"Dincolo de eresuri", interviu cu Bogdan SUCEAVA, realizat de Mihail Vakulovski

Foto de Dinu Lazar

Mihail Vakulovski: Bogdan, cum ai inceput sa scrii? Cum au fost primele tale texte? E vorba de poezie? In sens ca te-ai nascut roman, adica poet, ca tot romanu'?

Bogdan Suceava: Mi se pare asa de amuzanta imaginea unei culturi in care toti scriu poeme si ohteaza!... Instinctele pot exista, fireste, dar pana la literatura oare nu mai e si altceva?... Ar fi frumos sa fie o gluma, dar la 11 ani am scris un roman SF. Era vorba despre o nava spatiala care naviga spre Saturn. Am scris un intreg blocnotes, imi aduc aminte, eram incapatanat, ma descopeream si, in plus, ma aflam si sub devastatoarea influenta a lui Jules Verne. Mai tarziu am scris destul de multe poeme, dar ceea ce mi-am dorit dintotdeauna sa scriu a fost proza. Primul text pe care l-as considera vrednic sa-l mentionez aici dateaza din 1987, de la 17 ani; e o nuvela care se numeste Teama de amurg si care pastreaza ceva din atmosfera deprimanta a anilor optzeci. Am citit Kafka la 17 ani, a fost o experienta destul de marcanta... Daca ar fi sa public acum acel text, as avea de temperat in el destule nuante (cine oare isi stapaneste tigrul din lesa in vremea adolescentei?), dar am invatat inca de la acea varsta cate ceva. Am si azi o cantitate uriasa de proze pe care nu le voi publica niciodata si al caror rost a fost acela de exercitiu, de atelier. Am exersat foarte mult. Stiam ca exersez, desi ma luam in serios. Acum stiu ca pentru prozator exercitiul e extrem de important si stiu ca oricat de experimentat ai fi, tot se mai intampla sa poti rata, sa nu gasesti tonul potrivit, sa nu gasesti nuanta cea mai potrivita. Nu trebuie sa fii orgolios, sa te agati de text, sa refuzi sa te citesti critic. Cred ca rescrierea e o parte importanta a scrierii si am mari rezerve fata de autorii care spun ca nu-si slefuiesc textele. E o chestiune care tine de atitudinea literara fata de propriul text. Se poate intampla sa recitesti modificand o aceeasi pagina de mai bine de douazeci de ori. Mi s-a intamplat si e foarte bine asa. Si asta e o parte a experientei mele din adolescenta. Faptul ca primele mele texte au fost, in cea mai mare parte a lor, nereusite, a fost un noroc: am inceput sa invat foarte devreme. Aveam instinctul de a scrie, nu insa si stiinta de a face ceva cu inspiratia. De aceea sunt fericit cand am ocazia sa lucrez cu redactori de carte care stiu foarte bine ce e de facut si dubleaza efortul autorului cu atentie si profesionalism. Am avut sansa sa lucrez cu Dan Petrescu si Lucian Teodorovici, si ma consider foarte norocos pentru profesionalismul si cultura lor. Daca ma gandesc mai bine, primele mele texte pe ei ii cautau... Intre redactorii cu care mi-a mai facut placere sa lucrez au mai fost si Vasi Ciubotariu (pe atunci la Editura Dacia), Razvan Penescu (de la LiterNet), Paul Doru Mugur si Adrian Buz (de la Respiro). Observatiile lor m-au ajutat foarte mult si m-au ajutat sa fiu mai atent, mai matur. A fost o scoala buna.

- Ce-ti amintesti mai des din copilarie? Ce istorioare cu tine le place parintilor sa-si aminteasca?

