Alexandru VAKULOVSKI

Soldatul cainelui

"Soldatul cainelui" (al treilea volum din Opere de Paul Goma, Editura Flux, Chisinau, 2003) este oarecum continuarea romanului "Culoarea curcubeului 77". Actiunea se desfasoara in Paris, dupa expulzarea lui Paul Goma din Romania. Normal aici ar fi trebuit sa se opreasca toata nebunia. Nu se intampla insa asa. Fiindca Goma „latra” in continuare, nu vrea sa uite, nu vrea sa-i uite pe cei ce l-au torturat.

Romanul e construit din trei parti, plus cate un fragment de jurnal la inceput si la sfarsit. Asa cum deja ne-a obisnuit, la PG naratiunea parca izvoraste pe loc, nu numai ca pare reala, dar ai impresia ca si tu, cititor, impreuna cu personajele din roman, ai iesit de pe hartie, toate cele citite ti se intampla, tie, chiar daca indirect. In primul fragment de jurnal, Marti, 3 februarie 1981, il gasim pe PG dupa ce a supravietuit unui atentat cu bomba, servit de securistii de acasa. Ce poate simti un om intr-o astfel de situatie? „Pauza prea lunga dintr-o vama in alta?” Pentru a intra in circuitul obisnuit, PG asteapta replica Anei, iesirea din absenta: „Citesc de zor jurnalul vechi, multumit si nelinistit: femeia din fotoliul alaturat va mai fi in stare sa se ridice din pierderi-castiguri si sa spuna: „Mama lor de cavernicoli” – asa cum incepuse sa spuna, in urma cu cinsprezece ani, aproape-adolescenta numai ochi, oase si gheare (si care stia bine ca, insotindu-se cu unul ca mine, avea de pierdut totul, nimic de castigat)?; asa cum continuase tanara femeie numai rotunjimi, ochi si gheare?; asa cum sfarsise acum trei ani si trei luni, pe aeroportul Orly, femeia cu un copil in brate, sustinand de brat un barbat abia tinandu-se pe picioare si gafaind chiar atunci cand trebuia sa se incheie la un nasture. „– Mama voastra de cavernicoli! Ati scapat de noi, dar si noi de voi...?” Replica nu se face mult asteptata, deci „e bine”.

Aceasta imagine a Anei Maria apare in mai multe carti ale lui PG. e femeia care l-a ajutat sa reziste, care l-a sustinut cand toti i-au intors spatele. Desi nu povesteste despre ea prea mult, se simte in acele cuvinte ale lui Goma multa caldura, dragoste, chiar mandrie. Mandrie pentru ca o femeie reusise sa reziste, ceea ce nu reusisera sa faca multi barbati. Pentru ca ea a ramas „cu gheare” atunci cand barbatilor le-au fost smulse unghiile.

Bomba trimisa lui Goma era intr-o carte de Hrusciov. Nu din cauza continutului volumului, sau nu numai - coperta era groasa, „adecvata” pentru introducerea unei bombe. PG se gandeste la inceput ca e o farsa a securitatii, dar pana la urma:
„- E adevarata, curva!”, cand „am vazut fruntea si o mana a Inginerului insangerate”. PG a scapat, nu toti insa care au mai primit astfel de colete, unul dintre victimile din aceeasi tura e Penescu. In loc de somnifer, PG incepe sa citeasca Iosif si fratii sai de Thomas Mann, in traducerea socrului. Propozitia „Adanca este fantana trecutului” va fi un leitmotiv al romanului. E o „banalitate bombata”, dar care porneste motorul naratiunii. In „cazul” Goma, mai adevarata pare propozitia: „Adanca este fantana viitorului”, din cauza vamilor care il asteapta, din cauza vamilor pe care le traim noi, ca si cititori, dar si ca oameni care am trait in aceeasi (i)realitate. PG scapase din ghearele securistilor, nu si alti semnatari: „pe Paraschiv nu l-am putut scoate din azil, nici pe Calciu din inchisoare.” „Norocul” lui PG era ca nu stia ce i se va intampla, uneori nici nu stia ca vorbeste cu calaii sai: „Trebuie sa recunosc, ai asudat din greu: mai intai, trimitand scrisorile de amenintare, lui Eugen Ionescu si mie (ca, daca o sa indraznim sa venim la Madrid, „Garda” o sa ne faca felul...); apoi trimitand scrisoarea si telegrama acolo, la Madrid (ca, daca indraznesc sa-mi scot capul din hotel, „Garda” o sa mi-l...); dupa intoarcerea la Paris, alte scrisori (printre care: „de data asta ne-ai scapat, jidovitule, dar daca-ti mai arati ratul pe-aici, harakiri iti facem, porc vandut!” (...); apoi telefoanele – asa, cam pe la orele patru dimineata (...); si in sfarsit, scrisoarea ultima (ti-a sunat ceasul, jidane, care ne-ai spurcat Tara, la Madrid! Pana acum te-am avertizat, acum trecem la fapte!”). Scrisoare urmata de... sunatul ceasului, prin gura „dreptunghiulara a lui Hrusciov...”.

