|
Marti, 3 februarie 1981. Seara. Ceasul arata orele 21,12.
Marti, 3 februarie 1981, la orele noua fara doua minute, plecasera si
ultimii politisti, cei de la D.S.T., iar apartamentul nostru isi luase
infatisarea ( nu spun: aerul, pentru ca persista mirosul iute-acru...)
obisnuita.
Obisnuita si dezbracarea lui Filip, imbracarea in pijama, culcarea, dincolo,
in odaia lui "la patru miini", operatia ne luase exact cinci
minute.
Marti, 3 februarie. Ceasul arata si 12 minute bis - ba nu: si 13, intr-o
seara ca aceasta, imi pot permite sa sfidez 13-ul, numindu-l.
E bine, seara, cind te asezi la fumat, chiar daca ceasul arata orele 21
si 14... e bine cind poti spune: Si 13 bis".
E bine in aceasta seara de 3 februarie - si nu doar pentru ca trecusem
bine inca o vama, ci bine, asa cum e bine, seara, dupa se iti dezbraci
si iti culci copilul adormit imbracat si incaltat, pe canapea. E bine,
asa cum e bine cind fumezi cu mama copilului, tacind.
E bine.
Rasfoiesc un ziar. Stiu ca e de acum trei zile, i-am citit data si chiar
am perceput-o. Dar il citesc; si chiar inteleg ce citesc. E bine intr-o
asemenea terime, seara, fumind, cu atit mai bine, cu cit in vremea din
urma desluseam oarecari semne de oboseala, descurajare, de aproape cadere,
la Ana. Pauza prea lunga dintre o vama si alta? Uzura? Virsta? Toate la
un loc? Iata insa ca astazi-ul (3 februarie 19810 ne repusese pe sine,
intr-un fel, ne intinerise...
Si daca ma insel? Daca nici macar o detunatura ca cea de la oara 18 n-o
mai poate intoarce pe Ana la: "Mama lor de cavernicoli!" - consolarae,
incurajarea, indemnel la (contra)atac, atitia ani, de atitea ori, mereu?
Stiam, stia, - mai precis: stiusem - ca pentru a rezista onorabil, salbelor,
salvelor, rafalelor de "vami", trebuie sa indeplinesti doua
conditii, aparent opuse: prima, sa ai ce pierde - tinerete, sanatate -
si sa consimti la aceasta pierdere; adoua, sa nu ai ce pierde - bunuri
materiale, situatie, legaturi de rudenie, de prietenie - deci, sa nu poti
fi santajat prin altii, prin altceva. Or, cu trecerea timpului (care,
pentru noi, s-a masurat cu alta unitate decit cea curenta), pierdusem
ceea ce era de pierdut pina aproape de epuizare (tinerete, sanatate),
capatind in schimb (?), ceva care putea fi pierdut: copilul...
Citesc de zor jurnalul vechi, multumit si nelinistit: femeia din fotoliul
alatuart va mai fin stare sa se ridice din pierderi - cistiguri si sa
spuna: "Mama lor de cavernicoli!" - asa cum incepuse sa spuna,
in urma cu cincisprezece ani., aproape-adolescenta, numai ochi, oase si
gheare (si care insotindu-se cu unul ca mine, avea de pierdut totul, nimic
de cistigat); asa cum continuase tinara femeie numai rotunjimi, ochi si
gheare?; asa cum sfirsise, acum trei ani si trei luni, pe aeroportul Orly,
femeia cu un copil in brate, sustinind de brat un barbat abia tinindu-se
pe picioare si gifiind chiar si atunci cind trebuia sa se incheie la un
nasture: "Mama voastra de cavernicoli!" Ati scapat de noi, dar
si noi de voi..."? Scapasem, scapasera - fiecare in felul sau, al
nostru fiind cu multe pene smulse... in ceea ce ne privea, Lavoisier mintise:
totul se pierde...
Ei da, trei ani si trei luni (mai exact: doua luni si doua saptamini)
de cind se instalase aceasta absenta cu care ma obisnuisem, pina la a
uita s-o mai doresc umpluta - cu ce?
-Mama voastra de cavernicoli!
Nici nu clipesc. Ba chiar, ca sa o menajez, pe ea, care tacuse atiata
vreme, atita vreme, incep sa citesc cu glas tare o fraza oarecare dintr-un
oarecare articol din ziarul vechi.
-Isparaveste! ma someaza. Apoi cu alt glas, abia audibil: Aratam foarte,
foarte speriata, cind am intrat?
E bine, acasa, cind dupa oarle noua de seara, dupa ce ai culcat copilul,
fumezi cu mama copilului, tacind intrebari care asteapta si raspunsuri.
Asa ca tac. Atit cit trebuie:
-Deloc..., spun, neglijent. Ca de obicei, ai fost...