- Imi amintesc sentimentul de libertate pe care-l aveam in acele vremuri de acum mai bine de doua decenii cand urcam pe dealurile de la Nucsoara si ajungeam pana in locuri de unde mi se parea ca se vede toata valea Raului Doamnei. Sunt locuri de o frumusete extraordinara, din fericire lasate in pace de traseele turistice. Pe vremea aceea parintii mei erau ocupati cu supravietuirea: a trebuit sa ma mut de multe ori cu scoala, asa ca ceea ce-mi amintesc cu cea mai mare placere nu prea are legatura cu orasul, ci cu vacantele de la tara. Ele au fost un univers constant, cu oarecare valoare identitara; adica, pana la urma, de unde suntem fiecare dintre noi? Am inceput scoala la Pitesti, am continuat la Gaiesti, apoi la Targoviste, iar ultimii doi ani de liceu i-am terminat la Bucuresti. Aveam mereu colegi noi, de fiecare data trebuia sa muncesc ca sa intru in echipa de fotbal. Dar ceea ce ramanea neschimbat erau vacantele mele de la Nucsoara, unde stateam saptamani in sir, luni in sir, pentru ca asa alegeam eu, imi doream sa merg acolo... Era ideea mea de acasa, de libertate, de spatiu familiar. Acolo am facut primele mele nopti albe. Imi aduc aminte ce le-a provocat: cartile lui Viorel Gh. Voda, cele de geometrie plana, care m-au starnit sa incep sa lucrez culegerea lui Titeica. Unde voi mai regasi vreodata rabdarea aceea? Sa ai timp o zi intreaga sa studiezi o figura (Barbilian zice intr-un loc despre acele figuri care se ridica la rangul de configuratie)... Apoi, romanele lui Jules Verne si Karl May. Imi aduc aminte o seara de iarna, focul ardea in soba, eram obosit de cat ma dadusem cu sania peste zi, si eu citeam Karl May pe un pat de la 1930 mostenit de la bunicul meu, un pat acoperit cu un plocad gri. Pe vremea aceea in Nucsoara inca mai locuiau mii de oameni, erau si copii, era o intreaga lume, vie si interesanta. Acum, satele acelea se sting. Am prins inca si am trait inca in societatea traditionala din zona montana a Argesului, desi comuna fusese tulburata in anii cincizeci din rosturile ei... Experienta sfarsitului lumii traditionale spune ceva. In fond, sunt romane interesante scrise pe tema asta, de-ar fi sa mentionam aici doar Things Fall Apart, de Chinua Achebe (care e coleg de departament la Bard College cu unul dintre cei mai importanti scriitori ai literaturii noastre, Norman Manea), sau Solibo le Magnifique, al lui Patrick Chamoiseau...

- Cred ca multa lume te intreaba cum se leaga profesia ta, matematica, cu, cum sa zic, cealalta profesie a ta - literatura. Asa ca nu ti-e deloc greu sa raspunzi si pentru cititori la aceasta intrebare de care poate ca te-ai plictisit deja…

- Cred ca e important sa nu plictisesti cititorul cu deformatiile tale profesionale. Incerc sa tin lucrurile separate, asta cel putin la nivelul continutului informatiei. Am devenit matematician prin convertire, desi toate instinctele mele erau de povestitor. Imi place sa fiu un cititor bine informat al unor autori extraordinari. Ca profesor, recunosc ca imi place sa povestesc la curs, sa gandesc matematica asa cum gandesti o poveste, cu dinamica naratiunii bine asezata in lumea conceptelor, cu o anumita gradare a tensiunii. Cele mai reusite cursuri sunt acelea in care se incheaga povestea. Imi plac matematicienii care stiu sa povesteasca atunci cand scriu matematica, chiar si la niveluri avansate, sau mai cu seama acolo (nu stiu cine e mai bun: oare John Milnor sau M. P. do Carmo? - asta daca as vrea sa mentionez un model de matematician care scrie excelent dupa toate standardele artei povestirii; tocmai l-am descoperit si pe Gaston Darboux, care a fost un scriitor extraordinar de texte matematice, in ultima decada a veacului al nouasprezecelea, un geometru dotat cu toate calitatile unui povestitor). Tot am invatat un lucru din matematici: ca atunci cand povestesti ar putea fi fatal istorisirii daca iti vine ideea sa produci vreo forma nenecesara de sofisticare. Nimic nu trebuie sa fie inutil de sofisticat, ci clar, limpede si precis; adjectivele trebuie asasinate la timp. E bine sa stii ce nuanta urmaresti cu fiecare scena, sa dozezi bine dinamica fiecarei finalitati de scena, sa ai in permanenta in vedere ansamblul, pe care sa-l inalti gradual catre claritatea si limpezimea ideii pe care vrei sa o expui. Asa ca, pana la urma, ca mod de viata, am invatat sa spun povesti si sa fac matematica in acelasi timp. Chiar daca subiectele se mentin separate, ramane ceva in comun, poate ceva ce tine de stil, de ambientul logico-formal, de ritm...

- Ai devenit cunoscut in lumea, sa zic asa, literara ca scriitor de proza scurta. Cum ai trecut la roman si ce te-a minat spre aceasta schimbare stilistica? Care e deosebirea, pentru tine, dintre scrierea unei proze scurte si a unui roman?

