Paul GOMA S c r i s u r i Literatura de sertar - un capitol de istorie literara 5 aprilie 1998

In urma cu patru (patru !) ani Timpul din Iasi a publicat o dezbatere provocata de Viorel Ilisoi despre "Literatura de sertar". Nu pot sti daca era intaia abordare a "temei" - la patru (!!) ani dupa Revolutiunea Romana, insa daca era evident ca intrebatorul stia ce intreaba, intrebatii (Z. Ornea, C. Nistorescu, V. Stirbu), vorba Ardeleanului, nu prea stiau (deloc) ce raspund.
Iata ca, opt (opt !) ani dupa evenimentele din decembrie 89 - si la distanta de un cincinal de Timpul de la Iasi - Luceafarul bucurestean, saptamanal al Uniunii Scriitorilor din Romania, consacra intreg numa-rul 7 din 25 februarie 1998 - citez fidel de pe prima pagina : Literatura de rezistenta, Literatura de sertar. Si in acest caz, fara a jura ca este pentru intaia oara, dupa 89, cand Uniunea Scriitorilor abordeaza chestiunea (acesta fiind intaiul numar intreg ce imi parvine), judecind dupa cele spuse-scrise, am impresia ca nu s-a facut nici un pas in cei patru ani intru intelegerea "fenomenului", ba as zice : dimpotriva: s-a pierdut si ce se stia in Timpul din 1994 (oricum, stia V. Ilisoi, nu Z. Ornea). Probabil din pricina ca Luceafarul a inecat pestele, cum se zice, "largind sfera": in "literatura de rezistenta" intra cine vrea, cine pofteste, cine-i mai iute de mana si de schimbare de cojoc - securistul legionar Anania, ceceistul Titus Popovici, calatorul impenitent Sorescu - concurat doar de Blandiana - de mirare fiind absenta lui Adrian Paunescu de pe lista din pagina a 2-a (dar nu de mirare absenta semnatarului acestor randuri - asa-i trebuie, daca si-a ofensat breasla!).
Nu am ambitii de "teoretician", nu nazuiesc sa bag, cu banita, soarele in casa, nici geniul lui Faulkner in scheme, in grafice, in rubrici (precum Sorin Alexandrescu), sant ceea ce sant - insa, ca martor nu pot tacea cand aud si citesc atatea si atat de flagrante inexactitati. Fireste, in aceasta dezbatere nu poate fi pusa in cauza valoarea literara a cartilor, a autorilor, ci doar… situatia lor civila.

Inainte, in timpuri normale, adica ne-comuniste, literatura de sertar exista in… sertarul fiecarui scriitor : texte nedefinitivate, texte de care autorul nu era multumit si le lasa sa astepte o ameliorare (ori o definitiva abandonare), texte refuzate de periodice ori de edituri… Numai ca, din august 1914 am intrat in Zodia Sarajevo, din octombrie 1917 in anormalitate. Sintagma "literatura de sertar" a capatat o alta acceptie.
Nu eu am inventat noua notiune - si realitate : literatura de sertar, doar am colportat-o, incercind s-o adaptez realitatilor din Romania. Termenul se afla in circulatie inca inainte de al doilea razboi mondial, la rusi, iar dupa aceea a aparut unul inrudit : samizdat. Asadar, in acceptia rusilor (dar si in a ucrainenilor, a balticilor, a caucazienilor - chiar a "moldovenilor"), in a polonezilor, cehilor, ungurilor, bulgarilor, germanilor din Est, literatura de sertar era cea care :
a) - prin ceea ce spunea (in scris) nu se arata in acord cu Puterea (or, se stie : "Cine nu-i cu noi e impotriva noastra !") ;
b) - gasita la o perchezitie, ar fi provocat, nu doar arestarea si condamnarea autorului - "pentru agitatie publica","pentru subminarea puterii populare"- dar si a pedepsirea "detinatorului" (un prieten, un coleg, o ruda, o amanta) ;
c) - fireste : un asemenea text nu era "de propus" editurii (deliberat am folosit singularul), deci despre existenta lui securistii nu stiau.

