|
1
- Inventar? Cum asa: in-ven-tar?
Doamna Formatmic, ea a silabisit intrebarea. Si inainte
si dupa ce a citit anuntul de pe usa bibliotecii.
De ce, si inainte? Sa fi stiut ea, de ieri? Daca
a stiut de ieri, azi de ce-a mai venit, sa degere pe-aici,
prin parc?
La inceput - sus, inauntru, la cald - doamnei Formatmic
i-am spus (fireste, in gind): Doamna Vulpe. Fiindca
si in sala de lectura isi pastreaza
vulpea, una roscat-deschisa, aproape galbuie si
cu ochi verzi, sticlosi; isi lasa la vestiar paltonul
de cartela, sosonii barbatesti - sau
femeiesti, in care caz: ce femeie! - ii schimba
cu papuci de pisla neagra, facuti de
mina; de vulpe insa nu se desparte, o duce,
o muta mereu de pe un umar pe celalalt, de aceea
ii si aluneca, dar am observat: cind vulpea sade
cuminte, la locul ei, Doamna o cauta-ntr-una, orbeste, o mingiie
ca pe o pisica si tot ca pe o pisica o muta;
insa cand vulpea se chiar prelinge pe jos, nu o mai
cauta stapina. Asa le-o fi intelegerea.
Intre baba si mata.
Nu e chiar baba - acolo, sus, la cald; aici, in fata
usii, de frig, s-a babit. Asa arata si femeile
mai tinere, pe timpul asta, pe timpurile astea. Cind nu sunt
lasate sa intre la cald, in biblioteca.
Acolo sus, de mai multe ori m-am ridicat de la locul meu, ca sa
adun mata de pe jos si s-o pun la zvintat pe gardul
scaunului Doamnei, insa abia a treia zi am bagat de
seama ce fel de carti citeste Doamna cu pisica-vulpe:
numai de format mic, legate in marochin, cu flori de aur pe coperte
si cu, pe cotor, trei litere: I.S.G - pe astea le-am vazut
numai la plecarea-venirii Doamnei, cind cartea era inchisa.
Asa ca, la urmatoarea prelingere pe parchet a blanii,
am tras cu ochiul: am vazut cum citea ea, altfel decit lumea:
cu o lupa cum n-am mai intilnit: si dreptunghiulara
si de doua ori mai mare decit cartea si fara
miner - cu doua torti ca o tavita;
cam ciobita intr-un colt, capatase curcubeu.
- In-ven-tar?, repeta ea, silabisind intrebarea, mirarea.
De ce s-o mai fi mirind ea, care stie? Sau poate ca
nici ea nu stie?
Doamna Formatmic (o cheama Sangiorgiu, dar nu con-teaza),
ea este de format mare, chiar spre foarte, poate de aceea citeste,
acolo sus, unde acum o fi cald si bine - citeste carti
de format mic de tot. Asta se cheama, am citit eu intr-o
carte: compensatie, Doamna se compenseaza nu doar cu cartile,
ci si cu nasul: unul mic-mic, la obrazul ei mare se pierde, parca
nici n-ar exista (asta se va fi chemind: compensatia compensatiei,
in schimb - fiindca este un in-schimb pe lumea asta
- in-schimb are un mama-mama atit de lat, incit
ocupa cu el doua-trei scaune alaturate - in
fapt, numai unul, in centru, dar pe cele din laturi nu poate
sta alt cititor, nu se face sa te atingi, fizic, de o cititoare.
M-am tot intrebat, la inceput - acolo sus, in sala de
lectura, unde trebuie sa fie cald, o nebunie!, sa
tot stai, acolo, sus - m-am tot intrebat: ce carti
atit de pretioase va fi studiind ea cu lupa-tavita?
Mi-am zis: desigur, mari-raritati, piese-de-muzeu, in
fine, comori ale civilizatiei, la care nu ai acces decit la
o mare biblioteca, precum Astra noastra. Si pe care
le descifrezi, nu le citesti - cu lupa.
Am pindit-o o dupa-amiaza intreaga, sa
iasa si ea, intr-un loc, intr-o pauza,
sa se spele pe miini la closet, cum am auzit ca se
zice despre doamne; ori sa fumeze si ea o tigara
- rare femeile de format mare, nefumatoare. Cind, in
sfirsit, s-a dus la spalat (si am constatat cu
uimire ca fundul nu i-i atit de foarte mare, fiindca
nu i-i de jur-imprejur, ci numai lat: din profil aratind
normal de tot), mi-am facut de lucru pe la scaunele ei, m-am uitat
la carte si am aflat: pe giuvaerul acela din piele rosie statea
scris cu aur: HAMLET. Mi s-au parut cam mari literele din titlu
fata de formatul copertei, dar mi-am zis ca si
acolo va fi vorba de vreo compensatie - mi-am mai zis: ce grozav,
sa poti citi Hamlet in format mic, cu lupa de
format mare!, si cu toate ca la fisier eram inca
departe de SHA., m-am hotarit ca, a doua zi, sa fac
un salt sa-l cer si eu pe Hamlet.
Stiam, il citisem de mai multe, ori, fiindca il
am, de la Seica - insa numai in format obisnuit
ca pentru o biblioteca de gimnaziu; il am, dar impreuna
cu alte piese; si numai in romaneste. Sigur, din
volumul meu, de la Seica, cel mai mult si mai mult mi-a placut
"Romeo si Julieta"; pe 1ocul doi l-am pus pe "Regele
Lear", iar pe trei: "Visul unei nopti de vara"-
pentru Hamlet nu mai era loc. I-as fi facut eu, dar nu ma,
facuse: el praf, ca pe altii, prea jucau teatru, cu totii,
in frunte cu el? De cind am revenit la Sibiu, la liceu, am
tot auzit de la colegii externi ca "Hamlet" e o culme
a gindirii universale, ca nimeni pe lumea asta mare n-a scris
un monolog mai phu-ther-nhic! (asa zice Septimiu, impuscind
din buze cuvintul) decit Afisauanufi - insa,
ca sa-l pha-thrunzi!, trebuie sa-l citesti tu,
cu ochii tai si in englezeste, in editii
bune, serioase, originale. Nu stiu englezeste - nici Septimiu,
insa stie taica-sau, si are, in
casa, editii foarte serioase si originale.?Mi-am zis
ca, probabil, daca as tine intre palme
o adevarata editie originala, as incepe
sa inteleg si limba si culmea monologului.
Insa a doua zi, la fisier am aflat ca exista
o singura, nu editie, ci exemplar din acela, de format mic
si era la Doamna Vulpe, sub lupa; tot din fisier am,
inteles ca, in plus, formatmicul nu era din cale-afara
de original: o traducere in italiana.