- Am scris primul roman la 20 de ani si a aparut in 1992 cu titlul Sub semnul Orionului. Acum am o parere critica fata de acea incercare, pe care o consider excesiv influentata de istoriile "formative" la moda pe la finele anilor optzeci. Cred ca la 20-22 de ani nu eram suficient de matur. De atunci, am mai scris patru romane care nu au aparut. Le am gata, dar nu sunt inca sigur si poate nu voi fi sigur niciodata, asa ca locul lor ramane in sertar. Nu am publicat decat texte despre care am fost sigur ca ar putea raspunde exigentelor cititorului de azi. Respect prea mult cititorul ca sa-i propun lucruri care nu sunt intregi, inchegate, definitive. Pentru genul romanului, asta e foarte important. Proza scurta e diferita, e un joc care are alte reguli. E ca diferenta dintre o piesa scurta de jazz care in trei minute te coboara inlauntrul tau spre nucleul celei mai secrete emotii, si o simfonie, care construieste in jurul tau un zid de sunete, lumini si iluzii. Sunt doua lucruri la fel de diferite ca, de pilda, proba de 100 de metri plat si o cursa de semifond. Amandoua sunt alergare, dar ca sa castigi trebuie sa ai strategii diferite. Am recurs la roman din necesitate: ideile pe care vreau sa le pun in discutie au nevoie de un cadru mai amplu. Am vazut ca sunt critici care sunt atenti la aceste schimbari de gen literar din partea unui autor si urmaresc aceste evolutii (Iulia Popovici si Marius Chivu au consemnat fiecare aceste lucruri).

- Ce rol are pentru scrierile tale biograficul?

- Acelasi rol pe care-l are biograficul si pentru un text de algebra in care se explica rezolvarea ecuatiei de gradul doi. Biografia ne conduce la experienta de a pricepe ce scrie acolo - si atat. Ideea, conceptul, ceea ce conteaza, sunt de cele mai multe ori independente de biografie. Ma amuza toate incercarile actuale care-si propun stergerea asa-ziselor frontiere dintre arta (poezie, in particular) si viata. Eu cred ca lucrurile cu adevarat importante ne depasesc si depasesc tot ceea ce am putea noi trai. Asa ca ar fi mai bine daca generatia noastra literara ar sti sa revalorizeze inteligent mostenirea literara pe care o avem. Simt ca ar trebui sa avem mai multa intelegere pentru ceea ce se stie deja, pentru mostenirea care se afla in biblioteca... Ideile cele mai importante ridica insumarea unor mult mai generale conexiuni si intelegeri, si ele fac diferenta. O constructie literara importanta se inalta deasupra biografiei noastre, o salveaza tocmai pentru ca o depaseste. Poti fi autentic si atunci cand miza ta sunt idei din alta parte decat propria ta biografie, asa cum e, de exemplu, decriptarea pana la ultima consecinta a mecanismelor intregii societati... Am preluat istorii din biografia unui var de-al meu, din a unui prieten, din a tatalui meu sau am inventat personaje pe care le-am trait de la un cap la altul pentru istoria respectiva. De fiecare data cu sincera convingere ca ele vorbesc despre o lume care se afla deasupra simplelor noastre biografii. Oare nu asta ar trebui sa cautam?

- Zici ca iti respecti prea mult cititorii. Ce stii despre cititorii cartilor tale? Care e relatia scriitorului Bogdan Suceava cu cititorii sai?

