|
Cartea de fata este una de marturie. Ea da seama de faptele
devenite istorie din iarna-primavara anului 1977, in Romania.
Cartea aceasta este o carte de marturie.
Re-afirmatia de mai sus poate fi luata si ca o insulta la adresa (eventualilor)
cititori : dar bineinteles ca acesta este un volum cuprinzind
o marturie, am inteles-o, o stim, nu e nevoie sa ni se repete ca
unor copii cretini…
Ba este nevoie : Romanul nu stie istorie - si nu vrea sa stie ;
Romanul nu stie pe ce lume s-a aflat si nu are chef sa afle de la
altii in ce fel de prezent-perpetuu face, de zece ani, pluta. Concluzie
: refuza sa auda din gura altuia adevarul potrivit caruia nu a fost el
chiar atat de anticomunist cum se lauda de la "revolutie"
incoace si nu a mers chiar totdeauna cu "ai nostri", a
umblat, a umblat si cu "ai lor". A, daca ar fi vorba de fapte-de-vitejie
din trecutul-glorios, el ar asculta cu drag lectia de istorie din manualul
clasei a IV-a despre Sarmisegetuza, Rovine, Calugareni, Valea-Alba, Marasesti…;
deasemeni daca s-ar vorbi despre Marea Revolutie din Decembrie '89 la
care a participat cu deplina daruire si in mod neprecupetit dimpreuna
cu intreaga-i familie mioieritica la uciderea rituala a Ceausescului
(cel caruia, abia ieri ii ura - din inima - sa traiasca,-n veac…)
; si, desigur, daca ar fi vorba de Maglavitul Pietii Universitatii, unde-cand
intelectualitotii romani cuprinsi intre 8 si 80 ani si-au
dat examenul de corigenta la materia numita : normalitate, drept care
s-au inscris si au urmat cursul accelerat (fara profesor si fara
risc), nu doar de democratie, ci chiar de morala cetateneasca : rom-ethica
; sau, neaos : bastinethica.
Altfel, nu.
Cu atat mai nu, cu cat "asa-zisa-marturie" (din
asa-zisa carte de fata) nu a primit aprobare-de-sus, de la Uniunea Scriitornicilor
(vechi si noi - si actuali); nici de-si-mai-sus, de la C.C. al Monicai
Lovinescu. Cea care, dupa decembrie 89, s-a parasit pe sine, s-a rasucit
catre noi cu cealalta fata de Ianus - tot a Domniei Sale, din moment ce
o poarta de atata amar de timp si tot nu o jeneaza ; intr-un
moment de ratacire a decretat public, in februarie 1997 : "Imi
pare rau ca l-am cunoscut pe Paul Goma"! Eroare sau doar gafa : de
regula Domnia Sa, practica subterana, taina, "clandestinitatea",
"topsecretul", intermediaratul, excluderile… anonime"
(vezi Jurnal pe sarite, insemnarea de la 14 noiembrie 1989, p. 246).
Mobilizata grabnic de goarna est-etica, in chiar "febra revolutiei
la romani (dar la romance !)" puradeimea con-deioasa,
in frunte cu danciul modest autonumit: "frerul Sebastianului"
(cunoscut ca cel-mai-tanar-filosof-la-roman ; inventator de
Heideggeri judeteni ; de arhei comunali), a tabarit asupra rauparutului,
distru-gindu-i carti tiparite si nedistribuite (cazul acestei carti
de marturie, editor-topitor : Liiceanu; cazul Garzii inverse, topitor-editor
: Sorescu); neutralizindu-i altele (ca Patru dialoguri finantat
de Soros, si needitat de M. Papahagi) ; nimicindu-i altele, ca Jurnal
I-II-III, prin o campanie de presa la care a participat floarea cea vestita
a literaturii cotidiene suptatoare de lapte rezistent-culturalnic din
tatele : Ivascu, Gogu Radulescu, Noica, Crohmalniceanu (aceeasi
gloata elitarda a fost asmutita si asupra lui Caraion : mort, repros viu
la adresa vanzatorilor de frate) ; iar dupa decretul Monicai Lovinescu
(revenita la confidentialitatea care-i sade mai vartos ca o manusa):
"Goma e contestat", rari sunt "sinucigasii" care indraznesc
sa incalce ukazul Directionatoarei Presei Literare si a Gandirii
Culturale Romanethice.
