|
1
- Uite-o pe Justa!
Uite-o.
Un peron de gara e o strada. Strada, un pod. Nu oricare,
nu de oriunde, ci de aici, de pilda, de pe Pont de l' Alma.
De pe un pod se vad bine garile, strazile. Mai ales
una. De pe Pont de l' Alma din Paris, cel mai bine si mai bine se
vede o anume raspantie din Bucuresti. Acolo unde se
intretaie un arhitect cu un scriitor: Mincu si Delavrancea.
De acolo, intr-un bun sens invers, altul, o adevarata-vedere-de-pe-pod
: o perfecta vedere-de-pe-vis, visul de asta noapte, al
patrulea, consecutiv, dupa consecutivii, noua - ani de exil.
Visul, tiraj fidel, in patru exemplare, dupa originalul toamnei
de acum vreo - citi ani : unsprezece ? treisprecinspre' ?
Vis din care stiu ca visez si mai stiu ca
ceea ce se intampla, vede, aude in vis este
copia fidela a intamplarii neintamplate
in urma cu, sa zic: cincisprezece ani si o zi,
nu pentru precizia datarii, ci a marcarii mijlocului; ca
sa fiu in exact locul ce preface o oarecare grinda,
bara, prajina de timp in brat de balanta.
Adevarul ar trebui sa plaseze exact-ul intr-un fel
de primavara; si, intr-un fel, cu trei-patru-cinci
ani mai incolo-ncoace, insa pentru ca acum suntem
toamna, toamna sa fie, mai ales ca la celalalt
capat al grinzii, al barei, tot toamna era.
Acolo, unde glasul de muscoi prins intre geamuri geamzaie:
"Uite-o pe, cum ii ziceai tu : Justa! Ea trebuie sa
fie, uite-o, vine incoace, pe celalalt trotuar. Ea e, uite
calcatura ei, inimitabila - ia sa vedem: ne
recunoaste ?"
Calcatura ei, inimitabila. Ne cunoaste, ma
recunoaste, in ciuda timpului trecut, in ciuda barbii
mele prezente, simt. Nu simt insa daca se opreste
in dreptul nostru, pe celalalt trotuar, sau isi
continua calcatura-i inimitabila, cu soarele
in spate.
"Nu ne-a vazut", ma muscuie muscoiul dintre geamuri.
"Face pe nebuna, ca si-atunci, cand era vigilenta,
justlinista ; sau i-o fi rusine: ca s-a ingrasat,
ca a imbatranit - vezi cat s-a schimbat
?"
Vad obrazul foarte alb, dat cu creta. S-a oprit la stop,
cincizeci de metri mai incolo, unde se intretaie arhitectul
cu generalul: Kiseleff. S-a oprit si priveste intr-acoace,
spre eventualele masini care s-ar apropia din stanga ei ; spre,
eventual, mine. Fiindca e rosu inspre mine, inseamna
ca e verde pentru pietoni, insa ea nu se clinteste
din loc. In lumina asfintitului razant, obrazul: pata
alba, contururi nehotarite, insa violent
detasata de fondul aramiu al teilor arsi de toamna.
Nu-i suport privitul, imi retrag privirea, o duc la adapost,
aici, pe asfalt, la egala distanta intre varfurile
pantofilor. Glasul zbarnaitor zbarnaie, zazaie,
zumzaie, mi se muta de la o ureche la alta, e pe punctul
de a-mi intra in ochi, ma apar cu palma si ma
feresc, ma izbeste chitinos pe o aripa a nasului:
"Uite-o pe Justa, cum ii ziceai! Uite ce-a mai ramas
din Toria-Regina ; din Toria-Spaimareactionari1or ! Din Toria-Justa!
A imbatranit, s-a flescait - las', ca,
nici pe-atunci nu era cine stie ce, dracu' stie ce gaseati
voi la ea, de roiati cu totii in jurul ei - sau poate
de frica? Frica de justlinismul ei ? Uite ce-a ajuns: nu i-a ramas
decat calcatura, mersul de rata - Justa-Rata
!"
"Ia mai taci !", ii zic muscoiului.
Ii zic, i-am zis, cu glas, i-am zis, intr-adevar, atunci,
in Bucuresti, in toamna-de-la-mijloc. Muscoiul femela;
fosta, si ea, colega ; fosta buna prietena
a Toriei, Justei, Ratei.
Aici, in vis, de pe Pont de l' Alma, nu zic, nu pot deschide gura.
Ca in visele (invers) compensatoare. Pedepsitoare. Pentru toamna
de acum, sa tot fie doua... Douazeci si... Treizeci
de toamne :
- Stai, asteapta-ma ! Sa discutam, sa
aranjam...
Ma luase in primire inca din holul facultatii,
de pe scari, o vazusem asteptand, nu eram sigur
ca pe mine, fusesem cand ma strigase, pe nume, agitand
o mana, insa eu ma prefacusem
ca nu vad, nu aud, ocolisem, larg si rapid, iesisem
in strada inaintea ei, o luasem la dreapta si
inca o data la dreapta, spre statia de tramvai;
credeam, speram ca am s-o pierd pe drum - calcatura
ei, mersul ei de rata, daca ar fi incercat sa
ma ajunga, alergand, ar fi cazut; o auzeam
in urma mea strigand, strigandu-ma si necazand
si imi spuneam ca sunt un porc de caine, pentru
ca o oblig sa alerge, tocmai pe ea, care, cu calcatura
ei... si imi spuneam ca nu pot, nu am voie sa
discut-aranjez tocmai cu ea, tocmai cu Justa, tocmai atunci - si
grabisem mai mult pasul si ea tot nu cadea - ca sa
scap. Si ea ii dadea inainte cu asteptatul,
cu aranjat-discutatul - tampit ma mai credea: sa ma
dau pe mana Justei chiar atunci, in ziua de 1 noiembrie 1956...
Traversasem pe rosu, urcasem pe refugiul statiei de tramvai
- dar fara tramvai. Incercasem sa ma
ascund printre asteptatori. Inutil: drept spre mine venise,
ma extrasese, ma trasese de o pulpana
a pardesiului, ma apucase cu amandoua mainile
de brat, ma scuturase :
- Spune: ce facem?
Nici o aluzie; nici un repros - ca nu o asteptasem, ca
aler-gasem, ca o alergasem.
- N-auzi ? Spune: ce facem? Ce trebuie sa facem?
- Noooi ? ma mirasem eu, rotind capul, de parca as
fi cautat martori, de parca l-as fi cautat pe
acela caruia ar fi trebuit sa i se adreseze.
- Noi, facuse ea, inca gafaind. Noi, repetase
si isi atinsese pieptul, apoi imi pusese mie palma
pe piept. Ce facem?
- Noi doi? - si chiar izbutisem sa rad, apoi brusc serios,
conspirativ: Cum vine tramvaiul, tu urci prin fata, eu prin
spate...
- Nu, asta nu! ma intrerupsese. E o prostie, e o... Am vazut
ce i-ati facut, ieri, nenorocitului aceluia si nici
macar nu erati siguri ca e de la Securitate...