Am cunoscut doi "sertaristi" (in acceptia de mai sus :
Mircea Soltuz : student la Filosofie, arestat in 1948, condamnat, trecut prin infernul de la Pitesti, in 1958 "liberat" in… domiciliu obligatoriu, in satul-nou Latesti. Acolo Soltuz a scris zeci (sute?) de pagini despre Reeducarea de la Pitesti. Prin 1961, arestat pentru parasire de domiciliu (se dusese la Constanta, fara bilet-de-voie), casa a fost repartizata altuia, acela a simtit ca, intr-un anume loc, sub picior, suna a gol, a cautat, a sapat, a gasit scrisurile, a alergat la militian, a raportat… Soltuz, oricum, fusese (re)condamnat, insa prietenii din Latesti (mai ales colegii de Pitesti : Stefan Davidescu, Romulus Pop) au fost indelung anchetati : "difuzase banditul fituica ?" (in traducere : "Da-duse Soltuz ceea ce scrisese - la citit ?") ;
Ion Omescu actorul, dramaturgul, poetul, omul de teatru : arestat in 1947, nu fusese la Pitesti-i se povestise. De cum se liberase, scrisese despre reeducare. In legatura cu acest "bandit" se stie : "difuzase fituica", o incredintase unui prieten, St. Aug. Doinas. Perchezitionat in noiembrie 1956, in legatura cu Marcel Petrisor, lui Doinas i s-a gasit "fituica", a fost "retinut" cateva luni - Omescu a capatat sapte ani.
Aceste "fituici" - si altele, necunoscute mie - intra in categoria sertarului.
De acord : faptele relatate dateaza de pe timpul stalinistului Gheorghiu-Dej. Sa insemne ca, sub Ceausescu (pentru Romanul amnezic : venit la putere in 22 martie 1965), continutul sertarelor a fost scos la lumina ?, publicat ?; macar… tolerat, in sensul ca nu era confiscat ? Nu mai erai condamnat pentru "redactare si difuzare dusmanoasa de fituici contra'volutionare" - dar ti se confisca(u) ! Asa i s-a-ntamplat lui N. Steinhardt, cu Jurnalul fericirii. Ba chiar te si ucidea Securitatea noastra, draga - ce sa mai vorbim de "nationala" - pentru un jurnal, ca pe nefericitul inginer Ursu (sa nu fie uitata complicitatea familiei ce i-a impus tacerea, pentru ca fiul sa primeasca pasaport !).

Am inceput cu sfarsitul : consecintele gasirii, la o perchezitie, a literaturii de sertar… Dar e mai bine asa. Oricum, in continuare, fara a incerca sa impun criteriile mele in "clasificare", continui a-mi face cunoscute parerile despre acest fenomen, macar pentru ca si eu am avut, in sertar, literatura (buna, rea, nu asta conteaza).
Mai sunt necesare doua "conditii":
1. de timp, raspunzind la intrebarea : "Cand a fost scris textul in chestiune : inainte ori dupa 22 decembrie 1989 ?"
2. de loc, in functie de raspunsul la intrebarea : "Unde a fost scris textul : pe solul RPR/RSR - sau in afara lui, la adapost (in emigratie ori in exil)?"
Asadar, cred ca un text, pentru a fi de sertar in acceptia contemporana, in afara de "periculozitatea" si pastrarea in secret a lui, era necesar sa fi fost scris inainte de decembrie 89 si in Romania.
Rezemat pe aceste principii, in aprilie 1990 am afirmat : "Dintre scriitori, literatura de sertar au avut : Blaga, Noica, Steinhard, Ioan D. Sirbu si Teohar Mihadas". Regret, insa dupa opt ani, lista mea a ramas neschimbata.
Sa consultam "Recuperarile redactorului" din pagina 2 a Luceafarului :
Valeriu Anania : nu cunosc sertarul legionarului securist, reeducator la Aiud, insa stiu : numele lui nu are ce cauta intr-o insiruire a cartilor de sertar ; nici in a literaturii rezistente - pentru un motiv simplu : din victima a Securitatii, a devenit zelos auxiliar al ei. Un "calu-gar cu epoleti", un tovaras popa legionar, liberat din inchisoare in august 1964, trimis in primele luni ale anului 1965 in America (atunci cand toti ceilalti fosti detinuti politici nici nu visau ca, abia dupa iunie 65 vor avea dreptul sa publice) - un asemenea ins nu avea cum sa scrie texte impotriva regimului comunist - decat, eventual, in scop de provocare. Citez din Dictionarul Scriitorilor Romani (ce figureaza printre "scrierile de sertar"), la pag. 64, in prezentarea lui A(urel) S(asu) : "Intre 1965 si 1976 /Anania/ e paroh la Detroit. Calatoreste in cele patru continente". Parohul calatorete (si el fiind oltean) avea, "in sertar", Miorita : a publicat-o in 1966 ; Mesterul Manole, Steaua Zimbrului - pe toate acestea le-a publicat-jucat - de unde pana unde apare acum cu… Amintirile peregrinului apter ? Cand si unde le-a scris? La Detroit ? Intre un continent si altul, din cele patru cate ii ies la numaratoare lui A. Sasu ? Au poate in jaltul mitropoliei de la Cluj, pe dupa cap cu tovarasul sau, Funar ?;
Nu stiu cat de periculoase in cazul gasirii la o perchezitii ar fi fost romanele lui Andru, ale M.-L. Cristescu, textele lui Alexandru George, Stelian Tanase - poate ca da - insa cu nici un chip nu poate fi inclus aici Sertarul cu aplauze al Anei Blandiana. Monica Lovinescu a afirmat ca "doar partial" a fost scris inainte de 89 - or cunoscind curajul legendar al autoarei Arpagicului Opozant, intelegem cat de "doar partial" fusese anticomunismul ei, cu Gogu Radulescu de-a stanga, cu Buzura de-a dreapta…;
Ion Caraion : pamfletul Insectele… a fost scris in Occident ;