M-am mirat mult. Italiana o dibui, desi n-am invatat-o
dinadins, insa cum este un fel de romana, m-as
fi descurcat - dar ce sa fac eu cu limba lui Dante la Shakespeare?;
ei s-ar fi inteles intre ei prin latina. Sa
fie Doamna Vulpe italianca? Dupa, nume, de ce nu: Sangiorgio,
de-un exemplu… O auzisem vorbind, la fisier, cu doamna de la
pupitru - nu mi s-a parut ca are accent italienesc (ca al
Doamnei Tatu), ba chiar destul de taranesc, cam ca
pe Tarnave. Insa peste, citeva zile m-am mirat
mai putin cind am vazut ca Doamna, Vulpe citeste
cu lupa, in format mic, "Faust", intr-o limba
plina de diacritice - poloneza; sau chiar ceha. Si
nu m-am mai deloc mirat, cind am aflat de la Octavian ca
Doamna Sangiorgiu vine la Astra numai de cind a fost nationalizata:
nu mai are ce face acasa, nu mai are casa si ca sa-si
aduca aminte de casa, vine la Astra: tatal ei, un
mare negustor de vite umblase cu afacerile prin toata lumea, si
fiindca nu stia carte (dar socotea pe degete ca o mitraliera),
capatase patima cartilor - insa
numai a "cartulicilor"cum 1e zicea el; nu numai
cumparase ce gasise, dar si comandase format-mic, in
unic exemplar; inainte de razboi le donase pe toate Astrei.
Si de aceea.
- Inventar? De ce, inventar?
Domnul Doktor. Nu e doctor, e doktor in ceva, sa zicem: drept-roman.
A fost profesor la Universitatea din Cluj, refugiata aici, la Sibiu,
dupa ce Ardealul de Nord fusese cedat ungurilor. Se spune ca
daca, dupa razboi, s-ar fi intors la Cluj,
ar fi ajuns decan, daca nu chiar rector; el insa a
preferat Sibiul nostru.?Se mai spune ca Domnul Doktor ar fi putut
obtine catedra la un liceu - si mai bine la comercial,
acolo se face si drept-roman. Mai sunt universitari neintorsi
la Cluj ramasi la Sibiu, la secundar (ca al meu, de matematice,
Mihailescu), insa Domnul Doktor nu a solicitat, asa
umbla vorba. Unele vorbe spun ca Domnul Doktor a declarat
tare si oficial, dupa Reforma Invatamintului,
ca el nu se vinde comunistilor; insa alte vorbe
spun ca n-a declarat nici pe dracu', ba s-a milogit la Sectie,
sa-i dea si lui un post, acolo, de ce-o fi, chiar la ciclul-doi,
dar comunistii i-au zis sa zica mersi ca nu
primeste post la Canal, ca fost profesor burghez si doktor exploatator.
Eu nu stiu ce sa cred din vorbe, cred insa ca
Domnul Doktor a ramas la Sibiu numai pentru mama domniei-sale,
foarte in virsta, foarte bolnava si mereu
la pat; si, asa, un pic, a ramas la Sibiu, pentru Astra,
e toata ziua la biblioteca. A fost, pina ieri,
fiindca azi e alta zi.
- Inventar? Cum e posibil, cum adica, inventar?
Domnul Artur. Numele lui adevarat este Vasile Porumb, i-am vazut
cartonul de imprumut, insa el isi zice si
cere sa i se zica: Artur. O fi pseudonim literar. Inca
nu a publicat, dar cind o sa publice poeziile la care tot
scrie, asa o sa semneze. Domnul Artur are in jur de
saizeci de ani si e invalid - el zice ca de razboi,
dar nu primeste pensie - si foarte sarac: nu are nici
macar picior de 1emn ca lumea, isi vira,
prin buzunarul spart al pantalonilor o cirja, apoi face nu
stiu ce prin dreptul genunchiului (o fi legind montul de baston)
si merge asa, cu mina in buzunar, bocanind
din batul iesit prin cracu1 pantalonului; macar
de-ar avea, in capat, ceva de cauciuc - dar n-are. Domnul
Artur e singurul cititor caruia i se permite sa intre in
sala de lectura cu paltonul si cu fularul; si singurul
care are permisiunea sa-si traga un scaun linga
calorifer si sa scrie pe prichiciul ferestrei. Domnul Artur
nu citeste la Astra, el scrie. In caiete. Poezii de-ale lui.
Destul de lungi, dupa cite inteleg, de la locul
meu de cititor obisnuit. Sau poate ca sunt scurte, insa
Domnul Artur scrie la ele fara pauze, intr-una. Or
fi balade, epopei. Fie ce-or fi, dar stiu ca le creeaza
in mare viteza si foarte inspirat. Scrie la ele, de
parca i le-ar dicta cineva la ureche - sa spunem: Polymnia
in persoana. Sau Erato - depinde. Sau alta muza,
speciala, una care-l inspira numai pe Domnul Artur, L-a
inspirat pina ieri, fiindca azi…
- Inventar? Cum..?
Toti cititorii veniti la Astra ca sa citeasca,
se mira. Dar nu trec mai departe. Chiar atunci cind ajung
pina la supa- rare (n-o fi ger, ca ieri, dar vreo
minus zece tot sunt, iar Astrenii de dimineata, persoane
in virsta, sarace, prost imbracate,
sufera de frig), nu rostesc celalalt cuvint, adevaratul.
Doar pentru ca nu e scris si el, acolo? Pentru ca ei,
toti ceilalti asteptatori, sunt batrini
si prudenti? Sau pentru ca, desi in virsta
si cu experienta vietii, nu au si experienta
asta, a mea, de in-plus?
Sunt eu un in-plus, dar nici eu nu l-am rostit, cuvintul.
Imi voi fi spus ca, din moment ce-l stiu, ce sa-l
mai si zic, tare; imi voi fi zis ca, dintre asteptatorii
din gura parcului, de la usa bibliotecii, eu sunt singurul elev chiulangiu
- si inca de la prima ora (si inca
de la matematice!), eu risc ceva, nu ca ei. Si-asa se uita
piezis bibliotecarele, dimineata, cu toate ca am grija
sa descopciez matricola de pe mina stinga. Abia
am revenit la Sibiul iubit, abia am intrat la LGL-ul dorit, ca
m-am si apucat de chiulit… O fi chiulul meu nobil - doar citesc,
ma instruiesc, ma luminez, la Astra! - insa,
in catalog absentele se impart numai in motivabile
si nemotivabile. Trebuie sa ma hotarasc
sa vorbesc cu dirigintele, ca de la om la om: lipsesc, dar numai
ca sa citesc, la Astra… Pina atunci, astept.
Asteptam - ce anume?
Stiu bine ca si ceilalti asteptatori
stiu ce vrea sa spuna: inventar-la-biblioteca,
pe timpurile astea. Se spune ca a mai fost unul, acum un an (pe
cind eu eram la Seica, la ciclul-doi). Insa fara
sa-mi spuna cineva, am constatat singur: aici nu-1 facusera
ca la Seica adica de tot; aici, la Astra mai ramasesera
carti - chiar de format mic, de citit cu lupa.