- Vina lor ca, de cind cu Ungaria, nu mai poarta uniforme,
insa hainele civile tot din "dotare" sunt, tot
uniforme...
- Asta-i prostie, nu asa se face! Noi, studentii, trebuie sa
facem ceva serios, ceva demn, ceva... Nu e de demnitatea noastra,
de studenti, sa linsam nevinovati, doar
pentru ca ni se pare noua ca au mutre de securisti...
- Hei! Toria, n-o lua razna! - si o zgaltaisem.
De unde ai scos-o, ca studentii… linseaza
? Doar erai si tu in tramvai, ieri, ai vazut: nu erau
studenti cei care...
- Dar ei au inceput ! Dupa ce falcosul acela cu caciula
tuguiata a strigat: "Studenti sunteti voi,
ma ? De ce nu incepeti ceva, ca in Ungaria -
incepeti voi, ca de continuat... lasati
pe noi!
- Dar falcosul era un vulgar provocator, daca l-ai fi dezbracat
de palton ai fi dat de epoleti!
- Vezi ca vii la vorba mea? Noi, studentii, trebuie sa
facem ceva...
- Ceva, ce ?
- Ceva... Nu stiu. De asta te si intreb, fiindca
tu...
- Fiindca eu ?
- Fiindca tu trebuie sa stii, fiindca tu stii
ce trebuie facut acum! Ce facem?
- Eeeeu ? ma mirasem. Eu nu fac nimic - ba da : acum, ma
duc la cantina. Uite, vine tramvaiul, treci in fata
mea, sa te ajut sa urci... Eu calatoresc pe
scara...
"Calatorisem" vreo douazeci de metri, facusem
semn altui student sa-mi ia locul pe treapta, sarisem
din mers. Scapasem.
S-o cred eu ! Dupa o ora, cand ma dusesem totusi
la cantina, Toria ma astepta - imi tinuse
un loc, la masa…
- Asa-i cu tramvaiele, pe timp de revolutie..., facuse
Toria, ca sa ma scuteasca de explicatii. Ai
avut timp sa te gandesti. Si sa te hotarasti
sa-mi spui...
- ... ca te iubesc? O stii de trei ani !
- Minti! Daca m-ai fi iubit, mi-ai fi declarat-o, mi-ai fi
facut propuneri rusinoase..., chicotise ea.
- De ce, rusinoase? Ce e rusinos in faptul ca iti
propun sa ne iubim - "si mai jos sa ne iscalim"?
De-adevaratelea, iubirea, ca un barbat cu o femeie.
S-a cred eu ca o sperii, ca o pun pe fuga pe Toria
cu astfel de propunere:
- Ai vreun prieten cu camera? Mergem acum?
- Dar am glumit..., dadusem eu inapoi.
- Eu nu glumesc. Insa cu o singura conditie:
sa gasesti o camera cu pat, fiindca de
banci de parc, de pervazuri de ferestre, de cabine de closete m-am
cam saturat !
- Ispraveste! Ti-am spus ca am glumit - ce dracu',
doar si eu stiu ca tu esti...
- ...fata-mare? Nu-i adevarat! Si chiar daca
ar fi, ce conteaza, ce mai conteaza...
- ... "atunci cand cauza..."
- ... "o cere !", incheiase ea citatul - din ea insasi.
Nu, serios: nu se poate sa nu te fi gandit la ceva - acum
vorbesc de actiune, de o actiune serioasa, demna.
Imi spui si mie? Ma iei cu tine ?
- O iei razna de tot! Ma bagi in puscarie, in
urmatorul sfert de ora, cu trancaneala - ce-i
asta: "nu se poate sa nu te fi gandit la ceva"
? - de ce sa nu se poata?
- Asa, fiindca, de cind te stiu, asa te stiu,
n-ai pierdut nici o ocazie ca sa te manifesti : in anul
intai, cu... "razboaie juste si nejuste,
chestia cu Finlanda; in anul doi, "intrebarile
juste si nejuste", la marxism, chestia cu cotele, cu Basarabia...
- Acelea au fost copilarisme, putoisme, dovada ca
nu mi s-a intamplat nimic serios...
- Ba era ceva serios, ti-o spun eu, care eram de cealalta
parte a baricadei... Acum, insa... Am trecut dincoace, acum
suntem doi...
- Suntem doi... putoi, insa, de asta data,
putoismele risca sa fie luate in serios. Asa
ca... nu suntem doi. Eu, raman in banca mea,
ba chiar ma gandesc sa plec acasa, la parinti,
sa astept, acolo...
- Minai! Cum, sa: pleci acasa? Cum, sa astepti,
acolo? Sa astepti ca altii sa... ? Nu ti-e
rusine?
- Ba da. Mi-e rusie, dar... Asa, rusinat, te salut, rusinat
imi vad de drum...
- Vin cu tine!
- Imi pare rau, dar nu se poate, ma duc la... Am pe
cineva... O prietena, o amanta...
- Minti! Minti! Minti!
Minteam, insa... Toria ma lasase sa
plec, singur.
Asta se petrecuse intr-o joi. 1 noiembrie 1956. Cu exact o joi inainte
de greva (despre care, fireste, nu i-am suflat un cuvant
- cu toate ca nu o data fusesem tentat sa-i spun
ce pusesem la cale, mai degraba ca s-o consolez, sa nu mai
sufere atat de vizibil, decat ca sa mi-o fac... complice)
; cu exact doua joi inainte de seminarul "de creatie"
in care citisem fragmentul de roman (despre care, de asemeni, nu-i
spusesem nimic, temandu-ma ca prezenta ei -
deci, inevitabila-i luare-de-cuvant - va strica efectul pe care-l
scontasem... efect stricat tocmai de absenta unei Toria...) - lectura
pentru care si fusesem arestat, cu trei joi mai tarziu, in
22 noiembrie...
Fiindca imi era frica. Frica de ea. Mi-a fost
frica de cand am cunoscut-o.
La drept vorbind, nu o cunosteam atunci cand ma intrebase
:
- Tu... - si facuse o pauza, ma aratase
cu barbia. Tu esti utemist ?
Surprins - ma intrebase o femeie, o fata si inca
frumoasa (sa te pazeasca Dumnezeu de tovarasele-intrebatoare
care sunt si frumoase), incuviintasem din cap, grabit,
chiar incepusem sa scotocesc in servieta, sa
caut carnetul U.T.M. Dadusem de el, orbeste, spre fund, insa
il indesasem si mai adanc printre hartii
- daca ma ia la intrebari, ca de ce-i
atat de nou carnetul?, ca de ce am fost primit atat
de tarziu, abia de un an ?, ca ce se ascunde indaratul
atat-de-tarziului, nu cumva anume pete-la-dosar ?, care?...
Asa ca, pastrand in continuare mana
in servieta (pentru orice eventualitate), contraatacasem,
pusesem intrebarea, eu (in acel moment, august 1954, o asemenea
intrebare nu mai era de un curaj nebun, dar tot presupunea o oarecare
doza de inconstienta):
- Da' 'mneata, in ce calitate... ? - si lasasem, marcasem
suspensia.
Si chiar ii intorsesem aratatul din barbie.