N. Breban : oriunde si-ar fi scris romanele, nu sunt nici de sertar, nici de… rezistenta - rezistenta de la Paris ?
Din lungul pomelnic, alcatuit cumetrial, dupa opinia mea, merita retinuti : Bujor Nedelcovici (insa numai cu Al doilea mesager - publicat de mine, in colectia de la Albin Michel), I. D. Sirbu, Steinhardt - si Ursu (pentru jurnal).
In rest… Cred ca se inseala Nicolae Prelipceanu, cand, la "literatura de sertar" include marturiile lui Victor Ioan Pica si Ion Gavril-Ogoranu, scrise dupa decembrie 1989, insa nu pomeneste marturii scrise inainte, facute pe furis, cu spaima, convocari si batai la Securitate "ca sa dea fituica !"- semnate de Dumitru Mircescu, Aurel State, Nistor Chioreanu, Costin Merisca - si, desigur, cea a Anitei Nandris ; greseste cand include "cartile celor de dincolo" (citeste : exil) - care nu au cum sa intre la "sertar".
In ceea ce ma priveste : desi Monica Lovinescu, dupa ce a introdus-o prin efractie pe Blandiana in "sertar", din aceeasi miscare m-a alungat pe mine, am avut doua carti-de-sertar.
Nu Ostinato (care a facut atata scandal) - fiindca acest roman a fost predat la editura (ca a fost respins - alta poveste, dar nu a ramas ascuns) ; nu Usa noastra cea de toate zilele - carte respinsa de Marin Preda ; In Cerc - nu a mai avut sansa de a fi respinsa - insa si ea fost predata (tot la Preda !) si inregistrata… Acestea nu pot fi considerate de-sertar.
In schimb, Gherla… Am scris-o in 1972, la Paris, in 1973, m-am intors cu manuscrisul in Romania, unde am mai comis o varianta… Securetii care intrau in casa si-mi furau manuscrise nu mai pareau interesati de versiunea dupa care se faceau traducerile in franceza, in suedeza - insa, curiosi pana la isterie, se dadusera de ceasul mortii sa o "recupereze" pe ceastalalta, noua. Nu era mai "dusmanoasa" decat cea care avea sa apara in 1976, la Gallimard - eu aflindu-ma in Drumul Taberii - dar Securitatea nu cunostea acest amanunt…
Nu stia Securitatea nici ca scriu Garda inversa (intre 1973-75) ; in ciuda "vizitelor", nu a gasit nimic de confiscat : scriam direct la masina, ascundeam exemplarele, in tot atatea locuri, cate copii; iar cand terminam un capitol, il trimiteam in Occident… Nu doresc nimanui sa "continuie" in fiecare zi a scrie o carte, fara a reciti ce scrisese ieri…
Rezumind : am avut doua carti de-sertar : Gherla (varianta a doua) si Garda inversa. Volumele scrise in Franta - deci la adapost (relativ, fiindca au existat tentative de asasinat) - nu : au fost asternute pe hartie fara vreun risc.

O alta noua-acceptie a unui termen vechi (autoeditare) o capata in toate limbile luarea ca atare, in ruseste, a cuvantului : samizdat. Si acesta, in spatiul spritual romanesc, este folosita alandala - mai des : abuziv-autolaudativ.
La rusi, initial, au fost "editate" - cu mijloace rudimentare, de la copiatul de mana, in doar un exemplar, apoi dactilografierea in cate exemplare se putea, in fine, xeroxarea - carti fundamentale ale oricarei culturi iudeo-crestine, incepind cu Biblia. La aceasta lucrare s-au inha-mat oameni care credeau, nu numai in Dumnezeu, dar in Cuvant ; au trudit, zile, nopti, chiorind la propriu, in fiecare clipa riscind sa fie surprinsi, deci arestati, pentru "multiplicare si difuzare de fituici mistice".
