Mihail VAKULOVSKI Bonifacia

"Bonifacia" de Paul Goma este un roman despre atmosfera scriitoriceasca a anilor '60. Personajul homodiegetic abia se intoarce din perioada de "domiciliu obligatoriu" (d.o.) de dupa puscaria comunista, redevenind student, la Bucuresti, datorita unui ordin al presedintelui tarii, doar ca nu s-a putut reinmatricula (problema parintilor, mai ales), ci a trebuit sa intre din nou (acel "re" din "Arta refugii" care-l urmareste) in anul I ("patru ani in anul intii", cum ironiza tatal meu pe seama fratelui, care din anul II de la Facultatea de Litere din Chisinau a fost inmatriculat in anul pregatitor de la Facultatea de Litere din Cluj, no). La facultate personajul principal o descopera, dupa un an si doua luni, pe Bonifacia, o colega de grupa cu care are o relatie amoroasa. El, fost puscarias politic, ea, o fata (divortata) dintr-o familie de securisti comunisti, dar "Bonifacia" nu e doar un roman de dragoste, chiar daca personajul-narator si personajul care da titlul cartii si-o trag chiar de la prima intilnire. "Bonifacia" e in primul rind un roman social-politic. Aici Paul Goma descrie lumea literara din acele momente istorice, de atunci si - vai - de acum (chiar daca unele personaje s-au mai indreptat - trecind in lumea celor drepti), cel putin jumatate din actiunea romanului avind loc la barul Uniunii Scriitorilor, cealalta jumatate derulindu-se la gazda personajului principal - intr-o camaruta inchiriata de la anticarul Sterescu, si el fost detinut politic. O camera foarte, foarte mica, la ferestruica acestei camere personajul ascunzindu-si sacosa cu "literatura interzisa", cum zicea Bonifacia (fara sa stie, evident, de sacosa si de "literatura interzisa"). Desi trece prin perchezitii foarte dure, interogatorii, amenintari, spionari continue, personajul-narator isi pastreaza pina la sfirsitul cartii secretul-sacosa. Doar ca, debutind, cu ajutorul oniristilor (in "Luceafarul"), dupa o betie in cinstea debutului, descopera ca a disparut, i-au furat sacosa cu manuscrise. Brusc literatura pe care o scria nu mai era interzisa, ultimele cuvinte ale cartii fiind "N-am nimic de ascuns. Am miinile libere" O libertate falsa, evident, ca si noua Bonifacia, care, dupa atita sex si o boala grea slabise atit de tare ca deveni de nerecunoscut, dindu-se la ea chiar si gagicarul Alec, un scriitor reprezentativ al anilor 60 - fost anticomunist banuit de cooperare cu dusmanul care a si intrat in sistem.
Ca si-n celelalte romane ale lui Paul Goma, "Bonifacia" ascunde fragmente interesante de scriitura, cum ar fi cel cu mirosul ("Apropii mana dreapta de nas - cea cu care ii atinsesem mana: a, nu; nu asta, degetele mele miros a… tutun. Atunci unde? De unde? De unde venise si-mi intra in nari si se fixase acolo, ca o capusa - mirosul? Sa fi ramas in odaia-cu-carti a lui Sterescu urme, dare, semne de la alta clienta de-a anticarului? Nu cred. Un asemenea miros nu dainuie decat (presupun) in acea incapere in care femeia locuieste sau macar petrece, o vreme - sa zicem: o noapte. Ceea ce nu e cazul (presupun, in continuare) cu Sterescu; ceea ce nu e cazul cu camera-de-carti: in ea ai putea petrece o noapte, dar ca in izolare, la Jilava: in picioare, paralel cu stivele de carti… Inseamna ca imblanosata… La urma urmei, ma doare-n pas'! Nu in odaia mea a patruns purtatoarea, emanatoarea, efluviatila - greumirositoarnica. Ajuns la mine, urc pe taburet pana la cele doua scanduri fixate in perete, sus, la inaltimea unei carti medii: biblioteca mea… Totusi, totusi… Miroase ceva. A ceva. Odoratul nu ma insala - eventual cand am halucinatii olfactive, provocate de amintiri; eu nu-mi reprezint imaginea mirosurilor cunoscute candva, ci mi le prezint, in carnea si in culoarea si in sonoritatea lor - la urma urmelor mai proaspete, asa, aduse aminte, mai rotunde, mai adevarate, decat atunci, candva, la pornire (care nici nu e sigur ca ar fi fost, nu ?). Da, insa acestea, mai-adevaratele nu-mi vin singure, din proprie initiativa; nici intamplator - ci numai cand le chem - si le chem potrivit unor criterii, iar acestea sunt ale naturii taranesti: taranului nu-i plac "putorile", chiar daca le indura, lucreaza printre ele - fiindca le stie, le-a clasat, le-a randuit in categoria "spurcaciunilor": fermentatie, descompunere, putrezire; el lucreaza cu gunoiul de grajd, manipuleaza, ca sa zic asa, umplutura umblatoarei, insa n-ai sa-l auzi vreodata extaziindu-se, precum unii oraseni: "Ah ! Oh! Sublimul, autenticul miros de balegar!"