Aceasta este o carte de marturie - despre ce s-a petrecut, in iarna-primavara
lui 1977 cu noi, tot romani, cu noi, tot soti si parinti, cu noi,
tot din carne si din sange ; carte de marturie despre ce si cum
si cat am patimit noi, nu "eroi", nu "exceptii",
cum ne-au botezat in mod interesat lasii, vanzatorii de frate,
dezertorii de atunci, profitorii de dupa decembrie 89. Liiceanu si Blandiana
si Adamesteanu si Doinas si Mircea Iorgulescu si Manolescu si Buzura si
Plesu - si alti dilemosi siretlicarioti carpa'dambovitelinieni au
calculat fulgerator-cobilitar castigul si au gasit ca daca ne salta
pe noi (cei care rostim tare ceea ce gandim - nu ca ei, melancoletii)
intr-o categorie… inaccesibila altora, ei, acei altii vor fi
considerati, nu doar nevinovati (fiind ei vinovati cu totii…) ; nu
doar absolviti de pacatul greu de a-si fi tradat chemarea de scriitor,
nu de inginer - nici chiar de profesor universitar, dar prin vicioasa
lege a pendulului vor fi propulsati "dupa revolutie" (sic!)
pe cele mai inalte culmi ale scaunelor, care de care mai cu vedere-la-strada
si mai bine-platit si mai nemeritat. Ca supliment : doar rezultatul (nu
si demersul) luptei pentru ciolan va fi consfintit (de istorie - caci
istoria, e-he, cate a vazut ea, la viata ei…) si consacrat
de Monica Lovinescu, consacratoarea de disidenti ca Haulica, nasitoarea
de rezistenti pe Hula Paltinisului, ca Liiceanu, fabricanta de sertaristi
ca Blandiana precum si alte fainuri din aceeasi tarate : trei-nule…
Aceasta carte este una de marturie. Despre faptele de curaj si de slabiciune
ale noastre, a celor care, in 1977, am crezut ca scriitorul este
purtatorul de cuvant al semenilor sai nedaruiti cu harul vorbirii.
Ei bine, "dupa revolutie", in primul rand scriitorii
romani au fost aceia care s-au opus din rasputeri, facind
tot ce depindea de ei (mai bine se opuneau comunismului lui Ceausescu,
sa nu se lase pitestizati-cultural, sa nu ajunga se intrecenzureze
bine-bine, apoi sa se pupe-n 'Ndependenta - ce nevoie de caralii…?
- ei, da si sa piarda apartamentul, pasaportul, rubrica, amanta?) pentru
ca o astfel de dezvaluire (sic!) sa nu ajunga la cunostinta cititorului
; pentru a nu li se cunoaste adevarata infatisare - un fel de a
vorbi, scriitorul roman, cu doua-trei exceptii, nu are fata, chip,
obraz (!), ci o suma de masti - schimbate dupa facultati, vorba lui Moromete,
cel care stia el ce vorbe(s)te…
Abia in al treilea rand s-au opus aparitiei, difuzarii si
comentarii marturiei de fata activistii, securistii…
…Fiindca in al doilea rand s-au impotrivit - prin
tacerea impusa in jurul marturiei - tot scriitorii, de asta data
aceia care confectioneaza (de la 1 ianuarie 1990 fix) istoria Romaniei
dupa interesul si bunul plac, nu ca "inainte", ale partidului
comunist, ci ca acum : dupa ale lor, ale nevestelor lor - si, desigur
ale clanului (altfel spus : breasla scriitoricola)… Cine se indoieste
(si) de afirmatia aceasta este invitat sa consulte volumele de "sinteza"
(istorica) aparute. Va observa (dar oare va fi in stare sa observe
o lipsa?, pentru asa ceva este elementar-necesar sa cunosti, cat
de cat,… prezenta): nici in intreaga colectie a
revistei Memoria (sic !) - avindu-i in colegiul redactional
pe Doinas, Blandiana, Paleologu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, ba
chiar si pe Ion Vianu, (unul dintre semnatarii Scrisorii noastre din 1977)
; nici in Anexa Blandianei si a Liiceanului la Cartea neagra a comunismului;
nici in "istoriile", altfel harnicut alcatuite ale Gulagului
romanesc (sic-sic) - nu va intalni macar pomenite evenimentele
din iarna-primavara anului 1977.