Ca, adica, pe mine sa nu ma ia la intrebari,
ca eu nu ma las impresionat ; ca, la urma urmei,
cine-i ea, care va sa zica in virtutea carei
sarcini, functii, in ce calitate intreaba, pai,
ia sa punem lucrurile la punct, fiindca ea nu are de unde
sa stie daca nu am si eu o calitate - astfel explicandu-se
intrebarea intoarsa intrebatorului : in
ce calitate intreaba el...?
Insa el (adica ea) nu se lasase impresionat(a).
Tragand sever din tigara, frumoasa intrebatoare
intrebase, in continuare, fara sa se
sinchiseasca de raspunsul-intrebare al meu:
- Cand anume ai aderat?
Incremenisem. Cu mana ingropata in servieta.
Incercand sa apar carnetul (sau sa ma
debarasez de el). Nu aveam scapare, trebuia, ori sa-l scot
si sa-i arat - si atunci ea, de la prima ochire,
va constata ca e prea-nou si : "De ce atat de tarziu
?" ; ori sa nu-l scot, sa spun ca nu-i la mine
si atunci: "Cum asa? Dar utemistul nu se desparte de carnetul
rosu niciodata! Komso-molistii sovietici, Zoia Kosmodemianskaia,
Oleg Kosevoi precum si atatia altii, pai
ei au preferat sa moara, decat..." - nici vorba
sa spun ca l-am pierdut… "Cooom? Ai pierdut carnetul
ro-su ?!!!" Atunci ce sa fac ? Ca-l scot, ca
nu-l scot, tot acolo ajung - nu chiar, dar nici mari deosebiri, fiindca,
mai intai, va trebui sa-recunosc-adevarul (oricare
ar fi, nu eventualul adevar conteaza, ci recunoasterea-vinovatiei)
; daca aceasta crima nu va fi considerata
prea grava, atunci va trebui sa-mi-fac-autocritica (la sange)
si sa-mi-iau-angajamentul (solemn).
In asemenea momente, simti cum, brusc, panica este inlocuita
cu un fel de pace tulbure, ca betia si, ca in betie,
te podideste rasul si dorinta de a-ti continua
drumul, drept in fata ochilor, razand si
cat mai grabit, ca sa cazi o data, ca sa
se sfarseasca...
Incepusem sa-mi aud primele hahaituri de condamnat,
cand un grup galagios de alti candidati
la admitere se apropiase de avizier, impingandu-ma,
dandu-ma in laturi, despartindu-ma
de intrebatoare.
Cu voluptate si recunostinta ma lasasem
imbrancit-chiar provocand, apoi exagerand "efectul"
- si, la adapostul acelei bariere, o stersesem de-acolo,
alergasem spre poarta, facandu-i tatei, din mers,
semn sa se ia dupa mine.
Ne indepartasem amandoi, alergand-mergand,
oprindu-ne si privind inapoi si iar pornind si razand
ca prostii, ca doi hoti prosti care fusesera surprinsi
incercand sa fure, insa izbutisera
sa o ia la sanatoasa... Abia dupa ce ajunsesem
in Parcul Delavrancea, la cateva sute de metri de Institut,
cu avizierul si cu intrebatoarea lui, ii spusesem
tatei de ce anume radeam, ii explicasem de ce radea
si el, fara sa stie... Straduindu-ma
sa par curajos in resemnare, incheiasem:
- Ma pis pe Fabrica lor de Scriitori! Bine ca am reusit
sa intru la Filologie, ma pis pe inginerii-sufletului
lor !
Calm, prea calm ca sa nu fie el insusi ingrijorat,
tata:
- De pisat e usor... de zis, numai ca... Tu crezi ca
fata ceea, comisareasa, stie?
- De stiut, stie, precis - doar mi-a cerut carnetul de U.T.M.
... Nu stiu daca stie chiar totul, adica si
despre tine, ca ai fost deportat in Siberia, despre mama,
ca a fost si ea arestata, in '49, despre noi
toti, ca am fost, dupa intrarea Rusilor in
tara, intai fugiti prin paduri,
dupa aceea in lagarul de "repatriere"...
- Lasa povestile vechi, eu te intreb daca stie
de tine, de arestarea de la Sibiu, de acum doi ani. Fiindca, daca
stie te-ai ras, nu numai de Institutul "Eminescu", dar
si de Filologie, trebuie sa fie un singur serviciu de Cadre
pe intreg invatamantul superior.
Si asta, numai pentru ca ti-am aratat eu anuntul
acela din ziar...
Intr-adevar, tata imi aratase acel anunt
- dupa examenul scris de admitere la Filologie, sectia romana,
proba pe care o "simtisem" luata - insa
eu as fi putut zice: "De ce sa fug dupa doi iepuri
?" si as mai fi putut zice: "As putea incerca
doua examene, aproape simultane, unul la Universitate, celalalt
la acest, cum ii zice, Institutul de Literatura si Critica
literara "Mihai Eminescu", dar cum facem cu actele, cu
dosarul ?" si as mai fi putut zice: "Ce sa
caut, eu, reactionar, fiu de reactionari, la Fabrica de Scriitori
realistsocialisti ?" - dar zisesem, aratand anuntul
: "Pacat... Maine, la pranz, se incheie
inscrierea, adica predarea actelor si a "dosarului
de creatie" - adevarat, eu n-am publicat nimic, dar
aici scrie: "texte publicate (sau) si in manuscris",
ceea ce ar insemna... Iar aici, tata ma intrerupsese
: "M-am interesat, am telefonat la secretariatul lor : insemneaza
ca pot sa candideze si cei care n-au publicat nici
un rand", la care eu : "Da, dar hartiile mele sunt
acasa...", iar tata: "Da, dar nu degeaba a inventat trenul
savantul rus Treniov - daca plec in urmatorul sfert
de ora, il prind pe cel de sapte; la unsprezece sunt
in gara Rupea, la unu noaptea sunt acasa; iau hartiile,
la patru dimineata plec de-acasa, iau trenul de sase,
la zece sunt inapoi, la Bucuresti - maine, tu esti
liber, ma astepti in gara, de acolo mergem
direct la ei, cu dosarele."
O figura, acest tata al meu: timp de un an pusese deoparte
banut cu banut, ca sa ma poata
insoti la admitere, "in conditii civilizate"
- adica sa locuim la hotelul... nu-i mai tinea minte
numele, dar stia ca se afla pe Bulevardul Elisabeta,
langa Cismigiu, "deasupra berariei Gambrinus"
; asa facusem si iata, dupa anuntul
acela, era dispus sa ne prelungim sederea (cu cel putin
o saptamana), ba chiar sa piarda
o noapte in tren, intre dus si intors, sa
mai faca si patru ore de mers pe jos, la si de la satul
nostru, ca sa...
Ca sa, ce ? Ca sa "ajung" eu, unde? Insotindu-l
la gara, in tramvai, intrebasem asa, ca si
cum nu as fi asteptat raspuns: "Cum are sa
se impace viata cu opera ?" Iar tata raspunsese,
de parca nu fusese intrebat: "Cu fabricile lor... Daca
stii ce bagi, pe-o parte, ca materie prima, nu stii niciodata
ce iese, pe partea cealalta, ca produs - am auzit, in Siberia,
despre ale lor, rusesti, astea, de la noi, sunt model sovietic, la
fel functioneaza..."