- O relatie directa si profunda. Am stat de vorba cu multi oameni care mi-au citit prozele si mi-au spus ce cred despre ele. Am discutat pe internet. Mi s-a intamplat ca textele sa circule pe internet (cu voie si fara voie). Stiu foarte bine la ce aflux de informatie suntem supusi azi cu totii. Caci era "post-postmoderna" vine cu un bombardament de informatie de calitate, cu o multitudine de lucruri care ne intereseaza si merita. Astfel, stiu ca cititorul ne face o onoare sa investeasca timp in lectura. Cu atat mai mult cu cat avem o concurenta binecuvantata, concurenta acerba, sustinuta de motorasul economic al unor culturi care si-a rezolvat demult orice stadii intermediare (acceptand neajunsul larvaritatii noastre romanesti, recastigate in libertatea de dupa 1990). Se scrie mult si inteligent azi, asa incat nici un gest literar neterminat sau neintreg nu mai merita atentia nimanui. Suntem prima generatie a literaturii romane expusi la aceasta simultaneitate, la aceasta provocare directa, atat prin intermediul celui mai intens flux de traduceri, cat si al contactului nemijlocit cu diverse directii de expunere a textelor noastre.
Am inceput prin a scrie pentru cei din generatia mea, pentru oameni care au calatorit, care au experienta mai multor culturi, pot citi in mai multe limbi, nu se incurca in hotarnicite iluzii si au timp putin. Nu mi-as agresa niciodata cititorul cu vorbarie inutila. Sunt nevoit sa stapanesc arta conciziei, nu trebuie sa ma repet, trebuie sa-mi presar textul cu bine alese cuvinte rare, exact acolo unde se vede ideea mai bine. Am intalnit oameni care mi-au spus cate o replica dintr-un text pe care il scrisesem mai demult si pe care intre timp eu o uitasem. Dar, pentru ca inchega ideea, acea replica a ramas... Mi s-a intamplat asta...

- Cum iti alegi subiectele pentru istoriile tale?
M-am gindit la asta citindu-ti proza scurta, care pare prea veridica pentru "literatura", de exemplu, mi-a parut ca bunicul din "Bunicul s-a intors la franceza" e chiar bunicul tau, ceea ce nu mi se mai intimplase demult, imi cam pierdusem calitatea aceea superimportanta de cititor naiv, care traia odata cu personajele. Iar "Ursi experimentali" din "Imperiul generalilor tirzii" este dedicata "bunicii mele, Veronica Banu, de la care am primit aceasta istorie", "Praf de carbune" - "in memoria lui Rene Radu Policrat, caruia ii apartine de drept aceasta istorisire". Iar "Celalalt asediu" este atit de veridica incit nu l-as crede nici pe autorul ei ca e "doar" literatura… Si, in general, iti numesti prozele "istorii".

- Aici o sa te dezamagesc: povestea din "Celalalt asediu" e pura fictiune sau, daca vrei, e "doar" literatura. Am povestit ceva care are loc intr-un campus cam ca cel din East Lansing, unde am petrecut sase ani (un prieten american a calculat ca asta inseamna cam 10% din viata). Bunicul din "Bunicul s-a intors la franceza" e construit dintr-un complex de informatii. Mai precis din doua surse: pe de o parte o istorie adevarata pe care mi-a povestit-o Alex. Stefanescu in 1994, despre un batran care il asedia ca sa-i prezinte memoriile lui si de care simpaticul critic abia a scapat sugerandu-i ca ar trebui traduse in franceza. Pe de alta parte, istoria la fel de adevarata a gruparii Arsenescu-Arnautoiu, a carei dramatica rezistenta in muntii de la