-Ba nu! ma intrerupe ea. De data asta nu a fost ca de obicei, macar pentru
ca, de obice\i, cavernicolii nu ne trimiteau carti. Cred ca am tipat putin
- am tipat tare?
-Cine, tu? Noooo. N-ai tipat, nu erai deloc speriata...
-Ba da, ba da, stiu eu. Atit, ca nu mai tin minte cind m-am speriat: atunci
cind, vrind sa intru in casa, am gasit-o plina de politisti, nevazindu-l
pe Filip, am tipat: "Unde-i copilul?", sau abia dupa ce tu mi-ai
raspuns: "Jos, intr-o masina a politiei", fiindca nu retinusem
decit "masina", iar "jos", in capul meu, devenise
ambulanta - si l-am si vazut: ranit, insingerat, poate mort...
-Destul, gata, sa nu mai vorbim - cale de o tigara intreaga. Ana si-a
intins pe bratele fotoliului, pe jos, la picioare, cursurile ei de informatica,
dosarele, caietele. Si lucreaza. Si, lucrind, zice:
-Filip nu a desfacut niciodata corespondenta, coletele... - si nu este
doar afirmatie.
-Nu, niciodata! ma grabesc sa raspund. Stii foarte bine ca nici postasii,
cind urca pina la etajul nostru, nici gardiana imobilului nu-i dau lui,
in mina, nimic - stii doar.
-Stiu. Dar... Si la ce mi-ar folosi stiinta asta, daca azi...?
- Stiinta aceea foloseste la inlocuirea lui "daca", zic
Ana lucreaza la informatica ei - si se pare ca chiar cu spor
-Dar baietelul gardiene, Tony? Ai vazut si tu ca o ajuta pe maica-sa:
triaza scrisorile, manipuleaza coletele...
-Manipuleza! Ai inceput sa vorbesti ca politistii! L-am vazut - crezi
ca nu m-am gindit si al el, atunci cind...? Dar am mai auzit si ce spuneau
artificierii: explozia urma sa fie provocata de deschiderea... - nuami
de des-chi-de-re, deci, intr-un unghi depasind nouazeci de grade!
Pauza - de informatica.
- I-am auzit. Insa dupa... Fiindca, mai intii, l-am vazut pe seful lor,
Calisti. Dupa informatiile mele, inginerul Calisti, seful Serviciului
de Deminaj, nu a deschis-o "intr-un unghi depasind nouazaci de grade".
Dupa informatiile mele, inginerul Calisti n-a deschis-o deloc - si totusi...
- Fiindca eu, doar inredeschizind-o, nu am provocat explozia, pe loc.
insa, am amorsat un alt dispo zitiv acre urma sa actioneze mai tirziu,
daca as fi miscat-o.
- Ai miscat-o. N-ai lut-o de pe masa din bucatarie si ai dus-o in baie,
linga cada? Si cind ai acoperit-o cu covorul...
- Ei, uite, am avut noroc, nu am miscat-o asa cum ar fi...
- Cu n-ar fi trebuit!, ma corecteaza Ana.
- Naiba stie,va fi avut si un mecanism de orologiu...
- I-am auziy zicind ca nu. I-am auzit zicind ca Seful n-ar fi trebuit
s-o ia de jos, de linga cada, cu mina goala...
- Si i-am spus! Adevarat, am incurcat termenii... Cind l-am vazit ca intra
atit de hitarit in bai, am zis : "Cum, va apropiati de ea, asa, fara
gilet par-balles?" - si a ris, au ris si ceilalti artificieri si
eu n-am mai corectat - voiam sa spun: scut, vazusem asa ceva intr-un film...
Parca cei din film aveau si un fel de acsca... Si, uite, chiar daca am
incurcat termenii lor tehnici, temerea mea...
- Dar ce Dumnezeu a facut Seful, de a provocat...?
- Nu stiu, n-am vazut, eram in antreu... Ba nu, in salon...