As fi vrut sa-i atrag atentia ca si mie
imi trecuse prin cap ca, chiar daca intri in
"fabrica de scriitori", nu-i sigur ca iesi "inginer
al sufletului omenesc", cum ukazase Marele Stalin (prin gura lui
Maxim Ghiorki ; si, la urma urmei, nu-i sigur ca fabrica aceea
produce ceea ce anunta, la intrare... Dar tata: "Incercarea
moarte n-are si noi pe incercare mergem. Ia sa vedem
daca suntem in stare sa participam la doua
probe, aproape simultane - la "Eminescu" incepe primul
examen dupa al doilea examen de la Filologie, s-ar prea putea ca
altele sa se suprapuna - suntem noi in stare, nu numai
sa participam, dar sa si castigam
?"
Deplasata pe teren sportiv, problema nu se mai punea in legatura
cu viata - a tatei, a mamei, a mea, viata de deportati,
refugiati, arestati, mutati (ei, parintii
care, ca invatatori, in ultimii zece ani,
functionasera in aproape douazeci de scoli,
nu de putine ori tata intr-un sat, mama in altul), exmatriculati
(eu, din liceu - si nu o data), recent... aderati ;
vorba intrebatoarei de la avizier (tot eu, arestat, dar ne-condamnat,
insa eliminat din liceul de la Sibiu, pierdusem un an, in
urmatorul inscriindu-ma "pe burta"
la cel din Fagaras, unde, necunoscut fiind, mi se propusese
sa... ader la U.T.M., ceea ce si facusem) ; si
nici cu opera (pana la cealalta parte a "fabricii"-
pe unde ies produsele-surpriza - mai era cale, mai era timp si
mai ales examene...). La Filologie intrasem, azi-dimineata
se dadusera rezultatele definitive; la "Eminescu"
trecusem doua probe eliminatorii, azi dandu-se rezultatul
celei de a treia - favorabil, dupa cum glasuia lista de
la avizier, insa bucuria succesului fusese nu doar umbrita,
ci intoarsa pe cealalta fata, de aparitia
"comisaresei" si de intrebarile ei...
- Tu ramai aici, eu ma duc in recunoastere,
spusese tata.
Se intorsese dupa o nesfarsita jumatate
de ora. Radios. O pornisem, pe jos, spre hotel:
- Nici un pericol - deocamdata, spusese tata. Fata ceea, chiar
daca are sa ajunga comisareasa - ca
stofa are - deocamdata e si ea candidata. Pazeste
avizierul, doar ca sa intre in vorba cu oamenii si
nu poate lega vorba, decat cu intrebari de comisareasa
- pe toti ii intreaba daca sunt utemisti,
insa daca ii raspunzi, intr-un
fel sau altul, incepe sa-ti povesteasca ea viata...
si pe mine m-a intrebat de U.T.M, dar cand si-a
dat seama ca am parul alb, m-a intrebat de partid.
Am facut pe indignatul ca-mi pune o asemenea intrebare,
ca, adica, e-he, de cand... Dar n-am rostit nici da,
nici ba... Nu, nu-i stabesa, cum ii zici tu, dar justlinista...
Pacat de ea : tanara, frumoasa, nu pare
deloc proasta - insa are ea ceva... M-a intrebat
daca sunt membru de partid, dar de descusut am descusut-o eu. E
de pe la Oradea. Adica chiar din Oradea, insa ultimii
ani de liceu i-a petrecut la internat. Nu la internat, ea zicea de un
fel de "camin regional", ceea ce poate fi ori un orfelinat,
ori un camin de-al activistilor - de-acolo i s-or fi tragand
intrebarile... A intrat anul trecut la scoala de literatura,
cea de doi ani si fiindca aceea merge spre lichidare, ea prefera
sa piarda un an, dar sa intre la Institutul de cinci;
o sa fiti colegi, daca... Fiindca un necaz
tot este, de la ea l-am aflat: vreo zece dintre cei care au facut
un an de Scoala s-au inscris la admitere pentru Institut.
Iti dai seama, acesti zece sunt nu numai rasverificati,
dar si mai bine pregatiti decat voi si ii
cunosc profesorii. Cum sunt cincisprezece locuri in total, voi,
cei vreo suta care ati trecut prin cele trei vami,
o sa va bateti pe cinci locuri. O sa fie greu,
greu...
Greu - dar eu rasuflasem usurat: deci, nu era dosarul - deocamdata.
Cat despre cele doar cinci locuri, daca nu reuseam sa
ocup unul, atata paguba, ma duc la filologie...
Si totusi, intrasem (si) la Fabrica de Scriitori. Poate
fiindca se acordasera, nu cincisprezece locuri in
total, ci douazeci si cinci; poate pentru ca doar cinci
(si nu zece) dintre cei de la Scoala in lichidare candidasera
la noul Institut.
Si iata-ma coleg cu stabesa ; comisareasa
; justlinista.
- Tu... Tu esti utemist ? Cand anume ai aderat? - ma
ia in primire la deschiderea festiva a anului, chiar in
momentul in care Directorul Petre Iosif ii da cuvantul,
cu plecaciunile de rigoare, "Maestrului Sadoveanu, Ceahlaul
literaturii noastre realist-socialiste".
Nu-i raspund Justei, asezata, ca din intamplare
(?), langa mine. Ba chiar duc degetul la gura, aratand
din sprancene spre tribuna, unde Ceahlaul cu lavaliera
neagra si falci imitand, deasupra, forma lavalierei,
cu frisca rozalie - ne ura, cu glasul lui cunoscut (de la
radio) succes in "Anii de ucenicie" care ne asteptau.
- Rahat cu perje !, face Justa, destul de tare. Ani de muce-nicie, nu
de ucenicie! Tu ce parere ai ?, se intoarce spre mine.
Eu nu am nici o parere, in schimb, o singura dorinta:
sa ma mut de langa Justa, ca sa nu se
auda ca auzisem... Insa ea simte, ma
apuca de cot, ma sileste sa raman
locului. Fumeaza (asta-i provocare: cum sa fumezi in
prezenta Ceahlaului ?), imi da mereu ghionti
si mereu se intoarce spre urechea mea, desi vorbeste
destul de tare:
- Rahat cu perje ! Tovaras-de-drum, tipic! Mincinos de geniu!
Duplicitar dintr-o bucata! Pe cine crede el ca prosteste?
Pe mine, in orice caz, nu ! Si macar daca s-ar
osteni sa-si aduca la zi "sfaturile" lui
imputite ! Ii cunosc poezeaua de anul trecut: aceeasi,
cu aceleasi intonatii. Covaci - si arata, in
randul din fata, pe un ins asudat si cu inceput
de chelie - i-o stie de prin '50, de la
prima serie a Scolii. Sa numaram, sa
vedem daca ne anunta de saptesprezece ori ca
"lumina de la Rasarit ne vine"...