Ia te uita! Chiulesc, dimineata, colegii de clasa,
bunii mei prieteni Septimiu si Octavian! Cum asa, doar ei sunt
si mai slabi decit mine la matematice - sa se fi imbolnavit
profesorul?
Septimiu imi arunca un: Sal'tare!, dar nu se opreste,
il trage dupa el nasul-plisc, il duce spre usa
bibliotecii. Octavian insa are nas aproape mic (fata
de obrazul mare), pe el nu-l trage; asa ca se opreste,
da servus cu mine, ma intreaba de ce n-am intrat.
Nu apuc sa nu stiu ce sa-i raspund: se intoarce
Septimiu. Virful locomotivrei, din rosu, la dus, a dat in
vinat; din pometi i-a pierit singele, buzele
i s-au, si ele, albastrit.
- De ce te-ai intors?, il intreaba Octavian,
ca un frate mai mare.
Septimiu tresare. De fapt, nu e tresarire, insa cum
el se misca din bucati, din zvicnituri,
ca gaina… Baiat frumos, Septimiu: inalt, sprincenat,
fin, subtire (si mai, alaturi de Octavian - tot atit
de inalt, insa de doua ori si peste jumatate
mai lat), cu un cap de vultur, unul din cei cu gitul gol.
- De ce m-am intors! Citeste! - Septimiu arata cu pliscul
peste umar (iar eu ma mir si de asta data
ca nu-i vad barbiile scuturate, barghii, sub
barbie).
Octavian ofteaza adinc, pentru intreaga omenire si
porneste spre usa bibliotecii, cu pasul lui greu, asezat
(un bocanc - pauza - alt bocanc). Intoarce mereu privirea
incoace, doar-doar unul dintre noi, ramasii pe loc,
ii vom spune despre ce este vorba, ca sa faca economie
de cei douazeci de pasi; macar de cinci; de ultimul
macar. Eu insa tac. Iar Septimiu nici nu se mai uita
la el, s-a indepartat si de mine: pasind
prin zapada intarita de ger, infundindu-se
in doi timpi, de crusta, pina la genunchi, s-a
dus sub bradul de linga statuia lui Barit, dupa
ce a privit in jur, din bucati egale, bine taiate,
si-a aprins o tigara.
La prima tigara, la primul fum, Septimiu e si mai elev
decit altii: suge ca dintr-o tita,
de patru-cinci-sase ori, pe-loc; apoi, cu ochii inchisi,
molfaie, rumega fumul cu buze rasfrinte-floare;
dupa aceea il da afara, dar numai pe nas si,
ca de obicei, in public, il sloboade la piept, indaratul
reverelor paltonului, inaltate. Eu il astept
cu privirea la gura pulpanelor.
Mi s-a facut si mie de-o tigara. Calc cu grija
in exact urmele lui Septimiu. Scot tigara si intreb,
tremurind:
- Ce faci?
Nu-mi raspunde. Zvicneste din cap - de asta data,
drept in sus, iar eu privesc de jos, intrebindu-ma
pentru a nu stiu cita oara: cum va fi facind
baiatul asta, de-si lungeste gitul ca un
burduf de acordeon - jumatate de metru n-o fi, dar un sfert, sigur:
a atins cu crestetul o craca a bradului, noroc insa
ca e una neinzapezita. De acolo, din virful
gitului, Septimiu isi roteste capul ca o turela
de tanc, cu nasul teava a tunului. Si cauta,
cauta…
Se intoarce Octavian, insa ramine in
alee. El nu fumeaza - de asta. Va fi masurat din ochi urmele
noastre in zapada, le va fi gasit prea mici
pentru bocancii lui. Si-a impins caciula pe ceafa,
s-a descheiat la palton, isi face vint cu un capat
al fularului. L-au cuprins caldurile, pe frigul asta; ca
totdeauna, cind e emotionat, transpira, i-au rasarit
pe frunte, pe aripile nasului, broboane pe sudoare.
- Ce faci?, intreb eu si spre Octavian.
Nici el nu raspunde. De parca pe mine m-as fi intrebat.
- Ai citit?, il intreaba Septimiu.?Ai inteles?
Octavian ofteaza, mosnegeste. Ridica un bocanc,
sa-l paseasca incoace - si-l razgindeste.
Da de doua ori din cap - ca da, a citit, a inteles.
Isi tamponeaza cu fularul adunat in pumn, obrazul,
fruntea.
Ma duc spre el, pasind ca un cocostirc, in
urmele adinci pina la genunchi. Vine si Septimiu,
purtat pe-un nor de fum.
- Ce ne facem?, zic eu, dirdiind nestapinit,
privind cum tremura si tigara neaprinsa cu tot
cu mina.
Octavian ma ia pe dupa umeri, ca pe obicei, protector:
- Eu ma-ntorc la ora a doua - fac economie de-o nemotivata…
- si ride. Tu? - pe Septimin l-a intrebat.
- Eu?, isi scoate gitul din teaca, dar si-l
pune numaidecit la loc, in fular. Eu ma duc la curve,
sal'tare!- numai pe mine ma saluta, dupa care porneste
cu mersul lui pe camila cu cap pe vultur, incolo,
pe aleea principala, spre Corso.
- Tu?, ma intreaba Octavian, fara sa
ma vada. Vii? Atunci, servus!, imi apuca mina,
orbeste, mi-o scutura, se ia dupa Septimiu, elefant
fara trompa (oricum, din spate nu i se vede).
As putea sa ma iau dupa el: sa-i spun
ca nu-i spusesem ca nu vin. Ajuns pe Corso, m-as hotari,
in functie de ei: fie ma duc la scoala,
cu Octavian, la ora a doua, fie nu ma duc la scoala
impreuna cu Septimiu - il insotesc pina
la poarta, cu atit mai bine daca ma invita
sa intru, sa beau un ceai; desi e prea de dimineata,
mama lui zice ca, dimineata, locul elevilor de scoala
e la scoala. Sau daca ne razgindim toti
trei - adica ei doi, eu nu am, in afara de Astra,
la cine la ce sa ma razgindesc, atunci ne plimbam
pe linga turnuri, pe Harteneck, aleile sunt bine curatate
pe zapada, nu alunecam, nu cadem; ne promenam
colocvial, cum zice Septimiu in gluma si fumam
serios, discutam si mai serios: despre una, despre asta, despre
Astra…
Dar, uite: nici ei, cei mai buni prieteni ai mei, nu au rostit cuvintul.
Desi il intelesesera - dupa ce-l
citisera, pe usa bibliotecii. De aceea lui Septimiu ii
pierise singele din obraz; i se innegrisera nasul,
buzele; pe aceea il apucasera pe Octavian caldurile,
pe ger. Dar nu scosesera un cuvint - cuvintul.
Sincer sa fiu, ma asteptam ca ei, prietenii mei, sa-mi
spuna. Ca unui prieten. Fiindca ne-am legat, nu la scoala,
nu la, clasa, ci aici, la Astra. Sa-mi spuna ei,
care cunosc si orasul si Astra, sa-mi explice -
nu atit ce inseamna inventarul, scris ca dracu', pe
hirtia lipita cu piciorul pe usa bibliotecii, cit
ce ne facem noi, daca ei se apuca de inventar-ca-la-Seica?