Repet intrebarea pe care o tot pun de opt ani :
"Cati dintre romanii ortodocsi au copiat - de mana, la masina de scris, la xeroxul intreprinderii - macar Cantarea Cantarilor (fiind noi mai inclinati spre poezie…)? Ce au facut marii si mai ales latii nostri fruntasi ai bisericii, pentru a stinge macar in parte setea de carte sfanta - incepind cu Biblia ? Mioritosul Anania a scos abia in 1993 Noul Testament - de ce nu l-a tiparit in septembrie 1990 (Biblicul Institut ar fi avut nevoie de cel mult noua luni, ca sa-l pregateasca pentru tipar)? Dar superiorul in grad, protectorul lui Noica, prietenul lui Liiceanu si al lui Plesu : Plamadeala - ce-a facut ? A calatorit (el insa "in cinci continente"- dar tot cu pasaport MAI), a scris militié-uri, ca Cinci ceasuri in iad, precum si "polemici" cu papistasii - el fiind, nu doar "distins anglist" (apud Liiceanu), ci si istoric… Inca din primul numar al revistei 22, intrebat ce facuse in aceste decenii in care credinciosii fusesera lasati fara pastor, tovarasul-camarad Leonida raspunsese : "Ne-am rugat…".

Banuiam noi cam cu ce anume-si petrec timpul teologii legio-naro-securisti…
Cronologic, a doua categorie de rusi care s-a dedat acestui joc periculos a fost constituit din… sotiile, vaduvele, logodnicele, surorile, verisoarele - ori pur si simplu admiratoarele cutarui poet, dramaturg, prozator ; mai des : iubitoarele de literatura. Fiind lichidati in Gulag sute de scriitori consacrati (dar cate sute de inca neajunsi la notorietate !), aflam cum au fost salvate de la pieire capitole intregi din istoria spiritualitatii rusesti.
In momentul urmator au cunoscut samizdatul supravietuitori ai Gulagului (Salamov, Soljenitin, Siniavski), proscrisi (Pasternak), "paraziti" (Brodski, Maksimov), ori doar scriitori nepublicati. Polonezii, Cehii, Bulgarii au avut samizdat, insa in URSS, si nu doar fiindca insuma doua sute si ceva de milioane de suflete, a luat proportii gigantice, functionind dupa principiul "Scrisorilor Sfantului Anton" : cine primea un exemplar se stia obligat (mai corect : dator) sa multiplice alte cel putin sapte, iar daca nu avea masina de scris, platea o dactilografa, "pentru a-si aduce si el obolul". Nu exista o evidenta a tirajelor, dar in tara unde un roman contemporan se edita in jumatate de milion de exemplare, samizdat-ul "tragea" cam tot atatea…
La noi nu a existat samizdat (dealtfel N. Manolescu a scris ca nici nu era necesar - din moment ce "au fost publicate cam toate cartile de valoare") ; nu se stie ce este acela - dar se vorbeste : aiurea. In acelasi celebru Dictionar al Scriitorilor Romani, la N. Carandino, I(on) C(ristofor) scrie fara sa clipeasca :
"Memoriile de dupa 1944 (ale lui Carandino, n.m. P.G.) au circulat in samizdat in mediile literare din tara, fiind publicate la editura Dreptatea din New York sub titlul Zile de istorie (1986)".
In o singura fraza un neadevar si o… dezinformare :
1. Memoriile lui Carandino nu aveau cum sa circule in Romania "in samizdat" - I.C. crede ca samizdat si copie dactilografica : acelasi lucru ;
2. Memoriile lui Carandino au fost imprimate la New York, insa nu in "editura Dreptatea", sublima, dar inexistenta, ci in… anexa unei foi oarecum trimestriale cu acelasi abuziv nume scoasa de notoriul agent securist Dean (Mitu) Milhovan, cu banii Bucurestiului. "Memo-riile" aparute la capitalisti (atentie : act fara vreo consecinta pentru autor !), erau, vai, purtatoare de false informatii, de "variante" defai-matoare privindu-i pe unii demnitari - mai ales cele despre moartea lui Gheorghe Bratianu, contrazise mai apoi de Monseniorul Todea.