Tre exceptii - cu care nu se face primavara :
- Volumul O istorie sincera a poporului roman de Florin Constantiniu
(ei, da…), ed, Univers Enciclopedic, 1997 ;
- Emisiunea Luciei Hossu-Longin din serialul Memorialul Durerii - din
1998…
- Manualul de istorie pentru Clasa a XII-a de la ed. Sigma, 1999.
Povestea acestei carti de marturie este :
Am ajuns la Paris in 20 noiembrie 1977. La 22 noiembrie am dat o
conferinta de presa in Auditoriul FNAC. Prezent, Claude Durand ("vanatorul
de disidenti") m-a intrebat daca n-as scrie, pentru editura
Seuil (cu Gallimard incheiasem contract pentru romane) un volum
de marturie despre evenimentele din 1977 din Romania - pe care tocmai
le povestisem…
Am fost de acord. Peste sase luni (in luna mai 1978) am predat manuscrisul
primului volum cuprinzind "Iarna" si "Primavara"
("Vara" si "Toamna" ar fi fost incluse intr-un
al doilea). A fost botezat in franceza: Le Tremblement des hommes
(titlu sugerat de un reportaj din Le Nouvel Observateur din mai 1977,
semnat : Bernard Guetta - care scrisese ca in acel an Romania
cunoscuse doua cutremure : unul de-pamant, altul de-oameni), purtind
un subtitlu editorial : Peut-on vivre en Roumanie aujourd'hui ? In
traducerea lui Alain Paruit, volumul de marturii a fost lansat la 5 martie
1979, in prezenta lui Eugene Ionesco si in a lui Fernando
Arrabal. In 1980 a aparut tradu-cerea in neerlandeza (Paul
Koeck), sub titlul : Met het woord tegen de muur, la Elsevier Manteau,
Anvers.
Daca in neromaneste (fragmente au fost publicate si in
germana, in engleza, italiana, ceha, poloneza, rusa) marturia despre
1977 a avut parte de o primire favorabila, devenind de referinta, in
limba in care a fost scrisa - romaneste - si in tara
in care se petrecusera evenimentele (Romania) a avut o soarta
de neexplicat, de neacceptat in oricare alta comunitate din Europa:
Nu a fost vorba de vreun "ghinion" de vreun "accident",
nici de saracia in care se zbateau editurile dupa decembrie 89.
Ci de sabotaj. Doi ani (1990-1992) eu, autor nu am inteles adevarul
; alti doi-trei ani am refuzat sa accept evidenta acelui adevar : sabotajul
cartii de mar-turie Culoarea curcubeului '77 nu era opera cenzorilor,
a activistilor, a securistilor - a dusmanilor comunisti care aveau tot
interesul sa nu li se afle faptele murdare ; sabotajul a fost imaginat,
pus la cale, men-tinut in vigoare si in ziua de azi, 11 ani
dupa "revolutiunea la romani"! de colegii mei, scriitori,
de prietenii mei din tara (foste victime ale cenzurii comuniste) si de
prietenii din exil, de "camarazii de baricade" ai mei Monica
Lovinescu si Virgil Ierunca, cei care isi sacrificasera viata luptei
- pe calea undelor - impotriva cenzurii comuniste.
Acela care se indoieste de afirmatia de mai sus (cum m-am indoit
si eu, pana prin 1995…) este poftit sa deschida Jurnal pe Sarite
(ed. Nemira, 1997), la pagina 259, sa citeasca insemnarea de la
19 ianuarie 1990 - la mai putin de o luna de la "revolutie"
[N-ar fi stricat sa o fac eu, primul : m-as fi scutit de multe (des)iluzii].
Va constata ca "intalnirea de lucru" la care ramasese
stabilit sa particip si eu pentru alcatuirea portofoliului editurii Humanitas
se tinuse cu doua zile mai devreme, fara mine - totusi, singurul avind
experienta editoriala (franceza); totusi, autor de carti ; totusi, scriitor
care - alaturi de Tepeneag - daduse o mana de ajutor la publicarea
in Occident a unor scriitori din Orient. Reuniunea din casa Monicai
Lovinescu se facuse fara mine, cel anuntat, in mod repetat, de intalnire.