Adica total? Eu, cind intrebasem: Ce ne facem?, nu
ma gindisem la prezentul de acum, adica la intorsul
la scoala sau la dusul la curve (asa spune Septimiu cind
nu-i place aici si pleaca, fuge in alta parte,
oriunde); si nici la prezentul celalalt, in trei, paca
ne-am fi hotarit sa ne promenam pe colocvial,
ori sa intram la cinema (desi e prea pevreme pentru
matineu); eu intrebasem destul de clar; ce ne facem, in general,
fara cartile Astrei?
Ei insa nu intelesesera intrebarea.
N-o voi fi pus eu ca lumea; astfel incit sa nu poata
fi ocolita. Daca as alerga dupa ei, i-as
ajunge, inca in parc; mi-as aprinde si eu
tigara as pune intrebarea cum trebuie, ca pentru niste
externi; ca pentru neinplusi - desi ei, prieteni ai mei,
ar fi trebuit, sa inteleaga ce anume intreb,
chiar atunci cind intreb fara cuvinte. Eu, de
pilda, as fi inteles. Asa cred. As fi
inteles intrebarea, dar ce raspuns as fi
dat?
Si ei au inteles intrebarea mea - insa
ce sa raspunda?; de ce sa raspunda
la o intrebare pusa din afara? Poate ca pe
ei nu-i intereseaza decit raspunsurile la intrebarile
lor, dinauntru, intrebari pe baieti de
oras, elevi externi, cu familie, casa, acasa a lor,
aici, in Sibiul lor.
Pentru intiia oara, de cind sunt la Gheorghe
Lazar, imi aduc aminte… Fiindca uitasem. Pina
azi, pina acum, nimeni nu ma intrebase de sanatatea
mea de basarabean, de refugiat. Nu tinusem secret, insa
nu mai era un secret: Ardelenii s-au obisnuit cu noi si noi
cu ei; au trecut aproape sase ani de cind ne-am re-tras, re-fugit;
eu unul nu mai am accent (n-am avut inca pe la Gusu, din
44 - mi-l recapat intre sase ochi: ai mamei, ai tatei,
ai mei); la internat sunt unul dintre elevii interni, la liceu unul dintre
liceeni, nu m-am remarcat nici in sus, nici in jos, am note
asa si-asa, sunt aproape foarte bun la romana
si la franceza, bun la istorie, bunicel la geografie (eu,
care, la Normala, ziceam ca ma fac geograf! - adevarul
fiind ca popa Bojoc ma indemna sa fiu, ca sa
ma las de box…), slabut la fizica si
chimie, slab pe-a binelea la matematici (eu care, la Seica, desi
lipsisem atita, cu arestarea parintilor, eram cel mai
bun la algebra, ca sa nu mai vorbesc de geometrie - insa
acum facem trigonometrie si, pentru ca de la prima ora
nu mi-a placut profesorul - se vede ca nici eu lui - n-am
inteles nimic si ma tem ca, asa cum
am pornit-o, prost, asa o s-o continuu…).
Calc in urmele lui Septimiu (si in ale mele), pina
sub brad ; imi aprind tigara. Fumez in pumn - mai mult
pe frig, pecit pe frica - desi… Si, fumind
in pumn, ma intreb daca nu cumva are dreptate
colegul meu de domitor, Robescu, atunci cind spune ce spune despre
colegii nostri, externi. Adevarat, o spune numai dimineata,
cind trebuie sa iesim din asternutul cald si
sa ne spalam cu apa rece. Mie, putin
imi pasa, din moment ce tot am fost zmuls din somnu-mi lin
de soneria desteptarii, de bataile din palme
ale Puturosului, pedagogul, m-as spala si cu zapada
(ca la noi, in Basarabia), insa Robete (ii zicem
asa, cu drag, fiinca-i oltenete) e un friguros ce nu s-a vazut;
un somnoros, ar dormi ziua-ntreaga - si, banuim noi,
neoltenii: i-i frica de apa. Eu cred ca numai din
pricina apei reci il paleste pe el lupta de clasa,
de dimineata - ii spun: jale-de-clasa, fiindca,
la chiuveta, il apuca jalania, cu aoleo-uri
oltenesti si cu bocete, de nu-ti dai seama care-i apa
de la robinet si care lacrimi de la jalea lui Jelete:
- Aoleo si fir-as al muicii, da' ce aia-a mamii (asa ii
injura Oltenii pe altii: la oglinda), ca
ce pacate spasesc io, de sa n-am decit
o camasa s-o pereche de salvari - si-aia
rupti in tur - si sa ma spal, in
toiu' diminetii cu apa de la gheata, si-un
tolomac ca alde Roland sa-mi vina el, in fiecare zi
de la Dumnezeu lasata, mereu cu alta camasa?
Si,-n plus, 'ncravatat, cravata ma-si!
- Iti cedez cravata mea, Robete, glumeste careva. Dar
ii faci singur nod, eu n-am ajuns pina la pagina cu-nnodarea…
- Da-o-n nodu ma-si, ca nu pe cravata am io
boala - dar ca ce chestie un tam-pi' la cap ca Roland -
de-l mai cheama si Roland! - sa treaca admiterea
si sa inte la liceu - si se mai si parfumeaza,
nesimtitu'!'- si io, care-am rausit al treilea,
sa umblu cu bocancii lu' tata?!
- De, Robete, asta-i viata: cruda, de-asta data
(mica mea ostire fuse sfarimata), zice altul.
S-o fi dind Roland cu parfum, dar cine-i cel mai bun bec din echipa
clasei? Si a liceului?- si, daca da Stalin; azi-miine
intram si la "Progresul", de-o sa fim plini
de echipament adevarat! Ce te doare de-un papitoi ca Roland
care, la gimnastica, nu stie care-i dreapta, care-i stinga
si cere sa i se sufle?
- Pai ce zic?, isi ia vint Robescu.?Prost ca oaia,
urit ca porcu', miroase a muiere - da' are toale-la-fix! Si
servieta de piele! Si-mi vine la scoala cu gustare,
neica, se ospateaza sub nasul meu, nesimtitul!
Pai, ca ce chestie el sa aibe de toate si eu nici palton?
- Si, culmea nedreptatii sociale, sa te speli
cu apa rece!, zic eu. Unde-ai facut tu cicludoiul, de-ai
invatat lupta de clasa?
- La noi, la Robesti - si afla ca, in problema
respectiva, comunistii au dreptate cind pretind ei ca…
De aici nu se mai intelege bine ce zice el ca pretind
co-munistii, apa rece ii spala, nu doar lacrimile, ci
si cuvintele.
De aceea se spune (eu am spus, primul) ca Robete nu face gimnastica
de dimineata, ci jalea de clasa (de dimineata).