Nucsoara m-a interesat totdeauna, de cand am auzit prima oara despre ei, in copilarie. Stiam ca in perioada de inceput a rezistentei colonelul Arsenescu a scris unor fosti camarazi de arme si le-a sugerat sa i se alature in miscarea de partizani. Nu mai stiu prin ce miracol cele doua planuri s-au suprapus si am sfarsit prin a scrie acea istorie. Cred ca am scris-o in vara lui 1997, la East Lansing. Bunicii mei nu apar nicaieri in prozele mele, desi mi-ar placea sa scriu o poveste convingatoare pe baza istoriei fiecaruia dintre ei. Bunicul din partea tatalui a murit in 1945, dintr-o complicatie care a urmat unei intamplari de pe frontul din Cehoslovacia, iar bunicul din partea mamei s-a stins in 1975. L-am cunoscut din pacate prea putin, in perioada aceea era tot timpul bolnav. Nu mi-am folosit experienta de familie in constructia acelui personaj.
Cat despre "Ursi experimentali", ideea pleaca de la o istorie reala, asa cum mi-a povestit-o bunica, pe care am scris-o doar adaugandu-i infloriturile necesare. Faptul real e ca au incercat sa colonizeze muntii Fagaras cu un soi de ursi albi, ca a fost un soi de experiment despre care in anii saptezeci sau optzeci se stia in satele de la munte, si despre care presa din anii nouazeci a scris cate ceva, cu acel aer de sfiala si miracol cu care ar fi scris despre Yeti.
Tin foarte mult la "Praf de carbune". Si acest text evoca un fapt istoric real. René Radu Policrat provenea dintr-o familie care a suferit la finele anilor patruzeci si inceputul anilor cincizeci din ratiuni politice. Dupa ce tatal si unchiul lui au fost arestati, el a fost nevoit sa se ascunda pentru o vreme intr-o nisa din peretele unei case. A stat acolo multa vreme. Ca sa nu-si piarda mintile, povestea el, a scris, la lumina unei lampi foarte slabe, niste piese de teatru. Acele manuscrise s-au pierdut exact in felul pe care eu l-am povestit: au ars pentru ca au fost ascunse intr-un loc nepotrivit. Una dintre piese a supravietuit si, pe la inceputul anilor nouazeci, a retinut atentia lui Mircea Albulescu, care i-a facut o montare la radio. E important sa se cunoasca aceste istorii. Pentru mine, in respectiva nuvela a contat si solutia literara folosita: doua planuri narative care operau simultan pentru a converge in final. Mi s-a parut ca aceasta poveste inspirata dupa un fapt real merita o solutie literara mai neobisnuita.
Istoriile acestea pornesc de la intamplari reale si tind fiecare sa cuprinda intr-o concisa imagine un fapt reprezentativ pentru societatea si momentul istoric aflat in discutie. Asta sunt pentru mine istoriile. Si mai e ceva. Cred in specificitatea literaturii, cred ca exista anumite lucruri care nu se pot spune prin cinematografie, nici prin javascript, nici prin html, ci se pot exprima numai intr-o forma literara. Exista doar solutii literare care nu se pot reda cinematografic. Foarte bine, inseamna ca exista o multitudine de istorii care nu vor ajunge pe platourile de filmare. Tocmai de aceea se intampla sa mai conteze uneori metrica unei fraze. Din pricina asta nu cred ca e cazul sa ne ingrijoram ca literatura va ramane fara practicanti sau fara clienti. Vor fi poate mai putini, dar tot mai buni si mai inteligenti, mai izolati si mai utopici, pentru ca ceilalti vor avea intotdeauna ceva mai bun de facut. Se poate miza pe asta.