Cand Goma a vrut sa intre in „brigazile patriotice” carora trebuia sa li se dea arme, in caz ca sovieticii vor invada Romania, pentru ca in 69 Ceausescu s-a solidarizat cu cehii, isi da seama de inca o manevra scriitoriceasca: cand cineva vrea sa nu i se ia in seama vorbele, se face pulbere dintr-un pahar de vodca. Il da exemplu pe Al. I. Stefanescu, Stanescu, Preda, Mazilu. Asta o fi o explicatie de ce majoritatea scriitorilor sunt betivi.

Din „fantana trecutului” PG mai scoate acele zile cand romanii ii expulzau pe basarabeni "in tara lor" – URSS, cand, tatal sau falsifica acte ca sa poata ramane in Romania si despartirea („cu talharii, talhareste!”) de Aurora, o fetita care-i lasa o funda albastra inainte de a pleca "acasa", in Siberia: „Si mai ales sa tinem legatura!”. O va cunoaste mai tarziu pe fiica-sa, in cautare de pseudonime, pentru „ca sa i se piarda urma, ca basarabeanca”.

In roman apare si Filip, fiul lui PG. Imaginea lui il indulceste, doar ca ii produce si frica. Frica de a nu-l pierde, de a nu-l pune in pericol.

Partea a III-a a romanului incepe cu o propunere de ai demasca pe securistii romani chiar atunci cand vor sa actioneze. Cel care trebuie sa-l otraveasca pe PG spune ca poate juca cu politia franceza. La ultimul nivel al jocului un om important al Frantei, poate chiar presedintele, va face o conferinta de presa. Pana la urma planul se prabuseste si culmea, PG afla ca unul din cei care au participat la joc e chiar ministrul securitatii, Plesita, cel care il torturase.

Volumul se termina bine, dar rau. Bine – PG e viu, rau – o stare de dezumflare a entuziasmului, de uimire fata de naivitatea „capitalistilor” pacaliti de securistii romani. Poate in Histria totul va fi bine – e insula in care PG se refugiaza din realitate, se refugiaza construind-o si amenajand-o pe harta: „aici, la HISTRIA, va fi doar o asezare spirituala. Aici singura „industrie” admisa va fi cea poligrafica, de altfel inima asezarii nu va fi nici biserica, nici Prefectura, nici televiziunea, nici mai stiu eu ce alta institutie, ci BIBLIOTECA – si nu doar ca depozit, ci mai ales ca memorial al tuturor cartilor arse, distruse, ca un fel de compensatie tardiva (si, desigur, necompensatorie) a acestui neam caruia i-au fost furate, distruse hartiile”...

Scriitura lui PG imi aminteste de alti doi mari scriitori: Henry Miller si Raymond Federman. De Miller il leaga aceeasi usurinta de-a folosi limba, desi vorbesc de lucruri total diferite; iar de Federman il leaga acea revenire continua la ororile care i s-au intamplat. Doar ca la Federman e o poveste la care revine, la Goma povestea e prea lunga, mai avem mult de citit. Mai ales pana sa ajungem la acel
SFARSIT FERICIT.