In restul zilei si in alte parti decit
spalatorul,?Robescu e baiat minunat, bun fotbalist,
bun coleg de clasa si de dormitor - suntem patru interni dintr-a
VIII-a pe care a pus ochii clubul "Progresul" si, vorba
poporului: daca da Stalin, din primavara,
o sa jucam, acolo, la juniori.
Desigur, Robescu nu are dreptate sa fie gelos pe externi, in
general, in special sa-l urasca pe amaritul
de Roland - adevarat, elev foarte, foarte slab, intrat la liceu
Dumnezeu stie cum (desi unii spun ca stiu: tata-sau
e un magistrat special: inainte si pe timpul razboiului
i-a judecat si bagat la puscarie pe legionari
si pe comunisti, acum ii judeca si-i trimite
la Canal pe legionari, pe ne-comunisti, pe antico-munisti -
ca Rumanu-impartial; sigur ca sare-n ochi, la clasa,
cu hainele lui bune, parfumate, cu servieta lui, de nici un profesor nu
are asa ceva, cu mirosul lui de casa normala, nenationalizata
de familie neepurata, de, pentru noi toti, miros de dinainte…
Insa el, baiatul e un mormoloc, nu e un prost rau,
nu se supara si nu piraste cind
ne mai batem joc de el.
Noi, adica internii. Care suntem de la tara. Si
mirosim a internat.
Asa e, dar, la internat, eu, de pilda, am trei perechi de
ciorapi si cinci camasi; am si palton adevarat
- pe cartela, dar calduros; am si caciula;
chiar servieta adevarata am, mi-a dat-o tata pe-a
lui - e veche, jerpelita, pielea pe alocuri a crapat, dar
o ung cu crema; apoi incuietorile sunt perfecte; si
stralucitoare - ar vrea comunistii sa le functioneze
locomotivele ca incuietorile servietei mele!; cit despre miner,
nu-i greu de cusut cind se pisca ata, principalu1
e ca servieta mea e lucru adevarat, veritabil, dinainte…
Asa e, dar, spre deosebire de prietenii mei buni, Septimiu si
Octavian, eu nu am, de, dinainte, nici casa, nici acasa,
nici carti acasa - ca sa nu-mi pese de inventarul
de la Astra si sa spun ca ma duc inapoi,
la ora a doua; sau la curve.
2
- Inventar? Cum…?
- De ce: in-ven-tar?
Se mira, se intreaba, dar nu rostesc adevaratul
cuvint. Chiar fara mine, s-au adunat vreo zece - ar
fi fost de trei ori pe-atita, daca plecatii nu ar fi
chiar plecat. Eu am ramas. Sunt cu ei, insa inima
mea… Nu stiu unde s-ar duce-ramine: cu baietii?,
cu mosii? Daca ar fi dupa mine, mi-as ramine-o,
dusa, in sala de lectura; sau la fisier; fie
si la depozit - n-am fost niciodata, e interzis cititorilor,
banuiesc ca e la parter, poate si la subsol, cartile
cerute ne sunt urcate intr-un lift de mina. Mi-ar placea
la depozit, am citit undeva ca cel mai bine citesti intr-o
biblioteca in care esti nu cititor, nu bibliotecar,
nu director.?Ci paznic de depozit de carti: le pazesti,
citindu-le, nimeni nu-ti poate fura cartea pe care tocmai o pazesti.
- Inventar? De ce?
- Cum se poate: inventar?
Uite ca se poate. De ce - de-aia! Dupa ce se mira,
unii pleaca, dovada ca au inteles. Desi
au inteles si cei care au ramas. Asa-i lumea:
se imparte, nu intre cei care inteleg si
cei care nu, ci intre ramasi si plecati;
in (chiar adulti): elevi-interni si elevi-externi.
Si asta chiar acum; cind incepusem sa ma
simtsi eu bine, asa, neimpartit. Nici macar
un trimestru intreg n-a durat- vorbesc de cel scolar, fiindca
de cind i-au dat drumul si tatei, de la Securitatea din Medias
(iar lumea a incetat de a se mai imparti in
ridicati si neridicati-de-Securitate), au trecut aproape
patru luni. Sa ma fi lasat macar sase.
Desi n-ar fi fost o nedreptate strigatoare la cer si
n-ar fi cazut guvemul Groza (care nu cade, doar Rusii il
tin, atirnat de o sirma), daca, as
fi as fi avut si eu un an, doi-trei-patru, de pace, dupa
sase ani de ne. Zic: sase, cu toate ca e ne-pace de cind
am deschis ochii. Insa asa-i omul: in aceste trei
luni de fericire, fara sa-mi dau seama, impartisem
lumea in jumatati: in interni cu servieta
adevarata - chiar veche - si interni umblind cu bocancii
lui ta-su; in cititori, la Astra si necititori (la Astra);
in baieti si in fete - singura despartire
buna: ne face pe noi sa le iubim si mai, pe fete.
Spre exemplu (cum spunea domnisoara mea, Coban), lumea sade
impartita in, de-o parte, eu; de cealalta:
Gita. E atit de frumoasa fata asta (folosesc prezentul continuu
- tare-as mai fi vrut sa continuie) si atit de
in clasa a X-a, la ele, la Domnita Ileana (comunistii
au epurat-o si pe Domnita si pe Ileana, noi insa
tot ca inainte ii spunem liceului de fete - pentru ca fetele
sa fie, continuu, ceea ce si sunt: domnite-ilene); si
atita se plimba pe Corso, duminica numai cu ofiteri
de la Scoala de Cavalerie; si atit de rotund-uriase,
de albe ii sunt margelele albe, incit… asa;
adica ar fi fost bine de tot - daca; atit de foartebine,
incit - tot asa. O stiam pe Gita de pe strada,
insa, cu adevarat, la Astra am vazut-o. Si
m-a, definitiv, asa. E cu doua clase mai mare decit
mine, poate de aceea n-am incercat sa, si eu - si
doar e atit de usor, la Astra: te asezi, din pura
intimplare, la aceeasi masa, daca poti:
la doua-trei scaune de ea - si astepti. Nu se poate
ca, intr-o buna zi, sa nu-i cada ei o carte,
un caiet, o batista. Atunci - fii atent: te ridici, te apropii,
iei acel ceva cazut, i-l dai, sau mai bine: il depui pe masa,
in fata ei. Dupa aceea,fii atent: nu ramii,
nu astepti, nu cauti saminta
de vorba, iti vezi de treaba; sa nu creada
ea ca tu vrei ne-a-pa-rat sa intri in conversatie
cu ea - nu, domnisoara, am ridicat un obiect cazut,
pentru ca asa se face, nu pentru ca maistiueuce.
