Liviu ANTONESEI Ce ne-am face fara Goma? Exercitiu de admiratie in chip de prefata la Adameva I

Sa scrii, sa scriu o prefata la o carte de Paul Goma! Ce-ar putea sa para mai prezumtios? Cred ca nici unul dintre noi nu-si poate pune semnatura inaintea celei a autorului Adamevei. Nu si-o poate pune nici dupa, insotind o postfata. Nu si-o poate pune in apropierea semnaturii sale, vreau sa spun. Atunci, de ce aceasta prefata? Nu se poate infatisa Goma si singur in fata publicului romanesc? Ba da. De altfel, nu l-am lasat noi, mai intotdeauna, singur? Pentru ca, nu l-am insotit nici in puscarie, nici in domiciliul obligatoriu, nici in lupta pentru drepturile civile, nici in surghiun. N-am fost alaturi de el nici cind si-a scris cartile pe care a trebuit sa si le publice in strainatate. Pentru ca, aici, era loc pentru aproape oricine, nu insa si pentru el. Si, inca mi se pare mare lucru ca, dupa 1989, am fost in stare sa-i tiparim cartile si aici. Le-am cumparat. Ba chiar unii dintre noi le-am si citit! Desi erau scrise de Paul Goma. Desi el nu ne menaja deloc. Ba dimpotriva. Si bine ne facea, pentru ca avem o memorie foarte scurta. Atit de scurta incit cineva trebuie sa aiba grija sa ne-o improspateze. In fond, asta este functia cea mai importanta pe care si-a asumat-o Goma fata de cultura, fata de comunitatea romaneasca. El este demonul care nu ne lasa sa uitam, care nu ne lasa sa dormim, care nu ne lasa sa uzam de facultatea noastra cea mai intens caracteristica - autocronia. O calitate pe care ne-o si constientizeaza, de altfel. Si n-o sa-i fim, desigur, recunoscatori pentru asta. Goma constata ca noi nu sintem ucronici, adica in afara timpului, ci autocronici. Prin urmare, facem cu timpul ce vrem noi, pentru a putea primi o lumina favorabila asupra faptelor noastre. Ce ne-am face fara Goma? Uzind de autocronie, am rescrie mereu si mereu trecutul in mod avantajos pentru noi, am inversa raporturile dintre cauza si efecte, am modifica proportiile, ne-am substitui unor personaje eroice care nu am fost niciodata. Dar, din nefericire, din fericire, Goma exista, cartile sale exista, acum exista si aceasta admirabila Adameva. Datorita ei, nu te mai poti crede un erou, cind ai fost un biet fricos, daca nu chiar un nenorocit de colaborationist ori un turnator la Secu. Datorita ei, micile tale gesturi de curaj sau numai de bun simt elementar isi capata dimensiunile adevarate. De aceea, nu de o prefata este vorba aici, ci mai degraba de un exercitiu de admiratie. Si, poate, chiar de unul de pocainta. Nu scriu doar in numele meu, scriu in numele nostru, al tuturor acelora care l-am ostracizat pe Goma, care l-am injuriat, care l-am trecut sub tacere, ca era mai confortabil, care am facut jocul.