Provocare curata! Sa numeri cu glas aproape tare luminile-de-la-Rasarit
ale Maestrului, in prezenta Sa ! Justa e o provo-catoare si
chiar daca acum nu ma mai pot muta de langa
ea, pe viitor nu ma prinde pe o raza de zece metri! Trebuie
s-o evit, trebuie sa-mi tin gura - si, desigur... urechea,
fiindca, la o adica, voi fi acuzat ca auzisem, dar
nu demascasem ! Trebuie sa ma feresc de Justa ca de foc!
2.
"Uite-o pe Justa !", ma intrerupe. "Bagi
de seama cat s-a schimbat ?"
Bag de seama obrazul foarte alb, insa prea tarziu
ca sa mai pot interveni, sa schimb, sa opresc; si
de altfel, nici nu am chef; si de altfel, ma bucur ca
nu mai este nimic de facut - chiar daca, pe loc, nu gasesc,
nu improvizez motiv de satisfactie - poate ca chiar nu ne-a
vazut, poate ca chiar nu m-a recunoscut: atata timp,
atatea...
Ba da. Intre obrazul cretos si frunzisul de arama
aprinsa al teilor se strecoara ezitarea de atunci, din clipa
in care ajunsese in dreptul nostru, cei de pe celalalt
trotuar, atunci ea avea soarele in spate, nu-i deslusisem chipul,
de altfel, nu acolo privisem, ci la picioare, la mers, iar calcatura
ei (inimitabila) ezitase pe schiopatat o frantura
de secunda, sincopa realizata de mine abia atunci
cand ea era iremediabil dusa - departe, departe, dincolo
de pod, la stop, cu obrazul alb, probabil plan, ca o placa de ghips,
ca o masca inca nemulata, probabil indreptata
incoace, asa, ca un panou reflectand razele soarelui
razant.
"Nu ne-a vazut", ma intrerupe. "S-a
schimbat, s-a schimbat mult."
Stiam. Nu asteptasem intreruperea intrerupatorului,
ca sa stiu. Orbit de albul obrazului oprit la stop, imi
spusesem ca tocmai din acest motiv nu trebuie sa-i ies inainte,
pe trotuarul nostru si, simultan, imi spusesem ca exact
din acest motiv nu ar fi trebuit - si nu trebuise, ma atarnasem
de acest pretext, ca sa am cu ce merge mai departe cu scuzele,
de data aceea pe o singura voce:
- Nu vrea ea.
Nu sunt deloc sigur ca nu-vrea-ea, in visul repetat si
in trezia imitata, imitand, atunci, acolo, exact la
mijlocul timpului; si nu sunt deloc sigur ca era imbracata
cu imbracamintea pe care nu i-o retinusem, cu
atat mai putin obrazul inca nealb ; dar masca
de ghips inca nemulata, inca fara
ochi, inca fara gura, probabil eu i-o
dadusem, aplicasem, plantasem acolo, ca pe un paravan de protectie
a mea; i-o pusesem ca pe un calus.
Fiindca eu si nu ea aveam ce ascunde, eu purtam - deja - vina.
Trecerea ei, neinregistrata, scutul de ghips ridicat intre
privirile noastre: tot atatea dovezi ca nu voiam eu. Daca
s-ar fi apropiat cu adevarat, cu calcatura ei, pe
trotuarul nostru si daca ea s-ar fi oprit, eu aa fi
fost obligat sa ridic privirea, obligat, in sfarsit,
sa o vad si, vazand-o, sa incerc
sa repar... Chiar daca intrerupatorul de acea
data ar fi facut pe mediatorul, chiar daca ea sau
eu am fi ignorat al treilea cola al triunghiului, chiar daca
am fi inceput prin a vorbi despre vina numai a mea, poate ca
nu m-as mai fi simtit atat de vinovat; nici daca
ea m-ar fi acuzat fara ocol si, fara sa
mai astepte balbaielile mele de explicatii, ar
fi plecat, pe condamnarea necontestata, nerespinsa. Insa
eu o lasasem sa treaca, duca, nu raspunsesem
la apelul ezitarii ei si nu incercasem sa repar,
stricand, printr-o iesire-inainte, la stop, pe trotuarul
nostru.
Fireste, tot ca sa incerc o diversiune, ma las
ocupat, preocupat de identitatea intrerupatorului - cine
sa fi fost? Un scriitor? - posibil: ne aflam in preajma sediului
Uniunii Scriitorilor; scriitor, fost coleg al nostru, de la "Eminescu"
? Coleg sau colega? - mai degraba colega, dupa
insistenta cu care atragea atentia asupra "schimbarii"
; sau ne-colega, dar care, nu numai ca ne cunostea
- pe amandoi, insa detinea si oarecari amanunte
privitoare la... calcatura ei de dupa cea de a treia
joi din noiembrie '56 ? Nu stiu, nu mai stiu, iar visul nu aranjeaza
lucrurile. Si totusi, totusi: cu cine sa ma
fi intalnit - ceea ce este sigur: intamplator
- in coltul format de strazile Mincu si Delavrancea
? Intamplator, fiindca eu nu aveam, nu mai aveam
ce cauta in "raza" scriitorilor, o vizitasem pe
mama, la spital, pe chiar strada Delavrancea si, desigur, aveam de
gand sa ma indrept in sens opus, spre
Piata Filantropiei, de unde sa iau tramvaiul spre casa.
La colt, ma intalnisem cu cineva care venea de
la Uniune - ori se ducea, acelasi lucru, intalnitul se
afla in raza, acasa la el. Important ar fi sa-mi
amintesc cine era acel frecventator al Uniunii; cine sa fi fost
curajosul sau inconstientul care, zarindu-ma, nu ma
evitase, nu trecuse pe celalalt trotuar, in cel mai fericit
caz, salutandu-ma foarte din mers si vazandu-si
de mersul lui, altul, chiar opus celui al meu? Cine sa fi fost
cel-cea care se oprise la taclale cu mine, exclusul - si unde: la
cateva sute de metri de Uniune, in raza, intr-un
loc pe unde treceau mereu colegi-de-breasla si care, vazandu-l,
daca nu l-ar fi denuntat direct, ar fi putut sa trancaneasca,
asa, ca sa auda cine trebuie, ca el-ea "pactizase"
- si inca in vazul lumii - cu un exclus
din breasla (si din viata...) ? Sa fi
fost cineva care sa nu-mi fi cunoscut situatia? Careva din
provincie? Greu de crezut, cazul meu fusese indelung si adanc...
popularizat (nu fotocopiasera baietii de la Secu manuscrisul
romanului si distribuisera cate trei exemplare in
fiecare judet si ii obligasera pe cei din comitetele
de cultura sa-citeasca-si-sa-ia-atitudine-in-scris
?). Oricine ar fi fost, barbat sau femeie, coleg sau ne-, simt,
acum, ca atunci se simtea si el (ea) vinovat(a)
fata de Toria-Justa. Altfel, de ce ar fi vorbit despre ea
cu atata venin satisfacut? Sa fi fost cineva din chiar
lotul ei? De unde sa stiu, din moment ce nici acum nu stiu
cine anume a mai facut parte din lotul ei ? Nici macar daca
Toria fusese arestata-condamnata intr-un lot, ori
singura. Dar daca sovaiala si hotararea
Toriei de a se preface ca nu ma vazuse se explica
tocmai prin prezenta, langa mine, cu mine, a unei persoane
care jucase un rol pe care preferi sa-l uiti, in lotul
sau ne-lotul tau?