Desi, cel mai bine, la Astra, e sa cauti loc in
fata ei - insa nu la aceeasi masa, la cealalta,
dar cu fata. Acolo, la cealalta, citesc si citesc si
citesc si nu ma deloc uit la ea, decit atunci cind
sunt sigur ca nu ma vede; si nu-i trimit deloc scrisorile
pe care i le tot scriu, citind, din primul moment in care am vazut-o
la Astra. E mai bine sa nu trimiti scrisorile una cite
una. Le zici: "Scrisori fara adresa" si
le pastrezi pentru momentul oportun, cel in care ea trebuie
sa-si dea seama ce pierduse, in tine- atunci, aceea
este clipa marii iubiri, adevarata,
Stiam (mai corect, la prezent: stiu) ca are sa
vina si aceea, insa pina atunci:
spre exemplu, suntem la vestiar si Gita pierde o manusa;
ori, catastrofa!: i se rupe ata si margelele
se impras… Ba nu: sunt prea multe margelele,
prea multi adunatorii, mai bine manusa, desi
mai usoara si mai usor de luat de pe jos; apoi am
citit eu in mai multe cart cu secrete-intime: manusa
pastreaza cel mai bine mirosul de ea - am mai citit ca
un personaj fura pur si simplu manusile femeii iubite,
domnule! Eu nu fur, eu iau manusa de jos si i-o intind,
zimbind - insa fii atent: zimbetul sa
fie cit mai neutru posibil (i se mai spune: neangajant), din care
ea sa inteleaga limpede si fara
echivoc: exact la fel as zimbi exact oricarei alte fete,
ba chiar si unei batrine cucoane; si unei servitoare
- daca ar avea manusi din astea, de ridicat. Asadar,
i-o intind, zimbind; fara cuvinte; misc
doar buzele, ma inclin usor si fara
graba, dar fara zabava, plec fara
un cuvintel.
Asa se fac praf femeile: cu indiferenta; facind
pe indiferentul, le stirnesti curiozitatea - am citit si
nu intr-o singura carte ca insusirea de
capatii a femeii, pe linga aceea de a
procrea, este curiozitatea: moare de curioasa ce-i - fie ea tinara,
batrina, grasa, frumoasa, taranca,
urita, regina… Abia atunci simte Gita nevoia
sa intre in vorba cu mine, ca sa afle cine
sunt- fiindca, isi zice ea, in sinea ei: Sa
existe un singur barbat, in tot Sibiul- fie el si un
pustan dintra VIII-a de la LGL care sa nu doreasca
sa schimbe cu mine macar un servus?; care sa nu viseze
sa-mi faca putina curte, mie, Gitei, regina
Sibiului-Fagarasului-Amlasului? Ei bine, domnisoara,
exista un asemenea barbat: eu. Asta nu i-o spun, cu cuvinte,
o intelege ea si fara de.
Si atunci; vazind ea; constatind ca eu
fac pe indiferentul (ba nu: Gita nu trebuie sa-si dea seama
ca eu doar fac pe, sa creada ca chiar sunt!),
face ea, din curiozitate femeiasca, primul pas; de pilda,
chiar acolo, la vestiar, la locul manusii; sau mai inainte,
ma ajunge din urma, la fisier - acolo ar fi cel mai
usor. Eu as prefera sala de lectura: aici vine ea la
mine; spre locul meu; vine prin spate, eu n-o vad, citesc profund;
ea imi pune o mina pe umar, se apleaca,
imi sopteste ceva la
nreche - la urma nrmei, n-ar conta ce-mi spune, sa vada
toata lumea de la Astra ca Gita imi vorbeste
la ureche de atit de aproape, incit cine ar jura ca
nu ma si saruta?; si unde: in sala
de lectura! Fii atent: eu ascult, politicos, zimbesc neangajant,
dau usor din cap, incuviintind - si mai neangajant
- ceilalti sa creada ca numai din buna-crestere
ma arat de acord, nu si din alte motive… Daca
Gita imi spune la ureche ca vrea ea sa-mi spuna
mie ceva important si secret -"dar nu aici…" - nu
ies din sala imediat in urma ei, fiindca eu nu stau
la dispozita nimanui, fie el si ea, Gita, cea mai frumoasa
fata din Sibiu, daca nu din intreg Ardealul! Ba, daca
vreau, (si nu mi-e greu, vointa am) nu ies deloc; sunt
ocupat, am treaba, citesc; sau am uitat, avind eu alte preocupari
- asa ca ea se intoarce cu sosotitul dulce-enervant
la urechea mea, in plina sala de lectura!;
sau alearga dupa mine, ma ajunge la vestiar; desi
mai bine ar fi pe scara; si mai bine: afara, in
fata Bibliotecii, ca sa ne poata vedea si plimbaretii
din parc, de-o pilda, aici linga statua lui Barit;
de aici putem fi vazuti de pe Bulevard; sau ceva mai incolo,
in gura parcului, de sa ne stie tot Corso-ul!
Gita deschide vorba; repeta cuvintele de multumire, in
legatura cu manusa, insa, inainte
de a termina cele cinci-zece cuvinte, eu o simt: ar vrea ca eu, dupa
ce rosesc bine-bine, dupa ce ma bilbii
zdravan si, tot biiguind si tot rosind si
mereu nestiind unde mi-s miinile si cite la numar
picioarele, sa incerc sa prelungesc "intilnirea";
cind ea va considera ca sunt gata-copt, numai bun de capatat
bobirnacul sau, chiar palma, ea sa-mi plaseze, ca pe un unspe
metri, la paianjen, tras inainte de fluierul arbitrului:
sa ma bata pe umar si sa-mi spuna
tarisor, de sa auda intreg Sibiul, ca,
lasa, mai vorbim noi, dupa ce-o sa mai cresc un pic
-si, in vazul intregii omeniri, sa-mi intoarca
spatele si sa se duca pe Corso-ul ei, la ofiterii
ei - cu margelele ei crude cu tot.
Numai ca eu stiu ce-i in capul frumoaselor din acelasi
aluat: poale lungi si minte scurta - am citit destule romane
despre femei, le cunosc pe degete pe dalile si pe cataline,
nu ma las eu umilit, pus la locul meu de elev-mic, de intern, de
ne-ofiter! Sa nu-si inchipuie madmazela ca,
daca arat cum arat, cu palton de cartela si
cu servieta tatei… Fiindca aparentele sunt inselatoare,
asta scrie in aproape toate cartile de la Astra! Asa
ca oriunde ar fi sa fie intilnirea: la fisier,
pe scara, pe trotuarul Bibliotecii, aici, linga Barit
ori in gura Corso-ului, fata catre fata
cu multumirile ei perfide, eu ramin la toate rece;
de piatra; de bronz; la locul meu: politicos, dar nu umil; zimbind,
insa numai din politete - atita, cita
sa se vada din departari ca e profunda
indiferenta: ei, da, am ridicat o manusa
cazuta, stapina manusii a multumit,
eu am multumit multumirii… - dar cu asta, basta, finita
comoedia, omagiile noastre, duduie, va salut si n-am cuvinte,
pentru ca eu sunt o persoana destul de foarte ocupata,
o mie de alte treburi ma asteapta, toate mult mai importante
decit o oarecare tentativa de a o curta pe o oarecare eleva
de liceu de provincie; ba, daca vrea sa stie: sunt
in intirziere la o intilnire intima
- bineinteles, nu-i spun de intilnire, nici numele
celeilalte - care ar putea fi tot eleva, insa, dintr-a
IX-a, si care nu face Corso-ul cu tot felul de ofiteri; dar
ar putea fi, intilnirea, cu o femeie in lege, una adevarata
de tot, o doamna serioasa, domnule, nu o domnisorica
infumurata care-si imagineaza ca daca
i-a crescut pieptul un pic, nu se vede ca n-are soldurile
formate… Inca o data: nu-i spun de-a dreptul
ca n-are, dar ii dau de inteles ca putin
imi pasa de ea, cu pieptii ei si cu margelele
ei cu tot - asa se face, am citit: cu metoda asta, indiferenta,
cuceresti si pe dracul in persoana. Fii indiferent!,
asta trebuie sa fie deviza barbatului cuceritor. Daca
esti indiferent - cu arta (precum cazutul la Basarabean)
- nu mai poti tu scapa de fete; de chiar femei maritate,
de doamne de conditie buna, am citit eu si nu intr-un
singur roman, la Astra.