X

De fapt, pentru noi toti, Goma este insuportabil. Iata, aproape toate cartile sale trecute au fost deja tiparite in Romania, dar criticii literari nici n-au bagat de seama. Se pare ca dorim sa raminem cu imaginea lansata in anii `70 de Securitate, cu sprijinul "colegilor sai, scriitorii": "O fi Goma curajos, dar nu e scriitor". O imagine pe care noi toti ne-am intrecut s-o intretinem, pentru ca era foarte confortabil pentru noi. Or, acum, se poate vedea cu ochiul liber ca el este un scriitor, un scriitor bun, poate cel mai important aparut dupa razboi in Romania. Atunci, de ce pluteste tacerea? Tocmai de asta, probabil. Acum, e vizibila importanta capitala a operei sale, iar criticii nostri dragi au fost prinsi pe picior gresit. Ei sint striviti de constiinta vinovata, pentru ca refuz sa cred ca ar fi lipsiti de constiinta. Ii striveste lipsa de solidaritate. In 1977, doar doi scriitori au semnat apelul lui Goma: Ion Vianu si Ion Negoitescu, cei doi Ioni care au spalat rusinea breslei. Cind Goma vorbea cu intensitate si curaj, noi taceam cu vehementa. Cind Goma era in puscarie si domiciliu obligatoriu - si sub Gheorghiu-Dej, dar si sub Ceausescu - , noi, astialalti, "rezistam prin cultura", "rezistam estetic". Si, iata, acum, Goma care a rezistat pur si simplu, e valabil si estetic! A naibii incurcatura! Si, atunci, cum sa nu fie Goma insuportabil? Cum sa nu te apuce disperarea? El este un repros viu - nu degeaba se autodenumeste ironic "Mos Repros" - la adresa jumatatilor noastre de masura, a lasitatilor, cedarilor si chiar porcariilor noastre sinistre. Despre asta este vorba in Adameva. Desigur, sint aici si nedreptati, si exagerari, pentru ca Paul Goma "simte enorm si vede monstruos". Dar nu sint minciuni, pentru ca autorul acestei carti nu poate minti, nu este in stare sa minta - el si-a pastrat, in ciuda aparentei (si chiar realei) sale agresivitati verbale, o candoare pe care doar la copii o mai poti intilni. Chiar cind este nedrept, Goma are dreptate. De fapt, este singurul dintre noi toti care are tot timpul dreptate, chiar cind se inseala. Si care poate rosti intregul adevar. El spune, de pilda, ca romanii sint de doua feluri: tinerii, care sint puri, plini de bunavointa, dorind sa faca neaparat ceva, pentru a schimba lucrurile in bine in Romania. Si, desigur, batrinii conservatori. Iar romanii, adauga Goma, sint "batrini de la 30 de ani, cu dispensa". Altadata, constata cu amaraciune ca devenim batrini chiar de la 25 de ani! Oricit ar parea de nedreapta aceasta constatare comunitar-psihologica, daca scormonim cu sinceritate si onestitate in sufletele noastre, vedem ca Goma are dreptate. Cine-si rateaza mai repede decit noi idealurile? Cine imbatrineste mai rapid decit noi? Unde gasesti altunde atitia tineri foarte grabiti sa-i ajunga pe batrini in porcarii si ratare?

X

Intre 9 martie si 11 iunie 1994, Paul Goma a scris cele 66 de capitole subsumate sub titlul Adameva. Desi capitolele sint riguros datate, nu este vorba despre un jurnal. Goma apeleaza la memoria sa fabuloasa - te si inspaiminta faptul ca omul acesta nu pare sa fie dotat, ca fiecare, cu dimensiunea autoprotectiva a uitarii - pentru a-si trece in revista intreaga viata: copilaria basarabeana, refugiul in tara, prima inchisoare, domiciliul obligatoriu, viata erotica si cea literara, campania solitara pentru drepturile omului, exilul. Desi noi l-am lasat aproape tot timpul singur, el nu s-a simtit niciodata singur. El s-a simtit cu noi, deci solidar si responsabil. De aceea este vorba, aici, nu doar despre cumplitele sale incercari, ci si despre noi, cei care am format fundalul aventurii sale, deci figurantii. Goma este insa mai generos decit meritam si ne metamorfozeaza in protagonisti. Desi, in sensul propriu al termenului, putini s-ar mai putea lauda cu aceasta calitate. Deci, Adameva nu este un jurnal. Nu este insa nici fictiune. Mai degraba este o carte de memorii, mai precis de Gomemorii, ca sa fabric un mot-valise, nu la fel de fericit ca Adameva. Sint aici, deci, memoriile lui Paul Goma, scrise in primavara anului trecut. Si aparute in primavara acestui an in Romania. Pina acum, reeditam si traduceam cartile lui Goma dupa editiile straine. Acum, a doua oara dupa Amnezia la romani, am inceput sa intelegem ca trebuie sa avem intiietatea. S-ar putea spune ca Paul Goma a inceput, incet, incet, sa revina acasa. Fiul ratacitor - nu din propria sa vointa! - se reintoarce. Vom fi noi in stare sa taiem vitelul cel gras? Asta e problema. Problema noastra, de fapt. Daca reusim s-o rezolvam, ar fi un mic semn ca Paul Goma n-a vorbit in zadar. Ca el n-a predicat in pustiu. Ca am fost in stare sa invatam, sa pricepem ceva despre noi insine. Este vorba, aici, despre un pariu pe care ar trebui sa-l cistigam, dupa atitea pierdute!, chiar daca nu meritam. In fond, in afara amneziei, mai exista si norocul romanesc, cel despre care vorbea Mircea Vulcanescu. Dar, oare, de cite ori vom mai avea noroc? Si de unde sa stim ca nu-l vom lovi din nou cu piciorul? Caci, si despre asta este vorba in aceasta summa romaniae care este opera lui Paul Goma in intregul sau.

15 Februarie 1995, in Iasi