- Aceeasi intrebare despre romanul "Venea din timpul diez" e alta intrebare pe care ti-o ridic la fileu… Cum ai gindit sa combini istoria cu realismul magic romanesc/bucurestean? Nebunia romaneasca e mai accentuata decit nebunia americana, sa zicem (ca tot ai plecat in SUA, alegind sa fii profesor universitar la California State University)? Obsesiile romanilor sint la fel de mari si multe ca obsesiile personajelor din "Venea din timpul diez"? Cum crezi ca ar fi citit/primit romanul de catre cititorii straini?

- Nebunia romaneasca e suprema, specifica, de o coloratura intensa, unica, si-o vad stralucind intre toate celelalte nebunii precum Fecioara intre sfinti si luna intre stele. Sa inlaturam orice indoiala: ma refer la toate abuzurile (logicii) si devierile de la realitate pe care le-am vazut si sub comunisti, si sub socialisti, si sub Conventie, si sub liberal-democrati. Avem material literar cat pentru alti 2050 de ani de glorie si minciuni despre ea. Cred ca numai un popor de nebuni ar putea sa-si televizeze febril revolutia pentru ca apoi sa si-o taraie in noroi, odata cu toate simbolurile nationale, in timp ce isi trateaza cu nepasare si indolenta monumentele istorice, isi lasa neterminate editiile de opere ale clasicilor si distruge prin decizii arbitrare sistemele de educatie, de ingrijire a sanatatii, imediat ce-si pune pe butuci industria, agricultura si turismul. Nu am vazut nici un guvern romanesc de pana azi care sa fie compus numai din oameni cu stapanire de sine, cu un echilibru interior care sa sugereze normalitate psihica. Toti au cate un moment de frenezie sau de idiotenie, cate o scapare, cate o iesire necontrolata care sugereaza ca au evitat intr-un moment al trecutului lor imediat camasa de forta. Ticneala romaneasca, cea indusa la nivel de comunitate si la nivel institutional de sabloanele si de ideile noastre primite de-a gata (cele cu Decebal fiul lui Scorilo si alte basme), este, comparata cu alte nebunii similare, precum pasarea paradisului pe langa un stol de vrabii. Asadar, situatia fiind atat de nenorocita si fiind convins ca nu se mai poate salva nimic, cred ca ceea ce s-a intamplat in Romania dupa 1990 depaseste cu mult priceperea psihiatrilor si intra pe terenul autorilor de comedie. O comunitate de 23 de milioane de oameni in plin proces de dezagregare, supunandu-se unor presiuni care vor distruge tot ceea ce societatea lor a plasmuit vreodata. Cred ca lucrurile merg din rau in mai rau, si sunt convins ca suntem porniti sa ne distrugem gradual si sistemul universitar, si sistemul de sanatate, si industria, la fel ca si nationala de handbal si pe cea de fotbal, si echipa nationala de ciclism, dar si Delta Dunarii. Cred ca acesta e viitorul imediat in Romania si cred ca integrarea europeana vine la timp pentru a mai salva parte din decor, dar nu si substanta societatii, care a fost demult maculata. Avem nevoie sa mai fim descalecati o data, preferabil de un trib celest, pentru a echilibra nanismul lumii prezente. Pot iubi cateva reusite extraordinare din literatura romana, asa cum ar fi poezia lui Nichita Stanescu, a lui Ion Barbu sau Tudor Arghezi, sau romanele de mare continut si stil ale lui Mateiu Caragiale sau Petru Dumitriu, profesionalismul lui Liviu Rebreanu, pot aprecia ideea geniala din 1907 a lui Gheroghe Titeica, cea care a dat nastere geometriei diferentiale afine in prelungirea naturala a studiului invariantilor geometrici descrisi de Felix Klein sau ideea geniala a procedurii de metrizare a lui Dan Barbilian, care e citata si la 70 de ani distanta in contextul cercetarilor curente din domeniul aplicatiilor quasiconforme, pot iubi toate aceste lucruri, pentru ca ele reprezinta implinirile de gratie ale culturii romane. Dar, cu toate acestea, nu se poate sa nu ma impresioneze procesul vizibil de dezintegrare prin care trece societatea romaneasca. Cum e posibil ca o societate sa izbandeasca in cateva gesturi izolate in cultura si sa esueze atat de mult in orice alt aspect practic?
Da, cred ca obsesiile romanilor sunt gigantice, ca pot fi descrise drept nebunii si cred ca solutia literara la care am putea apela pentru a descrie ceea ce se intampla azi in lumea romaneasca trebuie sa actualizeze fara rest acel "simt enorm si vaz monstruos" pe care l-am primit mostenire de la tatal lui Mateiu Caragiale. Si nu-mi fac griji daca acest gen de literatura va trece la traducere: cartile au o viata a lor, pe care n-o poti nici prelungi, nici incorona cu neatinsa profunzime. Oriunde in lume nebunia romaneasca e de acum bine cunoscuta si comunicabila si, in consecinta, un astfel de mesaj e traductibil. Nici macar nu e nevoie de mare curaj ca s-o spui: e ceva de domeniul evidentei.

- Ce-ti pare in regula si ce nu-ti convine la editurile si la editorii din Romania?
Stiu ca ai avut aventuri "editoriale", de care am avut si eu si majoritatea tinerilor scriitori. De ce crezi ca editorii romani au impresia ca sint stapini pe ce fac scriitorii si au atitudinea asta de Gigi Becali? Editurile pe internet sint sau nu sint o solutie pentru scriitori? Ce crezi ca putem face noi ca scriitori ca sa ne aparam munca pe care o exploateaza "cum vor muschii" editorilor?

- Aventurile mele nefericite in plan editorial pe care le amintesti se refera la parte din experienta mea cu Editura Dacia. Din fericire am avut parte si de experiente reusite, asa cum a fost publicarea la Polirom, in colectia Ego. Proza, unde am fost onorat sa imi apara un roman. As mentiona intre experientele editoriale fericite si toate colaborarile mele cu LiterNet, dar si cu Fundatia Timpul.
Nu stiu ce nu e-n regula cu unii de nu pot sa-si respecte semnatura. E problema lor. Tot ce putem face noi e sa spunem adevarul despre anumite nereguli, in speranta ca asta va ajuta sanatatea pietii de carte; e important sa le recomandam colegilor nostri de generatie literara sa nu aiba de-a face cu anumiti editori.

- Cum citesti cronicile la cartile tale? Ai avut cronici care sa te puna pe ginduri?