Dau din coate, incercind sa strabat pina acolo, sa vad; politistii nu
s-ar opune, dar sint prea multi, doi dintre ei trebuie sa treaca din antreu
in salon, ca sa pot eu ajunge in usa salii de baie; tinerelul de la D.s.T.,
"Gilles",rezemat de perete, isi tine palma stinga apasata pe
git, vreau sa-l intreb, sa-i pun intrebarea timpita, singura de pus in
asemenea imprejurare: Ca va?, el nu raspunde intrebarii pe care nu i-am
pus-o, isi trimite mina dreapta da un cameleon limba si culege din aer
un fluture zdrentuit de hirtie, il apropie de ochi, il miroase, apoi cu
stinga (acum ii pot vedea pielea gitului de un rosu-vinat) pescuieste
inca unul, prin fumul albastru, strabatut de vine, continua sa cada, cu
incetinitorul, dinspre plafon, fulgi murdari, de fosta hirtie dintr-o
fosta... Asadar, "Gilles" - ca va, dar Calisti? ca va si Calisti?:
face pipi - ceea ce e firesc, ba chia barbatesc, dupa o asemenea imprejurare
- Calisti nu face pipi, nooo, ci aplecat de-asupra closetului, sta sprijinit
cu coatele de perete. Si cu fruntea. Unul dintre adjunctii, artificierul
cu ochelari* (ma tem ca artificierul cu ochelari este unul si ecelasi
cu artificierul Bernard Moron, ucis la 21 august 1982, Avenue de la Bourdonnais
(nota aut.), il bate usurel pe spate si il intreaba: Ca va, chef? Ca va,
ca va? Cha va, cha va! face Seful, excedat, iar acum il vad: mai intii
isi dezlipeste fruntea de perete, apoi coatele, isi tinr miinile asa cum
si le tin chirurgii, inmanusati, inainte de operatie; apoi cu ajutorul
adjunctului cu ochelari, isi readuce trupul la verticala; scutura capul
cu acea violenta moale, taurina aboxeurului sonat; apoi se rasuceste incoace,
din bucati, ca ursul... Era adevarata, curva!, zic vazind singele, probabil
(sigur) biigui ceva cuvinte de scuza, de recunostinta, de..., fiindca
Seful ma asigura (se asigura): Cha va, cha va, che mon metier. Son metier:
sa incaseze el, in plin obraz, "cartea" destinata altuia, unui
scriitor - mon metier: dar iau din coate, ma intorc in salon, iau un exemplar
din ultima mea carte si scriu o dedicatie, pentru intiia oara fara sa
ma poticnesc si pentru prima oara in versuri (in limba in care si M.Jourdain
face proza si tot involuntar): A M.Calisti/ qui m'a sauve la vie",
apoi, la indicatiile artificierului cu ochelari, "inminez" Sefului
carte, virindu-i-o la subtioara - fiindca miinile lui..., ca, de altfel
si obrazul...
- Mai tirziu, dupa ce l-au condus jos, adjunctii lui vorbeau de inclinat,
zic. Se pare ca, luind carte de jos, a inclinat-o putin - si de-aia...
Pauza.
- Si de-aia..., face Ana. Si daca ai fi inclinat-o tu, atunci cind ai
adus-o din bucatarie la baie? Daca ai fi inclinat-o atunci cind ai asezat-o
linga cada - si daca Filip ar fi fost acasa, atunci. Daca ar fi fost linga
tine, curios, sa vada ce anume...
- Asculta, Drob de Sare: eu nu am deschis cartea peste nouazaci de grade;
cind am dus-o in baie, nu am inclinat-o; nici cind am primit-o de la gardiana,
nici cind am deschis-o, nici cind am mutat-o, Filip nu se afla linga mine
- pentru ca nu era acasa..
- Si daca era...
- Dar nu era!! Si cu asta, basta, imi iau somniferul si ma culc, miine,
la prima oira, trebuie sa fiu la Brigada criminala, sa depun plingere.
Inca una. Si tot "contraX...".
- Sugereaza-le sa scrie: "Contra porci-de-ciine". Sau "Contra
Cavernicoli". Sau, mai bine: "Contra Tovarasul X..."
- O sa le sugerez, dar n-o sa scrie. Francezii au un singur termen si
pentru tovaras si pentru camarad: camarade...
- Sa scrie: "Contre le Camarade..."
- Nimic de facut, vorba lui Virgil Ierunca. Camarade, tovaras, tot X ramine.
Noapte buna.
- O clipa! Cere-le sa scrie: "Contre Tovaritch X". Adu-le aminte
de Elvira Popescu...
- Cu conditia sa stie cine-i Elvira Popescu.
- Fa-le un desen. Cind ma gindesc ca... Ba nu ma mai gindesc! Mama lor
de cavernicoli! Oricum, ne-am distrat!
Are, ca totdeauna, dreptate, in seara zilei de 3 februarie 1981, la orele
21 si 54 de minute - drept care, ma reasez in fotoliu, la si 55 fiind
cu totul acufundat in lectura ziarului de acum trei zile.
I
1
Are dreptate - o-ho, cum ne-am mai distrat, incepind, asa de, pe la orele
16.
Suna la usa - in codul ei -gardiana imobilului. Insemneaza ca primesc
si un plic ceva mai gros, ori chiar un colet - scrisorile simple pot fi
introduse pe sub usa, fara sonerie.
(romanul poate fi citit integral pe site-ul scriitorului
- http://paulgoma.free.fr)
|