Nu din intamplare, nici din vreo "uitare" - ci cu
program : nu pentru intaia oara "Monicii" ma excludeau
de la intalniri importante la care, pe de o parte aveam tot
dreptul sa particip, pe de alta, fusesem repetat anuntat de iminenta lor.
Daca am fost lasat eu de o parte (repet : la alcatuirea portofoliului
editorial), in schimb (n-ar fi mai bine daca as spune : "in
locul meu"?), participasera la discutii, isi dadusera cu parerea,
facind sa incline balanta in favoarea sau in defavoarea
editarii, la Humanitas, a cutarui scriitor, a cutarei carti ilustri cunoscatori
ai literaturii in general, ai celei romanesti in special
precum turcologul Mihnea Berindei si Beatrice a sa din acel trimestru,
fata Doinei Cornea.
Mai apoi Monica Lovinescu mi-a explicat : ei lucrasera foarte bine si
fara mine - ce voi mai fi vrind, din moment ce pe "lista lui
Liiceanu" fusesera incluse si cartile mele Culoarea curcubeului si
Gherla ? Am mormait ca, daca as fi fost prezent, mi-as fi propus carti
de fictiune - Ostinato, Garda inversa, Din Calidor…
Atunci a reiesit ca Monica Lovinescu, cea care timp de doua decenii sustinuse
la Europa libera ca Goma este si autor de romane, nu doar de proteste,
surprinzator, facea cauza comuna cu cei care, in tara, imi
negau talentul (recunoscind ca ceva-ceva curaj parca as avea…).
Presupun ca in acea imprejurare D-sa a inaugurat adanciunea
: "Nu e momentul", care va face emuli de toate sexele si cariera
de panaceu. In continuarea miscarii, D-sa mi-a dat si pretioasa
dubla- indicatie : de a nu-l "injura" pe Liiceanu (care-i de-al
nostru) si de a nu cauta de dinti calul de dar… Nu vedeam care putea
fi darul pe care mi-l oferea, mie, proaspatul editor dar (inca)
nu se facea sa contrazic o doamna. Oricum, la prima ocazie i-am multumit
lui Liiceanu, i-am propus alte carti. Mi-a raspuns afirmativ, insa
pentru moment sa vedem cum merg celelalte, calduros-recomandatele de Monica
Lovinescu, de Berindei si de fata Cornii.
…Am vazut. Si nu am crezut. Nici atunci cand unii critici literari,
scriind despre Culoarea curcubeului, afirmau ca isi procurasera
volumul prin "pile" de la Bucuresti (in provincie nu se
difuzase) ; cand altii marturiseau, in scris, ca daca nu s-ar
fi aflat in relatii de prietenie cu un ministru al culturii (O.
Pecican despre I. Vartic), nu ar fi avut de la cine imprumuta un
exemplar…
Ce se intamplase cu tirajul Culorii curcubeului ? Intrebat,
Liiceanu raspundea ca or fi incurcaturi cu distributia. Explicatia
prietenului meu (Liiceanu) imi era suficienta…
…Pana cand, in 1992, am citit in presa din
tara informatia potrivit careia volumul editat in iunie 1990, nedistribuit,
depozitat si pastrat…, ar fi fost trimis la topit, la Fabrica de
hartie din Busteni. Editorul a negat ca ar fi facut "una ca
asta". As fi ramas in continuare pe mana prietenului
Liiceanu, daca prietena Monica Lovinescu nu l-ar fi aparat pe "Gabriel"
in stilul inimitabil al Domniei-Sale, adica : imediat dupa ce a
respins banuiala (ca imi distrusese volumul nedistribuit), socotind-o
declaratie nepri-eteneasca, ba chiar calomnioasa, a continuat : Dar asa
(subl. mea) a facut Gabriel si cu cartile lui Cioran si cu ale lui Ierunca
- de ce ei nu se supara…? Pentru ca eu, nefiind Cioran-Ierunca, m-am
suparat, am povestit povestea povestii cu 1977 la romani intr-o
scrisoare deschisa, publicata de Liviu Antonesei in Timpul si am
incredintat tiparirea la Oradea a adevaratei editii din Culoarea
curcubeului (volum aparut in 1993, in ingrijirea lui
Florin Ardelean - ajutat de Tiberiu Ciorba si Traian Stef), inaugurind