Si daca, altceva: daca "dialogul" se purtase
numai intre noi doi, Toria si cu mine, ignorand amandoi
prezenta (si semni-ficatia) intrerupatorului,
insa eu, deja obisnuit cu excluderea din breasla,
instinctiv o tinusem la distanta pe Justa, ca sa
o scutesc de neplaceri? Dar o mai tinusem la distanta,
atunci, in noiembrie '56, si care fusese rezultatul ? In inchisoare,
cand ma gandeam la ea, o gandeam cu un fel de
recunostinta inversata, ma laudam
pe mine, in gand, ca rezistasem varstei si
aburilor ametitori ai "revolutiei" si nu "trasesem"
pe nimeni dupa mine, in inchisoare - nici pe Toria-Justa.
Insa in trenul care ma ducea de la Gherla, de
unde fusesem liberat, spre Baragan, unde mi se fixase domiciliu
obligatoriu, cand mama (careia i se permisese sa urce
in vagon, la Sighisoara, cu conditia sa coboare
la Brasov) imi spusese - printre altele, grabite - ca
si Toria fusese arestata ("Imediat dupa tine,
asa, la vreo luna sau doua"), amutisem ;
amortisem.
Si nu fusesem In stare sa pun nici macar intrebari-tic,
de pilda: De ce ?, de pilda: La cat? - simteam
ca, orice ar fi facut, la oricat ar fi fost condamnata,
vinovatul-vinovat de "calcatura" ei eu eram.
"Uite-o pe Justa !"
Uite-o - dar ce va fi cautand ea spre sediul Uniunii, fiindca
intr-acolo mergea? Sa fi fost, intre timp, reabilitata?
Probabil. De la Diana - care nici ea nu o reintalnise, dupa
liberare - aflasem ca Toria s-ar fi casatorit cu
un "scriitor minoritar", in varsta, si
se stabilise in Cluj... Sau poate in Timisoara? Nici
Diana nu era sigura si nu stia daca minoritarul
era ungur ori sas ori sarb - oricum, in provincie se fixase,
colabora la revistele de acolo cu note de lectura, semnate cu pseudonim.
- Sa vezi, nostimada..., face Gafita, fostul nostru
profesor de "maiestrie artistica" la Fabrica de
Poeti, acum redactor-sef de editura. Logodnica dumitale...
- Care logodnica ?! racnesc eu cu promptitudine si
nu doar pentru ca Gafita, ca de obicei, cand voia sa
ma faca sa cobor glasul inalt (cu care imi
aparam cartea si cauza), recursese la o diversiune, la un
gafitism.
- Intr-adevar: care ?, fiindca aveai mai multe...,
incearca Gafita sa ma traga pe
un teren unde el nu avea ce cauta. Vorbesc de... stii dumneata
cine... Acum semneaza cu pseudonimul Ruxandra Ilies - ai citit
ceva sub acest...?
- Nu ! strig eu. Asta-i nostimada ? Ca n-am citit ?
- Si asta si asta, rade Gafita, multumit ca ma
antrenase in afara cartii mele. Va sa zica
n-ai citit productiile recente ale... Parca dumneata o poreclisesi
Justa...
- Justa ? (si inghit in sec). Si care-ar fi nostimada
?
Gafita isi freaca mainile, raspunde
tarziu:
- M-am pomenit cu ea zilele trecute, aici... (si arata), cu
un manuscris uite-asa... (arata, cu palma deasupra biroului).
Cinci sute de pagini, poate chiar sase - ce tristete, tovarase,
ce tristete (Gafita se chiar intristeaza), asemenea
panseuri nu se mai comit de pe vremea... E-he... (cu mana arata
ca "vremea" aceea e acum departe, revoluta).
Si rade. E vesel, Gafita. Vesel, pentru ca izbutise
sa-mi inchida gura-mare cu care imi aparam
manuscrisul; vesel ca, gafitindu-ma, se mutase, ma
mutase si pe mine, dar nu oriunde, ci la manuscrisul "logodnicei"
mele, Justa - doi iepuri dintr-un foc, magarul, hotul de
Gafita, smecherul ! Iepuroiul !
M-a descumpanit, dar nu m-a trantit. Vrea - si azi,
ca de atatea alte ori - sa ma faca sa
"uit" cartea mea; foarte bine, atunci sa ne mutam
la cea a Justei: cu o nota mai sus ii strig, sa se
auda in toata editura - mai ales ca si
el, profitand de ezitarea mea, deschisese usa spre coridor,
pentru control, imaginindu-si ca o usa-deschisa
spre alte urechi are sa ma sperie, are sa ma
oblige sa cobor glasul, chiar sa soptesc - de ce nu,
sa tac...
- Asta era nos-ti-ma-da ? zbier. Ca a prezentat un manuscris "uite-asa"
? De "cinci sute de pagini, poate chiar sase" ? Cu "panseuri
care nu se mai comit de pe vremea, ehei...", de pe cand tovarasul
profesor Gafita ni le baga pe gat, pe nas, pe suflet,
iar daca noi, "schimbul de maine", le scuipam sau
doar intorceam capul, ca sa ne ferim, tovarasul
profesor Gafita galopa spre cel mai apropiat telefon, ca sa
cheme Securitatea?!
Ma opresc singur, paralizat de paralizia lui Gafita - cum
de ma lasase sa spun atata si atatea
? Uite-l cum bate din buze, mai ales din pleoape - bataile
lui din pleoape... Mi se face mila de el, nenorocitul, de el, care
m-a nenorocit, denuntindu-ma la Securi-tate, in
acea joi, 15 noiembrie '56, dupa lectura fragmentului de roman,
la nenorocitul lui de seminar de "maiestrie artistica"
- m-ar fi nenorocit, daca eu nu as fi dorit, vrut, facut
totul, ca sa ajung unde ajunsesem... Cobor cu un ton:
- Asta era nostimada ? Ca acum "comite panseuri" dupa
reteta profesorului Gafita, cel care scrisese negru pe alb
despre autoare ca este... "cea mai solida speranta"
- auzi: "solida speranta a criticii literare
socialiste" - am citat exact?
- Ce vrei, asta-i viata, incearca Gafita sa
pareze, inca zambind. Sunt si sperante care
nu se confirma.
- Dar de ce oare, asta fiind viata, doar anume sperante -
fie ele si "solide" - nu se confirrna ? Nu cumva
pentru ca acele sperante, ca din intamplare,
au facut inchisoa'... ?
- Nu ! ma intrerupe Gafita. Te rog, mai inceeet,
te rog... - si chiar ma roaga, cu mainile impreunate,
batand din pleoape spre tavan. Te rog, se aude...