- Da, bineinteles... Ma intereseaza toate opiniile despre lucrarile mele, de la reviews din baza de date MathSciNet despre lucrarile mele de matematica si pana la postarile de pe egroup-uri despre cartile mele. E adevarat ca largind campul de interes atat de mult am citit si opinii superficiale, aiurite, dar marea majoritate au fost atente si au adus idei interesante. Nu-mi plac consemnarile jurnalistice care doar semnaleaza cartea sau eventual o re-povestesc. Ma intereseaza opinia autorului cronicii, ce zice si ce crede el cu adevarat, care e interactiunea, care e diferenta de opinie si perceptie dintre noi, care e intelegerea. Ma intereseaza nivelul discutiei. Ma enerveaza cei care dau semne ca nu pricep sau cei care citesc cu o grila politica dinainte stabilita. Imi plac cronicile care exprima atentia autorului la settingul literar, la solutia literara pentru care optez, la punctul de vedere narativ si stilul ales, la limba literara si referintele amintite in text. Ma revolta comentariile in care e stalcit vreun nume de personaj si cred ca analfabetii nu ar trebui sa se dedice criticii literare. Apreciez precizia si profesionalismul egal celui pe care prozatorii acestei generatii il investesc in munca lor.

- Ce parere ai despre revistele de cultura din Romania?

- Cred ca sunt prea politizate si prea polarizate in jurul unor grupuri si interese locale. Din aceasta pricina le voi da pace si voi povesti ca am descoperit recent Bookforum, o revista excelenta, axata pe idei literare, foarte deschisa si cu colaboratori numerosi si de mare valoare, adica exact pe dos decat Romania literara, care arata azi precum o inghetata pe bat. Sunt un cititor impatimit al extraordinarei Review of Contemporary Fiction, pe care o urmaresc de vreo sase ani. Citesc saptamanal The NewYorker si imi place deschiderea acestei reviste catre alte culturi. Am fost impresionat cand, toamna trecuta, am citit un amplu material despre Norman Manea, un scriitor pe care nu l-am descoperit gratie revistelor de cultura romanesti (multe dintre ele coordonate de niste tarabostes locali, niste vampiri cu neostoita sete de sponsorizare, a caror intuitie literara are totdeauna un pret), ci datorita recomandarilor prietenilor literari, si pe care abia The NewYorker mi s-a parut ca l-a prezentat la statura pe care o merita. Asa ca anul 2005 mi-a adus marea bucurie de a ma transforma intr-un cititor curent al unor reviste interesante si serioase - ale altei culturi decat cea in care (inca) scriu.

- Cum iti par revistele web de limba romana?

- Ce sa mai comentez aici, dupa ce am investit atata timp in Respiro? Am fost agent electoral al cauzei, am scris in Dilema despre asta pe vremea cand nu se auzise decat foarte putin despre fenomen... Am scris mult despre aceste lucruri si am mai spus ca revistele bune de pe web (agoraONLine, Tiuk!, fosta electr@) au fost o reactie necesara, naturala, la blocajul informational pe care o lume editoriala imbatranita si lipsita de deschidere a considerat sa o ofere generatiei literare aparute dupa 1990. Cred in acest fenomen si ii apreciez consistenta. Vreme de ani de zile am citit aceste reviste cu placere, iar acum citesc si Atelierul de la LiterNet cu egal interes. Ma intereseaza unele nume, si imi dau seama ca unii dintre acesti autori devin si vor deveni scriitori. In fapt, a fi scriitor cred ca inseamna sa traiesti pentru literatura, sa te gandesti la probleme literare continuu, sa exerciti literatura, iar nu sa aterizezi la 40 de ani intr-o pozitie calduta in administratie, in comert, eventual la putere, adica sa produci din viata ta acel barter literatura contra putere, contra influenta, cu iluzia ca literatura te indreptateste la ceva. De fapt, literatura nu te indreptateste la nimic altceva decat la a o intelege tot mai bine. Asa ca revistele de pe web sunt un excelent atelier, o alternativa inteligenta la formatul clasic al cenaclului, si nu sunt nici periculoase, pentru ca n-au propulsat pe nimeni catre pozitia de candidat la presedintie. Ele au ramas autentice, curate, literatura din dragoste.

- Cum iti par tinerii scriitori? Ce-ti place la ei si ce nu-ti place?

- Cel mai mult imi place temeritatea si deschiderea catre mai multe culturi si cel mai mult imi displace suficienta, ingamfarea si sentimentul plenitudinii, mai cu seama la astia micii, care au 24 sau 25 sau 26 de ani si dau deja semne de faza terminala. Vestea buna e ca avem de-a face cu o generatie literara extrem de variata, inteligenta si cu posibilitati extraordinare de exprimare. Anii vor confirma acest lucru. Pana atunci, sa ne luam in serios si sa ne dam sansa sa construim cu luciditate.

