Alexandru VAKULOVSKI

Paul Goma – Basarabia

Biografia lui Paul Goma bate fictiunea. Chiar seaca, compusa numai din date, ea nu poate sa nu te cutremure. Pare prea mult pentru un singur om, mult prea mult. In toate pozele, chiar si din tinerete, era carunt. Ma intreb ce culoare a avut inainte parul lui Paul Goma. Cand a devenit carunt? Dupa arestarile din liceu? Sau cand era deja in anul III si a fost transferat la parnaie? Biografia lui Paul Goma pare a fi o tara. Sau doua. Sau mai multe?

"Basarabia", ca si celelalte romane ale lui Goma, este compus din istoria sa, inghitita de istorie in general. Romanul e scris in forma unui jurnal, de la 11 iunie 2001 pana la 29 iunie 2001. Leitmotivul romanului e propunerea lui Victor: „Victor mi-a sugerat sa scriu O zi din viata unui Afgan din Basarabia.
Nu. Altfel: cand Victor mi-a propus...
Nici asa: Asa: Cand Victor a rostit un nume si m-a intrebat daca imi spune ceva, am raspuns ca nu.” Cartea porneste de la aceasta propunere, dar ajunge a fi cu mult mai mult. O zi... se transforma in "Basarabia", un roman fictional, desi... cea mai mare parte e compus din istorie, istorie adevarata, cea a lui Paul Goma si a Basarabiei, a basarabenilor. Acest roman e si o fuga de alte teme ale lui PG, de exemplu – scriitorul roman. Si scufundarea in bezna istoriei basarabenilor. Dar in a sa fuga PG nu uita sa mai traga cate o bata in baltoaca literaturii romane. Sunt pomenite multe nume ale celor care sunt numiti „eroi fara voie” sau de „rezistentii prin cultura (cultura comunista, cum altfel, daca iesea la lumina oficiala cu bilet de voie de la Partid?)”. Ce il deranjeaza pe Mos Repros, cum zice PG ca a fost numit? Il deranjeaza ca la o receptie din Paris, dupa 89: „aproape toti prietenii-si-colegii dand mana cu mine, isi rosteau raspicat, nu doar numele, ci si prenumele (aratau a fi gata sa-mi comunice si bibliografia – selectiva..., de parca atunci ne-am fi vazut prima oara...” Sunt toti prieteni-colegi care atunci cand Goma a fost haituit: „ma ocoleau; incetasera relatiile cu mine – intelepteste, desigur; evitau sa ma intalneasca, fie si intamplator, pe strada, insa... (nu exista un adevarat roman fara insa) imi transmiteau prin vreun cumnat sau vecin ca ei ma iubesc foarte tare, ca ei ma stimeaza nespus, ca ei (ba chiar si nevestele lor) se afla cu inima alaturi de mine si sunt de acord cu „lupta impotriva comunismului” pe care o duc eu, ca un adevarat erou, dar... (pauza de respiratie) sa nu ma supar prea tare ca, deocamdata, ei nu mai sunt „disponibili” (or sa-mi explice alta data si atunci o sa le dau dreptate! – exista oare un roman adevarat care sa nu promita explicatii, altadata?). Si mai mult: „Atunci cand vreunul din acesti „colegi de breasla”, cum se alintau ei (despre unii stiam ca ma de-a dreptul turnasera la Securitate, doar in aprilie-mai 1977, re-re-arestat fiind, imi vazusem dosarul, deci le citisem o buna parte din opera-scrisa...), imi suna la usa, la Paris, cu obrazul scaldat de sudoare – el pretinzand ca i-i frica de Securitate, eu pretinzand, in gand, ca de frica mea:  acum-acum o sa-i arunc in fata ce stiam si o sa-l trimit in ma-sa, cu un picior in cur, pe scari... Il primeam. Si el stia ca o sa-l primesc, doar eram dobitocul de servici, nu?”. Replica „rezistentilor prin cultura” – termen pe care PG il desfiinteaza, e de fiecare data aceeasi, desi vine de la persoane diferite: „Adevaratii rezistenti suntem noi, cei ramasi pe baricade, in patrie, nu voi, care ati dezertat pur si simplu si ati fugit aici, in Occident, la trai bun!”.