- Cum sa nu se auda, daca in acest scop ati
deschis usa spre coridor? Ca sa se auda! Sa
fie si martori vii, nu doar microfoane! Sa se auda,
deci, ca dumneavoastra, to-va-ra-se profesor
Gafita, sunteti convins ca sperantele "dinainte",
oricat ar fi fost ele de... solide, nu se confirma, din cauza
raului-tratament la care au fost supuse in timpul detentiei...
- Eeeu ? - Gafita sare de pe scaun si se refugiaza langa
fereastra (desi, acum, distanta dintre el si mine
s-a, cel putin, triplat, simt mirosul iute-acru al sudorii-de-frica,
duhoarea de fecale a sudorii fricosului, sudoarea-lui-Gafita). N-am
spus asa ceva!
Nu a spus asa-ceva. Dar cate alte asacevauri a spus, "atunci",
pe care "acum" le intoarce, senin, pe cealalta
parte a lor? Un poet, pentru un vers interpretabil, putea fi arestat,
batut cu rangi de fier, lovit in cap cu picioare de
scaun ("La cap! La cap, 'telectualului! La cap, aliatului obiectiv
al 'mperialismului !"), ucis in ancheta sau lasat
sa crape de foame, de neingrijire, de istovire, la lopata
"pe Canal", iar "acum" sa fie... reabilitat,
publicandu-i-se un volumas de scrieri-(cu vigilenta)-alese,
fara sa se explice de ce nu mai publicase poetul
in ultimii douazeci de ani, iar daca, uneori, era
mentionat anul mortii, nici un cuvant despre loc si
impreju-rare, in schimb, "prefatatorul" de
azi, interpretand un alt vers, il unge pe poet "precursor
al vremurilor noi", uitand ca tot el, "inainte"
interpretase in sens contrar - adevarat ca acest Gafita
fusese si atunci un cacatis (ca si
"acum"), el nu facea decat sa... puna
in practica directivele unor analfabeti ca Kisinevski
si Moraru, ale unor imbecili fanatizati (ca Novicov) sau interesati
(ca Sorin Toma, cel care il facuse pe tata-sau
"clasic in viata", alungindu-l din
literatura pe Arghezi), ale unor complexati veninosi
(cine spunea ca infirmitatile trupului nu ating si
sufletul ?), precum "piticul Beniuc" si, ceva mai tarziu,
"Dracul-Schiop", pe numele sau Paul Georgescu -
directive pornite de la, desigur, Jdanov, "localizate" de jdanovii
veniti pe tancurile sovietice, precum Rautu si Roller
si Perahim si Socor si Gulian si alti analfabetizatori
; adevarat, pe atunci, Gafita era un cacatis
- dar el scria "la obiect", el era "profesor", el
ne otravea, el ne supraveghea, el ne denunta ; adevarat,
nici azi nu a iesit din categoria de cacatis,
directivele vin de la... Jdanovescu-Dumnezeu, zis Dumitru Popescu, de
la Vasile Nicolescu, de la Ion Brad, de la Ghise, de la Dodu-Balan
(cu totii nascuti si crescuti pe pamant
romanesc, nu pe tancuri sovietice, ca predecesorii), insa
le aplica el, ca redactor-sef de editura, ca, adica,
cenzor-de-la-baza, cenzor care il obliga pe cenzurat
sa se autocenzureze. Gafita a fost, a ramas un tipar,
nu-l poti prinde, incolti cu adevarat: iti
aluneca, balos-puturos, printre degete, printre cuvinte;
Gafita este fricosul cel mai... curajos din cati am
intalnit: un fricos... cinstit, satul, istovit de frica,
si-ar cauta un alt loc, un alt rost, mai putin sau deloc
expus : el, nu : a fost, a ramas "pe pozitie",
intre ciocanul Puterii (al Cenzurii Centrale) si nicovala autorilor
pe care el ii cenzureaza; si ii cenzureaza
si ii aduce in situatia de a se cenzura singuri
- transpirand si tremurand si putind - de
frica; ciudatenia este ca autentici, chiar
mari scriitori au, cu el, relatii statornice, de chiar prietenie,
de chiar "vizita cu doamna"... Sa zicem ca
Petroveanu si Veronica Porumbacu au inotat in toate apele
- ca si Bacilul Croh(malniceanu); sa zicem ca
Baconsky, chiar daca a iesit (cu stralucire) din realismul
socialist, trage si va mai trage dupa el tinicheaua debutului
(cu antologica strofa: "Mai trecu o noapte, mai trecu o zi
/ Se ascute lupta dintre clase, / Iar chiaburii se vadesc a fi
/ Elemente tot mai dusmanoase...") - dar Preda ? Marele
Marin Preda? Ce afinitati intre taranul
Preda si dihorul Gafita ? Relatii sado-masochiste ? Sau
poate ca Moromete a intuit folosul pe care il poate trage
din raspunsurile-de-rabin ale lui Cromalniceanu, din sugestiile-de-cenzor
ale lui Gafita, care ar fi calea si mijloacele scriitorului-sub-vremi
de a face si literatura adevarata? - desigur,
platind din cand in cand, cu nuvele ca Ana Rosculet
si mai ales cu Desfasurarea, dreptul de a publica Morometii
? Treaba lui Preda, treaba lui Baconsky, ei sunt scriitori mari, eu nici
macar nu am debutat ; ei au publicat si carai
bune, platite cu ne-carti; ei n-au decat sa
se lase sfatuiti de un Gafita - lor, Gafita nu
le-a fost "profesor de maiestrie artistica", pe
ei nu i-a denuntat Gafita la Securitate, ei n-au facut
nici puscarie, nici domiciliu obligatoriu, ei nu stiu
ce-i aceea "libertatea" de dupa liberare, mai strivitoare
decat detentia, ei nu cunosc sentimentul, certitudinea ca
esti blestemat, ca oricate "schimbari politice"
s-ar produce, tu, fostul puscarias, prezentandu-te
la o noua editura, intr-o "noua situatie",
dai de acelasi Gafita, de inevitabilul Gafita, cel care
te bagase in puscarie, inainte, care, acum,
te cenzureaza - bineinteles, negand existenta
si a institutiei cenzura si a practicii, "sfatuindu-te
prieteneste" sa modifici "pe ici, pe colo"
- dar... "si mai bine: scrie, tovarase draga,
altceva !" ; si, printre picaturi, plasandu-ti
cate o soparla diversionista - ca mie,
despre Toria... Dar ce-i va fi spus Toriei despre mine? "Sa
vezi, nostimada" o va fi intrerupt si pe ea din
"discutia" despre propriu-i manuscris, "mai zilele
trecute imi vine... logodnicul dumitale cu un, cica, roman
uite-asa... - ce tristete, asemenea ro-ma-ne nu se mai scriu
de pe vremea... e-he...". Cum va fi reactionat Toria la asta,
nu intereseaza - eu nu sunt Toria. Asa ca zic - si
zic cat pot mai tare, fara sa, totusi,
racnesc:
- Nu e nici un secret ca, in inchisoare, detinutii
sunt supusi la rele-tratamente - iar daca era un secret pentru
dumneavoastra, a incetat sa mai fie, de cand
mi-ati citit romanul...