astfel Biblioteca Revistei Familia. [Aceiasi inimosi carora li s-a adaugat
Laszlo Alexandru au scos, in 1995, volumul Scrisori intredeschise
- dupa care au abandonat partida, invinsi, nu doar editorial-financiar,
ci datorita atacurilor, presiunilor exersate de "colegi" si
de "maestri"…]
Culoarea curcubeului a cunoscut doua (!) editii - insa rari sunt
cei care "si-au procurat" un exemplar ; desi "materialul"
acopere un moment de istorie, comentatorii - de literatura, de istorie
- nu pomenesc nici momentul, nici volumul care a dat seama…
Am avut nevoie de zece ani, ca sa inteleg, cu mintea romanului
cea de pe urma :
Imi imaginam ca scriind - in tara, si nu la adapost, in
spatiu (exil) si in timp (numai dupa decembrie 89)… - carti
ca Ostinato, Usa noastra cea de toate zilele, Gherla, Garda inversa, apoi
in exil : Culoarea curcubeului, Soldatul cainelui, Patimile
dupa Pitesti…, "comisesem" carti anticomuniste, anti-securiste…
Ma inselam ; nu-mi dadeam seama - eu, autor - ce "caracter"
au cartile pe care le scriam :
- Legionarii califica Patimile dupa Pitesti : "o carte anti- legionara"
;
- Evreii considera Din calidor "o carte antisemita" ;
- Securistii de ieri, deci, fatal : ultranationalistii de azi gasesc aceeasi
carte (Din calidor) "o carte jidovita";
- Securistii, inalt-activistii deveniti peste noapte (dupa modelul
sovietic…) : credinciosistii habotnici de azi sunt convinsi ca Arta
refugii este "o carte anticrestina in general, antiortodoxa
in special";
- Scriitoristii romani din Romania au hotarit (la indemnul
Monicai Lovinescu si al lui Liiceanu - acesta, ghidat si de indicatiile-pretioase
ale lui Brucan si ale lui Sturdza-Voican) : Culoarea curcubeului este
"o carte antiscriitoriceasca" (dupa cum Jurnalul : una "antiromaneasca").
Aceasta carte de marturie este, cu neinsemnate indreptari,
cea scrisa intre decembrie 1977 si mai 1978 ; cea predata in
luna mai 1978 editurii Seuil, pentru a fi tradusa in franceza ;
cea predata dupa data de 19 ianuarie 1990 editurii Humanitas - pentru,
in sfarsit, o editie originala… Nu am intervenit pentru
a "corija" fapte, adevaruri, opinii (in bine, in
rau) despre anumite persoane-personaje (si eu ma revizuiesc - insa
cand o fac, anunt). In ea dau seama de starea, de umoarea
mea, autor, in momentul 1977. Sa judece singur cititorul, pe text
: am comis nedreptati ?, am avansat idei care, dupa aproape un sfert de
veac, s-au dovedit a fi false ? Din pacate, judecatile mele din 1977 asupra
oamenilor si faptelor lor nu a capatat desmintire.
Iar in acest an, 2000 : din contra…
Aceasta carte de marturie da seama de existenta unui corn, in fapt
: buboi aflat in mijlocul ganditoarei frunti a colegimii breslinoase:
- Intre luna martie 1970, cand am fost total interzis si 20
noiembrie 1977 (cand am plecat definitiv din tara) am fost - totusi
- singurul scriitor roman interzis, sub Ceausescu, 7 ani si 8 luni,
timp petrecut pe solul si in subsolul Republicii Socialiste Romania
;
- Din martie 1970 pana in ianuarie 1990 se aduna 20 ani de
inexistenta a mea in literatura romana - din pricina anticomunismului
scriselor si ziselor mele ;
- Din ianuarie 1990 sunt, nu tolerat, ci… scapat prin ochiurile plasei
cu care prietenii mei, scriitorii (in frunte cu Monica Lovinescu)
- mi-au ingradit accesul la editori si la cititori pentru culpa
de a-i fi aratat in scrierile mele asa-cum-au-fost-si-sunt, nu cum
se obisnuiesera ei sa se prezinte.
Nu le sant nici judecator, nici pedepsitor (desi ar merita din plin
sa fie judecati si condamnati pentru tradare de patrie, de popor, de adevar).
Ci oglinda.
Paul Goma
|