Romanul e plin de astfel de descrieri ale scriitorilor, PG risca sa fie negat de toti, din motiv ca i-a desfiintat in atatea carti pe „lasii, pe dezertorii natiei, pe rezistentii patrioti in genunchi (am fost gentil, trebuia sa spun: demnii rezistenti in patru labe), unii... dar cum Dumnezeu va fi putand fi chiar si un autor-de-carti: turnator? Iata-i pe acesti viermi veninosi prezentandu-se la Paris ca... invingatori ai Fiarei Comuniste! Ca ei suferisera, ca ei se sacrificasera, ca ei se batusera cu Cenzura, cu Securitatea...
            Se batusera. Ei, singuri-singurei, ca niste baieti-mari! Cum se batusera cu Cenzura, cand pana in vara lui ’77 se autocenzurasera?”.

PG se incapataneaza sa nu uite ceea ce multi n-ar vrea sa stie, ca si cum nu s-ar fi intamplat cu ei. Marele „defect” al lui PG este ca el nu „creeaza”, ci scrie un jurnal al realitatii. Culmea e ca realitatea noastra e mai tare ca fictiunea, bate fictiunea si bataile pe care le-a primit PG de la securisti. Cei care ii reproseaza lui PG ca nu uita, ar trebui sa stie ca atunci cand faci un lucru, iti ramane mai tarziu responsabilitatea, ca turnand pe cineva e chiar un lucru rau, nu unul insignifiant. Cand bati pe cineva e bine sa stii ca ala nu va uita, ca o sa vrea sa raspunda la loviturile fizice si psihice. Ca unii nu raspund e alta treaba, tine de caracterul distrus, de moarte, de oboseala tradarii continue. Dar unii rezista. Chiar si dintre romani, chiar daca bulgarii sunt cei mai rezistenti (nu prin cultura) la tortura. Un astfel de roman e Goma, cel mai dur, „neortodox”, „nebun”, lista poate continua la nesfarsit, pentru ca majoritatea au pasat responsabilitatea pentru faptele lor pe seama „alienarii” lui PG. Problema e ca noi, tinerii, chiar il credem pe Goma. Ca desi nu am fost batuti (toti) cu ciocanul, il credem si nu alegem mocirla in locul curajului si moralitatii.

Banuiesc ca literatura romana e destul de saraca pentru ca scriitorii isi pastreaza multe opere la securitate.

"Basarabia" se impleteste cu istoria familiei Goma, istoria Basarabiei si istoria Afganului. Uneori naratorul, care de data asta e copia fidela a autorului, are momente metaliterare: „Intrebarea – pusa in numele altora, nu in al meu – este:
„Poate un povestitor sa povesteasca povestea-vietii-unui-om, altul decat sine, povestind (pentru a cata oara?) povestea vietii sale?”
Raspuns:
„Fara indoiala. Autorul se povesteste pe sine. Altul, celalalt, adevaratul erou al cartii este un pretext, un agent transportor”.”