De aceea sunt indiferent si, in asteptare, scriu scrisori-fara-adresa.
Toate scrisorile mele incep cu: "Gita," - atit!
Nu folosesc nici "draga", nici "scumpa",
nimic din astea; iubirea e sfinta; si nu e declarativa,
dupa cum bine a spus Apostolul Pavel, patronul meu, in Prima
Epistola catre Corinteni; dragostea nu se striga
in gura mare, ea e cuviincioasa, discreta, chiar tacuta,
sade la locul ei, inauntru, in adincul sufletlui
zbuciumat, nu se fitiie pe Corso, cu toti racanii!
Deci, in scrisorile pe care nu i le trimit, fac, puternic, pe indiferentul.
Ca s-o fierb, s-o pun pe jaratic, s-o innebunesc, sa-i
stirnesc in cel mai inalt grad curiozitatea-i fara
leac de fiica a Evei.
I-am scris optsprezece - drept, nu prea foarte lungi- aveam de, gind
sa-i fac douazeci si doua in cap - imi
place cum arata cifra- dupa care vad eu cum ma
aranjez ca sa le primeasca pe toate odata; sa
afle ea, definitiv, cine sunt eu si ce bine scriu scrisori fara
adresa; si sa regrete amarnic respingerea, dar sa
fie mult prea foarte tirziu.
- Inventar?
Ei, da, inventar - ca sa nu-i spunem pe nume; nici macar
pe numele pocit, scris cu piciorul, pe anunt.
Care, el anunta ca s-a dus dracului Astra; ca
s-a terminat cu cartile.?De-acum, pentru mine, lumea n-o
sa se mai imparta in restul-lumii, de-o parte,
de alta, noi, cititorii de la Astra.
Biblioteca noastra. Astra. Abia o descoperisem, ii prinsesem
gustul.
Cit fusesem la Normala, stiam de Astra, stiam ca
numele ii vine de la "Asociata Transilvana",
stiam si cine o infiintase: (George Barit,
un mare jurnalist (bustul lui aflindu-se in parcul numit chiar
Astra), pe timpul Austroungurilor. Mai stiam ca acea (aceasta),
cladire frumoasa spre care priveste, de pe soclu, Barit,
este sediul asociatei, unde se afla si o mare biblioteca.
Pentru nevoile noastre, aveam biblioteca scolii, elevii mari puteau
imprumuta si de la Institutul Teologic (la care eram "in
gazda" de cind localul nostru fusese ocupat de Rusi),
iar cu aprobare, de la biblioteca Mitropoliei. Insa chiar
daca noi, cei mici, am fi avut nevoie de carti, altele,
de negasit in a noastra: cind sa le fi
citit - la biblioteca Astra? In principiu, aveam invoire in
oras de doua ori pe saptamina,
in fapt, din pricina consemnarilor… Apoi cele doua-trei
ceasuri de-oras ne erau atit de pretioase: le petreceam,
cascind gura pe Corso, in Piata-Veche, in
gara, la meciuri, la film, nici prin cap nu ne trecea sa
le pierdem, citind - sa citesti in timpul unei invoiri
asteptata uneori saptamini intregi?-
si unde: tot intre niste patru pereti, chiar daca
erau ai faimoasei biblioteci Astra?
Intors la Sibiu, dupa anul de ciclu-doi, la Seica, chiar
daca devenisem elev de liceu, gindeam, in continuare,
ca un elev-intern, adica nu ma gindeam ca as
putea citi… in oras. Pina prin a doua saptamina
de scoala, cind venise un val de frig, cu ploaie rece,
cu vint… Nu se putea face Corso-ul ca lumea, dadusem,
cu colegii de dormitor, o tura vitejeasca, insa
nu conta vitejia dinauntru, ci starea hainelor, pe dinafara;
apoi lui Robescu ii intra apa in bocanci… La cinematograful
"Corso," (comunistii ii ziceau: "Pacea",
noi, in bataie de joc: "Ceapa") filmul incepuse
demult, nu ne mai ramasese decit sa facem cheta
pentru bere. Mie nu-mi place berea, asa ca mintisem
ca ma duc in vizita "la un prieten al
tatei - care are o fata"… Era adevarat, Morozan
avea fata, insa nu de nasul meu si n-aveam nici
un chef s-o revad.
Asa ca m-am dus in parcul Astra, sa trag o tigara.
M-am adapostit de ploaie sub un brad - chiar acesta. Fumind
in pumn, am observat ca cei mai multi plimbareti
erau, in fapt, trecatori: treceau spre usa Astrei. Majoritatea
cu serviete, pline, grele. Am recunoscut si pe citiva
de la noi, de la LGL, erau si fete de la LDI - unde se duceau?
Dupa ce am terminat tigara, m-am apropiat de usa.
Aveam numar pe mineca, insa nu si
servieta - parea sa fie obligatorie.?Sa intreb
pe vreun elev ce-i acolo unde se duce el? Ca sa ma fac de
ris? Sa arat si mai intern si mai de la
tara? In prag m-a ajuns din urma un coleg de
clasa, m-a salutat, a dat servus cu mine, a impins usa.?A
intrat.
O scara frumoasa-frumoasa. Nu mai vazusem
o scara atit de… imbietoare; desi era cam
prea stralucitoare, din marmura; prea sclipitoare, din fier
inflorit, pe alocuri aurit; prea rosu covorul - nu pentru unul
ca mine era scara. M-am gindit mult la ea, ma gindesc
mereu: daca atunci nu m-ar fi respins-atras, n-as fi intrat
- atunci, fiindca pina la urma, tot as
fi nimerit eu, insa cite carti as
fi pierdut, necitindu-le… Nu e o scara de palat (n-am vazut
palate, dar am citit), din acelea care, in sunet de goarne, iti
iau vazul, te tintuiesc locului, ca sa-ti spuna
ca ele nu-s de nasul tau. Si scara asta te orbeste
la inceput, insa nu ca sa te tina
la distanta, apoi sa te trimita la scari
pe potriva ta; ea e frumoasa, plina de viata,
stralucind de, sa zicem bunatate; si foarte
simpatica, scara, nu face pe nebuna, cu margelele ei - ca
Gita.
