Dumitru CRUDU

Nu mai tin minte cind am ajuns pentru prima data la Fulgusor - ce an, ce zi sau ce anotimp era? -si cum am descoperit acea cafenea din spatele Teatrului National: intimplator, singur sau cu ajutorul vreunui amic. Acum am impresia ca as fi fost un client dintotdeauna al acelei terase triunghiulare, cu mese albe, situate sub copacii inverziti, cu toate ca, sigur, nu era asa. La Fulgusor veneam foarte des, uneori aproape zilnic, ca sa beau o cafea facuta la nisip. Apaream chiar si atunci cind nu aveam nici un ban in buzunar sau nu aveam fixata nici o intilnire. Veneam ca la servici sau ca la facultate, usor grabit ca sa nu intirzii. Nu as putea zice exact, cu maxima precizie, ce ma facea sa-mi indrept pasii catre acel local enigmatic: poate pentru ca, acolo, te astepta tot timpul cineva, vreun prieten vechi sau cineva ahtiat sa lege o noua prietenie sau, poate, faptul ca acolo se aduna toata boema culturala a Chisinaului: pictori incepatori si artisti plastici consacrati, muzicieni de care nimeni nu auzise si unii cintareti in voga, actori tineri debordind de vitalitate si buna dispozitie si actori cu timplele argintii, poeti la inceput de drum care o faceau pe depresivii pentru ca tocmai il citisera pe Bacovia si poeti care visau sa ia Nobelul. La Fulgusor veneau studentii la jurnalistica si ziaristii de temut si cu autoritate. La Fulgusor isi sorbeau cafeaua fosti deputati si ministri si viitorii fosti deputati si ministri. La Fulgusor isi cistigau bucata de piine turnatorii degizati in artisti sau ziaristi. Pe la Fulgusor treceau cei care au pus la cale revolutia moldava, dar si cei care au confiscat-o.  La Fulgusor unii veneau ca sa joace carti, iar altii ca sa repete spectacole de teatru sau sa compuna vreo poezie noua sau sa gaseasca de la cine sa mai imprumute bani sau unde sa doarma la noapte. Era o lume foarte pestrita, in care  fiecare isi gasea locul si rolul sau bine determinat dinainte. Pentru mine zilele in care nu treceam pe la Fulgusor  erau niste zile ratate.  Macar si pentru zece minute, dar era musai sa trec pe la Fulgusor, cu toate ca niciodata nu am stat asa de putin pe acea terasa misterioasa.

La Fulgusor am trait ultimii ani ai Uniunii Sovietice. La Fulgusor am fost dupa sau inainte de mitingurile si demonstratiile din centrul Chisinaului si de sedintele cenaclului Mateevici. La Fulgusor am fost cind incepuse puciul de la Moscova si tot la Fulgusor eram cind s-a terminat. La Fulgusor eram cind a izbucnit razboiul de pe Nistru si tot la Fulgusor am fost cind acesta asa si nu s-a mai incheiat. Eram la Fulgusor cind toata lumea isi arunca furioasa carnetele de partid si tot la Fulgusor eram cind acestea ajunsesera din nou la moda. La Fulgusor eram atunci cind incepuseram cu totii sa speram ca venise o epoca noua pentru Republica Moldova - una a prosperarii, a libertatii, a democratiei, a europenizarii – si tot la Fulgusor eram cind am incetat sa mai cred ca acea lume noua s-a nascut.

Sigur ca fiecare epoca isi are Fulgusorul ei. Cafeneaua aia din spatele Teatrului National a fost Fulgusorul nostru. A fost o cafenea unde s-au legat foarte multe prietenii si unde s-au destramat altele.

Imi amintesc si acum ca atunci cind am plecat sa studiez la Tbilisi si am fost nevoit sa ma despart de Chisinau la gara m-a petrecut tot Fulgusorul. Ma insotisera vreo treizeci de oameni, iar pe unii dintre ei nici macar nu-i cunosteam, dar si ei erau de la Fulgusor. Tin minte ca am venit la Fulgusor, cu o geanta mare dupa mine, ca sa beau o cafea inainte de-a ma duce in Caucaz, iar la gara m-au condus foarte multi dintre cei care atunci erau pe terasa. Femeia din spatele gheretei care mi-a intins biletul se gindise probabil ca plec la armata si ma conduce toata grupa de studenti sau tot cartierul sau tot satul, dar, de fapt, venisera cu mine la gara lumea care in acea zi fusese la Fulgusor. Si printre ei erau atitia oameni pe care nu i-am mai vazut de atunci niciodata. Si printre ei erau atitea fete frumoase de care nu as fi indraznit niciodata sa ma apropii si care, dupa disparitia Fulgusorului, nici macar nu-mi mai raspundeau la salut. 

Am suferit ca un ciine in Tbilisi ca eram atit de departe de Fulgusor. Asteptam cu nerabdare vacantele ca sa ma pot reintoarce la Fulgusor, anume la Fulgusor si nu neaparat la Chisinau, de parca acea cafenea ar fi fost intr-un alt oras sau, mai degraba, ar fi fost un oras mai mic ascuns intr-un oras mai mare.

Apoi treptat pasiunea mea pentru acea terasa alba pe unde trecuse si Gheorghe Zamfir s-a stins pina cind am uitat ca mai exista Fulgusor.

Cu toate acestea, am trait o mare deceptie cind cafeneaua a fost demolata si in locul ei s-a ridicat o alta cladire. Chiar am trecut in acele zile prin zona tulburat de amintirile de altadata. Nimic insa nu se mai putea face. Fulgusorul deja nu mai era pe harta Chisinaului.

Cred insa ca, de fapt, Fulgusorul incetase sa mai existe cu mult mai inainte ca buldozerele sa faca una cu pamintul cladirea cafenelei. Fulgusorul disparuse in clipa cind s-a terminat acea epoca de nedescris a entuziasmului colectiv  si a sperantei ca lumea se poate schimba peste noapte. Poate anume din cauza asta nu mai exista astazi Fulgusorul?