- Sssst ! Te invit sa... Te rog... - Gafita
se reaseaza pe scaun, dardaind, emanind,
in continuare, frica, dar probabil sperind ca scaunul
protejeaza...
- Iar eu va invit sa va retrageti cuvintele!
Cum: "nostimada" ? Care: "panseuri" ?
- Bine, bine, mi le retrag, dar...
- Stiu ca sunteti obisnuit, atatea altele ati
retras, ba chiar ati retras mult mai multe decat ati
avansat...
- Ce vrei, vremurile... Dar, oricum, sunt aici! Aici! si arata
scaunul de pe care s-a ridicat, scaunul de care se indepar-
teaza: Imi pare rau, dar trebuie sa te parasesc,
sunt chemat la secretariat...
Si o sterge. O zbugheste/ iepureste. Stiu, am
invatat: nu-l mai pot prinde - nu doar azi, ci si
in zilele urmatoare. Iar m-a tras in piept, jivina,
jigodia, javra de Gafita - ca sa nu mai vorbeasca
de manuscrisul meu, m-a tras in alta parte, iar de acolo,
s-a tras el, la adapost (penultima oara se ascunsese, dupa
un obicei mai vechi, in closetul femeilor). Nu-mi mai ramane
decat sa-mi iau caciula si sa plec; plecind,
sa trec prin dreptul usilor intredes-chise, chiar deschise,
sa inregistrez zambete, ocheade de satisfactie
(ca cineva i-o facuse lui Gafita!), ba chiar doua-trei
cuvinte din partea redactorilor mai "curajosi" - o, de
pilda, Ioana, are sa ma insoteasca
zece pasi pe coridor, tinindu-ma de brat,
dar nerostind vreun cuvant; o, de pilda, Nineta, chiar daca
nu ma va lua de brat, va rosti, tarisor : "Foarte
bine! Nu te lasa calcat in picioare!" - insa
daca voi repeta greseala de a le propune sa ma
ia una dintre ele sub... asta, zi-i pe nume - aripa protectoare a responsabilului
de carte, raspunsul va fi acelasi: "Ai fost repartizat
direct la Gafita, esti un caz, noi nu ne ocupam de cazuri,
numai de manuscrise..."
Nineta... In prima studentie, nici nu-i stiam numele,
ii ziceam si eu: "Aia-a aleia de la U.T.M.",
"Aia de la U.T.M." era o fata de la sectia Romana
care se transferase la noi, la "Eminescu", Tamara Dobrovolski;
pentru ca facea parte din comitetul U.T.M. pe Universitate,
nu izbutise sa-si faca prieteni printre noi, Tamara
"umbla" numai cu o fosta colega de-a ei, de la
Romana, Nineta si nu mai stiu cum, un nume bulgaresc.
Daca nu-i cunosteam numele, in schimb apucasem sa
aflu ca avea opinii ferme despre toate si despre orice, adaugind,
cu un glas repezit: "Asculta ce-ti spun eu !" Incepind
sa bat la usa editurii (la singular, era una: ESPLA), dadusem
si de ea, redactor, la sectia de proza... Stiam
ca, dupa arestarea mea, ea frecventase (insotind-o
pe Tamara) casa lui Labis ; mai stiam ca si Tamara
si Covaci fusesera arestati (se spunea ca si
Labis ar fi fost - daca nu ar fi murit in acel accident)
si mai stiam de la Diana ca si Toria isi
facuse drum pe-acolo... Asa ca o intrebasem pe
Nineta ce mai stie despre... La care, ea :
- Justa? Nebuna de legat - asculta ce-ti spun eu !
Ridicasem din umeri, regretand ca nu-mi inghitisem
cuvinele si imi vazusem de ale mele. Intrebandu-ma,
in continuare, ce se putuse petrece, acolo, in casa lui Labis
(mai precis: in camera inchiriata undeva, in
Vitan, pe care o impartea cu Covaci). Covaci insusi,
intalnit dupa liberarea mea, pe strada, in
Bucuresti, ma invitase la ei - se casatorise
cu Tamara. Cand ii intrebasem pe amandoi ce stiau
despre Toria, dupa ce se consultase, indelung, din priviri,
cu proaspata lui sotie, Covaci, gafaind, fosaind
pe nas, spusese:
- Saraca de ea... Stii bine ca si inainte
era cam... - isi agitase o mana in dreptul
tamplei. Puscaria a agravat rau...
Ei bine, eu nu stiam "ca si inainte"
Toria "era cam..." - si i-am spus-o. Si l-am intrebat
ce-i cu "saraca de ea" ? Dar a intervenit Tamara, cu
glasul ei moale si totodata ascutit:
- La mine-n casa nu se vorbeste despre ce-a fost!
La ea in casa se vorbea despre copilul de cateva luni;
si despre fabrica de tricotaje la care lucra ea, Tamara; si
despre uzina (sau depozitul) la care lucra el, Covaci ; si despre
Labis. Fara nici un gand rau, il
intrebasem :
- Volumul postum, Lupta cu inertia, ingrijit de Raicu si
de tine, a aparut in '58. Mi-ai spus ca ai fost arestat
imediat dupa mine, ca ai facut trei ani, dar chiar
daca ai fi fost arestat o data cu mine, in noiembrie
'56, tot nu iese socoteala cu volumul lui Labis. Cand anume
ai fost arestat? Si cat timp? Si unde?
Tamara sarise iar cu la-ea-in-casa, dar cam tarziu,
Covaci apucase sa rosteasca: "Jilava..."
- Ai fost si prin Jilava ? facusem eu, cu acea "solidaritate
de loc" a puscariasilor. Pe care sectie? In
care celule?
Alte intrebari nevinovate, intrebari-tic. Puscariasii
le pun cu placere, raspund cu bucurie. Spre surprinderea
mea, Covaci incepuse iar sa fornaie, sa gafaie,
sa fosaie, sa-si stearga si
mai cu ravna sudoarea de pe gat. Si pentru ca
eu repetasem intrebarea (mi se paruse ca nu auzise,
din pricina plansetelor copilului), el taiase aerul cu mana:
- Nu mai tin minte! Ce, parca tu mai tii?
- Bineinteles! facusem, razind ca de o
gluma buna. Nu chiar absolut-totul, dar aproape-totul -
oricum, mult mai mult decat ar dori Securitatea...
- Ti-a fost usor, ai facut numai doi ani - dar eu...
- Ai dreptate, tu ai facut trei, insa cunosc pe cineva
care a facut douazeci si trei de ani si tine
minte totul, totul...
- Ei, uite, noi nu tinem!, intervenise Tamara. Si nici nu tinem
sa tinem... Ne-am zis: trebuie sa uitam! -
si, uite, am reusiiiit... Asa ca fii bun: la mine-n
casa...
Asa ca fusesem bun si, dupa cateva minute
de "tampon", imi luasem ramas bun si plecasem...
Fara sa aflu nimic despre ei, nimic despre Toria...
(romanul poate fi citit integral pe site-ul scriitorului
- http://paulgoma.free.fr)
|