Pozitia, ca sa spun asa, a istoricilor literari in aceasta chestiune (de istorie literara, totusi : literatura de sertar, samizdat) ramane de neinteles. Daca scriitorii (in fine : creatorii, fictionarii), orgoliosi-copilarosi cum sant vor sa aiba si jucaria asta, adultii istorici ai literaturii ar fi trebuit sa tempereze "cererile", sa explice termenii, sa stabileasca o dreapta masura - incepind prin a declara ca o astfel dezbatere nu are scopul de a stabili valoarea literara a cutarui scriitor, a cutarei carti - ci numai daca "intra" au ba in acest pat al lui Procust : literatura de sertar.
Dupa Z. Ornea si N. Manolescu (le-am citat opiniile, aiurea), iata in Luceafarul parerile altor istorici literari. De Alexandru George nu mai spun nimic, el "are circumstante", vorba cuiva care, de n-a inventat gaura covrigului, practica de sarg eclipsa-socialista. Asadar, Al. George nu poate fi luat in seama nici aici : nu cunoaste "problema" - in schimb o neaga (si comunistii faceau asa) ; nu stie despre ce se vorbeste,"in schimb", are opinii categorice - mai vartoase atunci cand prinde ocazia de a-si autodecerna certificat-de-opozant.
Interventia lui Emil Manu : si ea previzibila. Acest fost detinut politic care, odata liber, a scris despre orice si oricum, isi apara si el batatura, vorbind despre sertarul personal - caci toti am avut un sertar; si un jurnal-in-sertar ; caci toti santem romani. Astfel pornit, firesc, ajunge la C. Toiu - in fine, nu la autor, ci la personajul Merisor : caci si el este d-al nostru, din popor, si el poseda jurnal nu ? De aici sare la: "Constantin Dumitrescu (Demascarea)".
E. Manu se inseala : Constantin Dumitrescu semneaza volumul Cetatea totala - a carei traducere in franceza a aparut in 1981, la editura pariziana Seuil, cu o postfata semnata de mine ; Grigore Dumitrescu este, intr-adevar, cel care a scris marturia (despre Pitesti) Demascarea.
Despre care Dumitrescu vorbeste-scrie Emil Manu, istoric literar ?

Cred ca dezbaterea organizata de Luceafarul este o nereusita - am mai spus : un regres fata de mult mai modestele incercari anterioare. Din doua motive - citez din "Recuperarile redactorului":
"Ne-a fost extrem de greu sa cercetam domeniul, pe o perioada lunga, aproape cincizeci de ani de comunism. Ne-am fixat, asadar, doar asupra ultimilor ani de domnie ai lui Nicolae Ceausescu" (subl. m. P.G.).
Ce semnifica asta ? Ca organizatorul dezbaterii (si) autorul textului (cu tot cu lista propusa) nu se multumeste sa aiba, el, memorie scurta - si cu gauri - dar impune cititorilor "viziunea" sa ; asa cum Mircea Dinescu stie, din istoria Romaniei, doar scurta-si biografie, asa si Marius Tupan : pentru el "istoria" sertarului incepe atunci cand i s-a topit lui o carte ! - si ne mai intrebam de ce fata morarului e schioapa…

Acum din "Reactii la o provocare" semnate, citet, de Marius Tupan :
"Cateva personalitati, cu influenta in mass-media sunt tentate sa creada ca la noi n-ar fi fost un fenomen al sertarului, ca in alte tari din lagar, ci incercari izolate, palide, vanitoase de revolta, scrieri esopice, care n-ar ameninta acum, ierarhiile literare. Ca sa le dam o mica satisfactie (deh, s-ar putea sa ne impinga intr-o ipostaza nedorita si, tematori, ne luam unele masuri de protectie !), n-am ramas doar la sintagma, atat de controversata, literatura de sertar si am adaugat pe aceea ce s-ar putea sa-i multumeasca, literatura de rezistenta" (sublinierile : in text).
Asadar, dezbaterea din Luceafarul are drept scop (nobil, se-ntelege, rar pe timpurile astea - si mai ales in tagma scriitoriceasca) a avut drept scop… (re)concilierea atat de draga plesiotilor de ambe dileme :
"Na si tie, na si tie - iar acum duceti-va si jucati-va frumos, ca noi avem treaba : discutam istorie literara !"
Fireste, nu asa vad eu lucrurile. Macar pentru ca sant mai batran; pentru ca memoria mea bate, orice-ar crede confratii, dincolo de momentul distrugerii cartilor mele ; dincolo de faptele mele - si, culmea, in ochii unor autocronici : dincolo si de momentul nasterii mele.
Pentru un motiv simplu : eu cred in memorie, cred in istorie - iar in discutia de acum, cred in istoria literara.