Lucian POSTU Doamna Ana

Sa ma ierte dumnealui poporul roman, dar asta-i situatia: nu e vorba nici de Ana lui Manole, nici de Ana Ipatescu, necum de Ana de Noailles, si nici macar de Ana Blandiana, martira pisicelii arpagiciene cu sos picant a la Gogu Radulescu.
Asta e. Doamna de care vreau sa va vorbesc e o femeie mult mai simpla, dupa vorba, dupa port. Sa nu zic vorba mare, o simplitate a naibii de arhetipala. Asa cum ii sade bine unui arhetip, doamna de care vreau sa va vorbesc, doamna Ana, e o persoana de care nici n-ati auzit. Sau, daca ati auzit, i-ati adresat doar un gind sau o privire amabila, asta in cazul in care ati simtit cit de cit ca doamna Ana nu e deloc o parte de decor, ci chiar unul dintre personajele principale.
Fiindca veni vorba de arhetip: sa ma mai ierte o data dumnealui, poporul rroman, dar am sa va mai dau o veste proasta - pe linga celelalte lipsuri deja amintite, doamna Ana mai are si un defect capital. Sau mai bine zis un pacat capital, daca tinem cont de faptul ca, precum se stie, iudeii au rastignit pe Mintuitor. Asta e: doamna Ana nici macar nu-i rromanca 100%. Ce s-o mai lungim atita, doamna Ana e - pardon, domnu' Nae - evreica. Si, pe deasupra, a mai avut si tata ilegalist! Ce va spuneam eu - nu e deloc in regula dosarul. Ca sa nu mai vorbim de chestia cea mai dubioasa: sotul doamnei in cauza. Un scriitoras de trei parale, evreu rus din Basarabia, sau ce-o mai fi el. Uitati-va numai ce nume are: Goma. Paul Efimovici Goma. Daca asta-i nume romanesc, eu sint Petrache Lupu de la Maglavit. Pai, degeaba s-or fi luat ei? Doar se stie: banul trage la ban si jidanu' la jidan. Este?
Acum, ca ne-am lamurit despre cine e vorba, trebuie sa recunosc in fata onoratei instante ca, de fapt, pe doamna Ana n-am intilnit-o niciodata. Tot ce stiu despre ea e din cartile domnului jidov, cel care a crezut cu narodnicie ca poate mintui popolul roman de calitatile lui native. In acele carti, in care domnul jidov isi pune pe masa intimplarile sale tragice si tulburator de don-quijotesti, umarul doamnei Ana nu apare prea des. Cind si cind, ochiul camerei de filmat o aduce in fata noastra: nemiscata si cu dintii strinsi, precum Massada; infuriata si gata de atac, sarind sa-si apere copilul si barbatul, ca o leoaica inconjurata de sulitasi; materna, intelegatoare si indurerata, precum strabuna ei, Maria.
Ei da, precum strabuna ei, Maria. Si aici il rog pe dumnealui poporul roman sa ma mai slabeasca, iar pe dumnealor, jumatatile noastre mioritice, sa ma ierte. Nu stiu altii cum sint, dar eu unul am o banuiala: sa nu fi fost doamna Ana din neamul celor scuipati, prigoniti, haituiti si ucisi vreme de 2000 de ani, tare ma tem ca n-ar fi putut sa duca pina la capat crucea ascunsa si grea cit toate zilele, pe care a acceptat sa o poarte, tacuta, nevazuta si anonima, ca apa, ca aerul si ca pamintul.
In sensul adevarat al cuvintului, cu doamna Ana am vorbit o singura data, la telefon, si asta fiindca domnul Paul nu era acasa. Cu o voce calma si grea, mi-a spus atunci citeva lucruri care m-au clatinat si m-au facut sa inteleg ce gol istoric se intinde peste miile de ani in care, de fapt, n-am incetat sa dormim pe aceleasi scinduri ude si lacustre.
Cam asta e. Inchei aici mica mea epistola, trimitindu-i doamnei Ana toata dragostea si pretuirea noastra. A celor multi-putini care, dupa puterile noastre, tinem la nebunul, nesuferitul si necesarul domn Paul, cel-vorbitor-in-pustie.
Iar in chip de dar, o rog pe doamna Ana sa primeasca aceste versuri, culese din memorie si scrise cindva de un gladiator mort in afara arenei:

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Rizinda si plinginda cu lacrimi mari
ea era sarata ca sarea
slavita la ospete de barbari.

Ea era frumoasa ca umbra unui gind.
Intre ape, numai ea era pamint.

(Timpul, 5/2005)