inactuale, corespunzatoare unei viziuni de mult depasite a unei metafizici vulgarizate ce nu mai are rasunet in urechile poetilor si nici in cele ale filosofilor, dogmele crestinesti resping astazi prin lipsa lor de actualitate.
Un stat european unit trebuie sa-si gaseasca fundamentul, si nu oricare ar fi acela, ci chiar propriul fundament. Adica cel pe care se intemeiaza intreaga spiritualitate europeana.
Eu cred cu convingere ca poezia greaca, europeana, traditionala prin recurgerea la viziune si exprimata intr-un limbaj adecvat, poetic, mereu nou, reprezinta deja acest fundament.
Viziunea, „profetia” poetilor, este data de intelegerea pe care acestia o au asupra Naturii. Intelegerea este data de orizontul filosofic, acum post-metafizic, al cunoasterii.
In foarte putine cuvinte: regasirea planului henologic (de la grecescul to Hen- Unul), din care provine cel ontologic si crearea unui sistem autarhic, care sa provina chiar din arheul unic, este sarcina incredintata de catre zei filosofilor.
Poetii, poetii-filosofi, trebuie sa se raporteze la aceeasi realitate, onto-henica, exprimand-o in mod adecvat, prin limbajul poetic pe care si-l creeaza.
Precum Orfeu in vechime, poetii sunt preotii Europei viitoare.
Ei canta „dupa dictarea” divinului Tata. Iar ceea ce spun ei e Adevarul.
Lipsita de dogmatism, poezia ofera fiecarui poet sansa accederii pe o cale proprie catre cunoastere si mantuire.
Doar nazuinta poetilor este comuna. La limita, ea se identifica cu Divinul, Ziua-a-saptea, Cel-ce-in-intregime-cunoaste si este Mantuitorul a toate. El este cel ce se afla mai presus de toti zeii.
Prin aceasta nazuinta catre Absolut fundamentarea Europei este comuna tuturor marilor spirite.
Doar caile de accedere catre Dumnezeu-Unul difera, de la poet la poet, de la poet-filosof la poet-filosof.
In aceasta consta diversitatea. Si odata cu respingerea hotarata a oricarei forme de dogmatism, in aceasta consta chiar viata. Viata spirituala a unei Europe unite prin nazuinta sa si diversificata prin optiunea fiecarui individ privind creatia proprie.
Europa este chiar istoria ei. Am mai spus-o (si nu sunt eu primul) si o voi repeta mereu. Aceasta inseamna ca, spiritualitatea europeanului difera in functie de momentul istoric ales. E vorba, desigur, despre Geschichte, nu despre Historie, in termeni heideggerieni. Nu insist asupra distinctiei, facuta magistral de filosoful german, ci doar o preiau.
In ceea ce ma priveste, eu am abandonat de mult nu numai crestinismul, ci si oricare alta religie, despre care am convingerea ca sunt nu numai desuete, inghetate in dogme, dar, la fel de grav, sunt exoterice, vorbesc vulgului intr-un limbaj inadecvat, impropriu misterului despre care ar trebui sa marturiseasca si care nu poate fi exprimat decat printr-un limbaj in mod necesar adecvat, adica poetic.
Dar nu am abandonat Europa, nu am urmat calea lui Rimbaud!
Am ales in schimb calea regala a poeziei. Mai bine zis, am optat din tot sufletul pentru aceasta. Cred cu convingere ca poetii sunt preotii si filosofii Europei viitoare.
La urma urmelor, viziunea, cea care da maretie poeziei si o face sa fie, distingand-o de stearpa versificatie, este data de orizontul intelegerii filosofice.
O viziune post-metafizica determina in mod obligatoriu o poezie post-moderna.
O viziune a Physis-ului o inlocuieste pe o alta, de tip hegelian, constituita dintr-o axa avand la cei doi poli realitatea destructurata, echivalenta moderna a fiintei, a Multiplului-in-Unu, opusa neantului transcendent, ramasita a intelegerii Intelectului.
O poezie post-moderna, iata proiectul grandios ce este si va fi sustinut si in viitor de poeti, cu toate puterile sufletelor lor! Ea s-ar mai putea numi si traditionala, caci prin traditie poezia a insemnat viziune plus limbaj poetic, ori, si mai bine, poezie europeana.
Nimic nu este mai propriu sufletului european decat poezia. Orfeu, poetul-preot, este poate cel mai european dintre oameni. Noi, poetii, suntem fiii lui spirituali. Si temelia, fundamentul adevarat al viitoarei Europe unite. |