- Ce-ai face pentru tinerii scriitori daca ai deveni intr-o zi presedinte al unei uniuni scriitoricesti potente, al vreunei edituri sau reviste importante?

- Pe calea pe care am plecat (adica de a enerva cu metoda, desi fara de voie, toti sefuletii de asociatii de locatari din cultura romana), acest lucru nu se va intampla, asa ca raspund cu detasare... In primul rand ar trebui schimbat sistemul acesta de relatii bazat pe vasalitate care ne sufoca si ne face atata rau. Daca esti docil si daca-i pupi bine in zona aripioarei dorsale ajungi repede la gloria de cartier pe care batranii viziri ti-o pot oferi (caci mai mult - ce pot?). Ei iti cer sa nu gandesti liber, sa fii local, ca ei, sa fii minor, ca ei. Ei iti vor sufletul inainte de a te publica, uitand ca lumea e mare si ca ei nu mai poseda cheile decat cateva luni sau cativa ani, si asta inca intr-un loc la fel de marunt ca gara Golesti. Or, exact acest sistem de recunoastere a valorii trebuie sa se schimbe. (Zic si eu acum ca Panait Istrati: scriu pentru viitorime, pentru tinerii de peste o suta de ani, poate, pentru ca acum nu sunt mari sperante.) Tinerii au nevoie de ocazii de a se manifesta in libertate si de a fi recunoscuti doar pe baza a ceea ce scriu, nu dupa cat de gratios pleaca genunchiul in pamant inaintea hatmanilor. Tinerii scriitori au nevoie sa fie reprezentati in jurii, in momentele de luare a deciziilor, sa aiba acces la resurse in conditii de competitivitate onesta si in conditii de egalitate. Nu vad asta intamplandu-se in urmatorii zece ani. Eu nu am avut parte de o primire onesta, ci de una profund politizata. Am trait de multe ori sentimentul ca ma izbesc de un zid. Le doresc mult succes celor care vor incerca in viitor sa scrie in romana, dar mi-as ingadui sa le recomand si alte optiuni, ca de exemplu engleza. In timpul acesta, bineinteles ca-n lumea valaha se poate mima deschiderea fata de tineri, aducand in fata lingaii si angajandu-i la microfon pentru o seara, unde ei vor clampani precum castanietele. S-a mai intamplat si in anii cincizeci cand au fost iviti, din bube, mucigaiuri si noroi, niste fapturi fara de chip. Se mai intampla si azi, desigur, si se pot gasi oricand doritori. Dar marile mize nu se construiesc cu ei. Tinerii ar avea nevoie de o piata editoriala dinamica, in miscare, ar avea nevoie de o baza de date care sa-i ajute sa-si intermedieze publicarea textelor atat in Romania cat si in exterior. Exista in lume asociatii profesionale care se ocupa cu asta (nu la noi). Ar avea nevoie de o baza de date care sa prezinte ofertele de munca pentru scriitori, atat in mass-media, cat si in domeniul scrierii de scenarii, in traduceri, precum si pe piata editoriala, contractele de purtatori de cuvant si cele pentru agentiile de publicitate. Toate aceste oferte ar trebui centralizate si aduse in atentia celor interesati, pentru ca asta pune in miscare piata profesionala si ar fi bine sa se poata trai din scris, din priceperea de a transforma o calitate intr-o profesiune (chiar daca ar fi vorba de angajamente temporare). Faptul ca unele locuri de munca se ofera in regim de circuit inchis produce in multe locuri functionari necompetitivi si diverse contraperformante (intalnim astfel de prestatii in fiecare zi). Sa-i lasam, asadar, sa descopere ca asa ceva nu e bine in the hard way. Oricum, cine are de scris literatura despre lumea romaneasca de azi - va scrie chiar si in absenta oricarui suport din partea pietei de munca. In fond, avem o traditie perena de a produce literatura traind afara (chiar si cand suntem inlauntru), de la Varlaam incoace... Ar fi bine sa se poata trai din scris si asociatiile profesionale sa contribuie cu mai multa grija la asta decat sa se joace de-a crupierii. Oricum, asta incepe sa fie din ce in ce mai putin problema mea. Eu am fost candva scriitor roman, acum nu stiu daca mai are importanta.

(Brasov - Irvine, California, august - septembrie 2005)