… Eu, desi structural taran, sant scutit de obligatia de a suporta putorile; de a indura duhorile ; nu evoc, nu chem, nu ma desfat decat cu… nespurcaciunile. Asadar nu e halucinatiune; deci acest miros exista, acum, indiferent de mine, independent de odoratul meu imposibil, uneori deranjant, de-a dreptul sabotor (nu putine au fost prilejurile-ocaziile cu fete, cu femei, ratate: fusesem surprins, ca de barbatul muierii, de un brutal, pedepsitor brat: al subtioarelor superioare, asudate in timpul preliminariilor; al subtioarei centrale, nu foarte, nu prea, uneori nu prea-deloc igienizate - in aceasta privinta nu sant corsican: nu-mi place, nici de frica, branzoitatea branzizdei imperiale… Carevasazica: produce, exhala, adie imblanita de jos, de la, sa zic: parterul anticarului. Din nefericire, acest miros vine nu doar de la (anume) femei. Asa mi-a fost viata, m-a purtat prin multe si (nu foarte) marunte, deci si pe la mirosuri-limita; al mortii cu multele lui nuante: cel al omului care putrezeste pe picioare si nu va expira decat peste o saptamana sau trei luni, deci mirosul il va inconjura, bazai, material, ca un roi de muste, ca un stol de hoitari; ca si al celui care si-a dat duhul alaltaieri si asteapta-asteapta sa fie dus, iar in asteptare, ce sa faca: "lucreaza" ; apoi mirosul fricii, frica de durere, frica de moarte in durere, frica de moarte violenta, iminenta, mirosul acelei frici a tuturor aflatilor inainte de tortura (de obicei: sudoare); mirosul celor deja torturati (cocktail de sange si de sudoare, de urina si de sudoare, saliva si sudoare; excremente si sudoare, sudoare, mereu sudoare); tot al mortii: mirosurile de spital - mai ales ale bolnavilor batrani;incurabili; ah, si mai ales femei - acei batrani incurabili (ba chiar de-a dreptul mame). Dar pe cel mai trist, pe cel mai deznadajduitor dintre toate l-am intalnit, nu in inchisoare si nu in spital - ci in plina libertate. De multe ori, in aer liber, pe un trotuar maturat de vant si, chiar de nu aveam mijloacele, nici cheful sa verific daca presupunerile mele erau exacte, cred ca nu ma inselam prea des cand desemnam, in gand, cutare trecatoare: "Cea cu pardesiu albastru…", sau: "Cea aflata la bratul individului cu mustata…" Mai izbitor (palmuitor) devine mirosul in spatii inchise si mai cu seama in salile de spectacol: teatre, cinematografe, sali sportive - acolo fotoliile din spatele tau (numai acelea conteaza) se succed piezis, pe inaltime, astfel ca spatarul - ca si spatele tau - nu alcatuiesc un adevarat baraj in calea efluviilor iscate doar de indepartarea-apropierea genunchilor persoanei de sex gingas aflata indaratul tau. A, nu-i acel ceva al femeilor care, neavind ele insele simtul odoratului nu-si dau seama ca ar fi imperios necesar sa se imbaieze mai descior; nici al femeilor avind odorat, saracele, dar cum n-au "conditii"…; sau al nevestelor ascultatoare (precum Josephine) carora, daca barbatul le cere sa ramana asa, asa-raman si un an intreg, nespalate, neaerisite - ceea ce le-ar privi, daca ar ramane-asa-in-casa si n-ar iesi sa-si poarte prin lume, precum Cometa Camembert, coda de imbranziciune - noua provocindu-ne doar o banala greata… Ci altceva ce nu tine de igiena; nici de ritm lunar; nici de boala. Nici macar de varsta (femeile batrane altfel miros), ci ranced; ci a invechire-degeaba") sau acela despre relatia dintre pat-scris-libertate ("Fiindca patul era cealalta fata a scrisului. Scriam cind aveam timp si chef, si nu doar pentru ca o parte din ceea ce scriam introduceam in sticle pe care le astupam, smoleam, ingropam in gradina, ar fi fost (si era!) incompatibil cu prezenta, in casa, a unei femei (la urma urmei, necunoscuta); cu ocuparea unei jumatati de pat - nu: scrisul nu putea exista, ca libertate, decit in totala libertate a obiectului numit pat")...
"Bonifacia" de Paul Goma este un roman care se citeste dintr-o rasuflare - cu mare interes si cu placere.

Paul GOMA, "Bonifacia" (roman), Ed. Omega, Bucuresti, 1991