Aceste fragmente sunt niste transportoare care ne arunca mai tarziu in povestirea adevarata. Iata cum se incheie istoriile: „Ei, bine, era... daca nu si povestea mea, prin forta cronologiei (eu fiind mai varstnic decat el cu un sfert de secol), atunci, sigur, prin aceeasi cronologie, povestea bunicului meu dinspre tata. Chiril Goma: si el basarabean – fiind nascut in secolul XIX, Rusii nu-i spuneau „moldovean”, ci „basarabean”, si el luat la armata (tot ruseasca, atunci numindu-se: tarista), si el pus sa lupte cu un dusman (termen venit in romana prin turca, insa persan, deci si afgan-dari-farsi) despre care nu stia nimic.” Astfel firul narativ se leaga de la inceput pana la sfarsit. Istoria fiecarui personaj se sudeaza, fiind aceeasi sau repetand istoria tarii, a Basarabiei. Ocuparea de rusi, de sovietici, tradarea fratilor romani, toate sunt in biografia sa. Chiar si retragerea dinaintea venirii rusilor, in 40, cand comunistii ii haituiau pe romanii care vroiau sa treaca in Romania. Improscati cu pietre, cu apa fiarta, cu fecale, preoti cu urechile taiate, prizonieri de razboi in lipsa razboiului... este istoria noastra care se uita si se falsifica... Apoi turnatoria intre colegi-de-breasla, scriitorii, bataile, reeducarea de securisti, haituirea de securisti chiar si in Paris, apoi e vorba chiar de falsificarea istoriei care inca nu s-a scris, pe care inca o traim. Toate intr-un roman dureros, pe care numai citindu-l te cuprinde frica. Caci nu numai japonezii stiu sa faca opere de groaza. Romanul se scrie chiar in momentul pregatirii lui. Inaintea intalnirii cu Afganul, despre care se scrie.

In ultima zi a romanului, pe 29 iunie, PG trebuie sa se intalneasca cu Afganul, sa discute cum trebuie sa fie romanul. Doar ca romanul e deja gata. Personajul principal al unui roman e total absent fizic. El este insa aici, prin istoria careia ii apartine. Cu totii suntem acolo, mai ales basarabenii. Neavand legatura directa cu basarabenii de ceva timp, lui PG acestia i se par mai curati, mai cinstiti ca romanii... Nu stiu daca nu se inseala. Pe prostia si pe lasitatea din Romania a vazut-o direct, dar a fost ferit s-o vada si pe cea din Basarabia. Suntem, totusi, „frati”, chiar daca abandonati.

O problema a romanului sunt evreii. PG este rece, aproape obiectiv in chestiune. Pentru ca are alibiul de a fi facut si „jidovit” si „antisemit”. Nu este antisemit din mai multe motive, unul, poate cel mai important, e ca sotia lui, Ana Maria, este evreica. PG este deranjat ca nu se vorbeste de Holocaustul facut basarabenilor de comunisti, majoritatea evrei, din timpul retragerii din 40. Holocaustul de mai tarziu, care nu poate fi nicicum iertat, spune Goma, este o razbunare. El nu cere absolvirea romanilor pentru crima, el cere sa tinem memoria treaza, sa ne amintim ca si noi am fost haituiti si batjocoriti. Parerea mea este ca evreii au datoria morala sa pomeneasca de Holocaustul lor, e dureros, ba mai mult decat dureros. Dar si noi sa le luam exemplul, sa facem ca Goma, sa nu ne falsificam nici istoria, nici viata noastra. Iata inca o conexiune cu evreii: „Si ma simt de-al lor. Si-mi suna in auz vorbele tatei:
„Noi, Basarabenii si Bucovinenii, suntem ovreii zilelor noastre!”
Suntem nu atat prin saracia lucie, prin „averea” purtata de ici-colo in doua valize si trei legaturi. Nici macar pentru ca nu mai avem o tara, o acasa a noastra, un loc unde sa punem-jos bagajele. Ci mai degraba din cauza ca cei de pe margini se uita la noi din pragurile portilor cu neincredere, cu teama, cu ostilitatea taranului la vederea trecerii pe ulita lor a unei satre de tigani (sau de jidani; sau de refugiati basarabeni).”

Durerea de Basarabia a lui PG nu se termina aici, fiindca spune ca aceasta carte nu e terminata: „Cartea ramane asa, neterminata.
Nu e prima – e ultima.”

Eu sper sa nu fie ultima. Sa fie doar ultima carte scrisa pina acum. Mai avem inca mare nevoie de Paul Goma. Avem nevoie de cineva curat, de-un evreu de-al nostru care sa ne invete sa ne ridicam in doua picioare. Sa ne invete sa mergem. Draga Paul Goma: "te rooog, te rog cel mai frumooos".