Ion MURESAN

foto: m. vklvsk

Poem pedagogic

Ca dupa o lunga noapte de betie
cind in locul soarelui rasare pe cer o glanda vinata,
cind in locul soarelui deasupra verzilor munti
se ridica pe cer un ficat
si o secretie luminoasaface ca lucrurile
sa fie nu atit de limpezi cit suparator de exacte.

Un exces de exactitate. Trupul iubitei e teapan
si secreta un exces de exactitate,
de parca celulele i s-au aliniat siruri-siruri sub piele
si au impietrit in pozitie de drepti. Incit sare din pat
(din asternutul mototolit si nu tocmai curat)
si se insurubeaza in perete si se insurubeza ca un
burghiu in usa
si sinii ii atirna neputinciosi pe planseul lucios
de beton.

Atunci e curata timpenie sa vorbesti despre
misterele creatiei,
dupa cum curata timpenie este si sa bei
in continuare.

Dar, iata ce poti face: ghemuit in coltul camerei
pipaie-ti cu disperare orpul
cu ochii holbati la sfircurile mici si cenusii ca doua
sigilii ale mortii.

Portrait d’une femme

Miinile par a i se izbi de un perete de cauciuc,
nu atit agitate, cit mai degraba oficiind un ritual
mereu incomplet al harniciei,
ca intr-o incercare de a impleti un gard de crengi
in jurul starii de oboseala densa, aproape lichida,
si la urma izbucnind cu un petic de voce:
“Doamne, pina si in oglinda ma vad inecata
in lapte”

Iar memoria ei e un cotet de pasari cu tot soiul de
matusi cotcodacind insirate pe stinghii,
lungindu-i si scurtindu-i rochiile prin dispozitii
testamentare.
(Singe incilcit prin pravalii prafuite, sirag
intre Cracovia si Praga.)
Apoi: “sa ne intelegem, batrinii astia mereu excitati
mi-au mincat inima”.

(Spiritele ozoneaza aerul,
spiritele maninca musculitele,
spiritele secreta acizi,
spiritele sint hormonii sexuali din cimitire...)

O frumusete intrutotul nepotrivita in vreme
de pace,
trupul ei dezminte progresul,
e ca o poarta de spital plutind lin peste o uzina
prospera,
iar sinii ei, o Doamne, sinii ei sint ca ochii lui Lenin
nebun.

Septembrie cu Don Quijote

“neintrecuta atunci cind era vorba de sarat
carnea de porc”,
dar vorbind despre dragoste (muiere trecuta
de patruzeci)
ca si sinii ii erau cuvintele: nici tocmai
rotunde, nici tocmai pline de miez.

Si cite si mai cite umilinte in sala de mese: privirea
tirita pe podea
ca o curea de piele cu catelus la capat. Printre
carutasi
privirea ei ca o curea de piele tragind pe podea
un catel mort.

Poemul care nu poate fi inteles

Eu lucrez la poemul care nu poate fi inteles.
El este o piatra neagra si lucioasa
din care brusc incepe sa creasca parul aspru
a treizeci si trei de salbaticiuni;
El este mlastina verde ce se intinde in piata orasului –
din trestiile ei latra moale, lingusitor o vulpe
singuratica;
El este mireasa de lemn (o, minunata mireasa
de lemn!) – rochia vinata,
gura de ierburi,
scincetul acoperind ca un muschi alb fereastra;
El este vagauna din cer si norul de singe ce miriie
in vagauna din cer;
El este stolul de ciori ce se roteste cu voiosie
in jurul fruntii,
bruma neagra a fruntii mele: limba in gura e rece
ca gheata si aproape casanta,
ca o decoratie acordata de Dumnezeu
profetilor;
El este vinul care nisip se face in gura ta.

O, vremuri pe cind casa noastra inflorea pe tarmul
unui limbaj lunecos!
Pe cuvintele iesind din scorburi vorbitoare,
Pe cind cuvintele iesind din scorburi vorbitoare,
asemeni melcilor urcau pe ziduri...
Apoi, blindele, prafoasele arhive ale ospiciilor
unde am cercetat semnele inventate de nebuni,
unde am intocmit o mare istorie a lor,

pe care scriind-o in chiar semnele acelea uscate
nici eu vreodata nu am putut-o citi.
De aceea am cuprins-o in poemul care
nu poate fi inteles.
Vad capul rotund ca un balon de aur
indepartindu-se peste inaltele rafturi.

Aud valurile marii lovindu-se de zidurile unui
inalt si galben depozit
si aproape batrin, aproape girbov,
cu aureola impaturita sub brat,
ma asez la rind, dupa sute si sute de oameni,
sa pot vedea si eu, macar spre sfirsitul zilelor mele,
poemul tamaduitor,
poemul care nu poate fi inteles.