Am vazut scara. Apoi nu am mai vazut-o: mi-o stinsese usa
inchisa.
Am deschis-o, am intrat in hol. Nu indrazneam sa
urc, pe urmele colegului, scara minunata, cu toate ca ea
ma imbia. Nu stiam unde, la ce se duce el - daca
avea repetitie? Ii zicem cu drag: Paganini, e un mare talent
la vioara, a luat ore de pe la trei-patru ani, la cinci s-a produs
in fata lui George Enescu! are si fotografii cu Marele
Enescu - asa spun externii, el insa nu se lauda;
nici nu neaga, lasa sa curga… E foarte
simpatic Paganini al nostru, nici n-ai zice ca-i extern, atit
ca nu a legat prietenii in clasa; nimeni nu se supara,
cu totii stim ca asa sint marile talente,
foarte ocupate.?De asta colegul nostru nu se omoara cu cartea,
invata strictul necesar, de trecere. Sub falca stinga
are o pata maronie si cum si el se barbiereste,
e mereu iritata, pata. Paganini zice, rizind, ca
pata aceea e batatura de la unealta, fiindca
el e om-al-muncii-de-pe-vioare, noi apreciem jocul de cuvinte, ridem
cu voie buna de fiecare data cind ni-l face…
O fi chiar batatura de la vioara, mai stii?,
va fi avut asa ceva, sub falca, si celalalt Paganini,
batrinul adevarat. Cestalalt, omul-muncii urcase
scara doar cu o servieta, fara unealta: inseamna
ca acolo, sus, nu era o repetitie; nici concert. Dar ar putea
fi, acolo-sus, un concert dat de alti, poate de si-mai-mari-talente
decit Paganini al nostru - vreau sa spun: mai mari, ca virsta…
Au intrat, au trecut pe linga mine, au urcat scara alti
elevi, multe eleve. Niciunul cu vreun instrument muzical, numai cu serviete
- la ce s-or fi ducind, sus, servietele? Incepusem sa
regret "avantajul" elevului intern: isi lasa
servieta la internat, in oras iese cu miinile-n buzunare…
Cind eram mai indoit, s-a aratat Parapleu-cu-bocanci:
nu-si strinsese umbrela inainte de a intra, nu deschisese
suficient usa, iar usa o prinsese, cu tot cu parapleu. M-am
grabit s-o liberez pe biata fata; apoi sa-i ridic
servieta cazuta in prag; apoi sa-i string
umbrela. Mi-a multumit, mi-a zimbit frumos, neasteptat
de, luminos, si-a reluat servieta (plina cu pietre, altfel
nu se explica greutatea) si a pornit sa urce scara, cu bocancii
ei baietesti, barbatesti - dar bine
lustruiti.
O stiam - intr-o saptamina de Corso
ajungi sa cunosti intreg Sibiul - era tot intr-a
VIII-a, externa-la-gazda; stiam si cum o cheama,
insa eu ii zisesem: Parapleu-cu-bocanci (de cind
se stricase vremea, umbla cu o umbrela neagra, popeasca,
de sub care ieseau doar servieta si bocancii, vadit prea
mari pentru mica de ea).
Ma uitam in urma ei si-mi ziceam ca daca
una ca ea - ca si mine, de la tara, in plus, cu
bocanci barbatesti - urca fara
frica, de ce n-as incerca sa urc si eu,
sa aflu ce-i acolo sus? Cind ea s-a oprit pe primul refugiu,
a lasat servieta jos, linga bocanci si m-a intrebat:
- Nu vii? - din cap m-a indemnat sa ma iau dupa
ea.
M-am uitat in jur si m-am convins ca mie imi vorbea.
- Astept pe cineva, un coleg, am mintit.
Ea a dat din cap ca da, sa-l astept, si-a ridicat
servieta si a tirit-o in sus, pe scara,
apoi la dreapta.
M-am luat dupa ea. Covorul de pe scara era prea frumos,
prea moale: sa nu calci pe el! Nici n-am calcat, am mers
numai pe capetele treptelor, direct, pe marmora. Insa
dupa doi pasi am simtt ca blacheurile zgirie
marmora, asa ca am trecut pe covor, insa numai
pe margine si calcind fara sa rulez
talpa: ca sa nu-l stric. Am ajuns-o pe fata in capatul
scarii, dar n-am depasit-o: sa vad ce
face ea, sa stiu ce sa fac eu, ca sa nu arat
picat din luna.
Am intrat in urma ei intr-o sala plina de cuiere,
polite, rasteluri; tavan inalt, pereti captusiti
cu lemn cald, de nuc; multa lumina, miros de haine, de umbrele
udate. Am inteles: era (doar) vestiarul. Insa
eu nu aveam de lasat la vestiar decit, eventual, basca. I-am
gasit un loc bun dar, ca sa fiu sigur, am bagat-o
in buzunar. Fata avea ce lasa, in primul rind,
umbrela. Fara parapleu si fara pelerina,
doar in uniforma neagra, guleras, mansete
albe, parea si mai firava; dar mult mai draguta
decit pe Corso; oricum, fara servieta, arata
cu totul altfel, alcineva - cineva cu niste codite anemice,
soricesti, cu ochi margelati jucausi,
soriceste - aproape dragut, soricelul…
Atunci i-am spus, in gind: Soricica. Sau poate abia in
sala urmatoare, la fisier, cind i-am vazut mai
de-aproape si din profil boticul mobil, soricos…
Am tras cu coada ochiului, am facut ce facea ea: m-am apropiat
de peretele de sertare, am tras si eu unul. Ea m-a observat, l-a
lasat deschis pe al ei, a venit incoace, frecindu-si
miinile:
- Si colegul??Nu l-ai asteptat?
- Vine el, cunoaste drumul, am raspuns.
- Nu te-am mai vazut pe-aici, a spus fata. Esti nou? Cu ce
incepi?- si a aratat din barbia soriceasca
spre sertare.
- Cu ce incep?, mi-am dat eu ragaz de gindire. Nu incep,
continuu.
Cuvintele iesisera singure, dar bine iesisera.?Abia
m-am stapinit sa nu arat pe fata,
cit de mindru eram de un asemenea raspuns.
- Eu sunt abia la Balzac, a recunoscut ea, acum aratind din
cap, spre spate, la sertarul lasat deschis. Tu unde-ai ajuns? -
a privit eticheta din rama de alama: Tocmai la Shakespeare? Asa
departe?- m-a privit de jos in sus, va fi gasit ca
nu mint: eram mult mai inalt decit ea, puteam fi crezut ca
ajunsesem atit-de-departe. Mai ai numai…- m-a ocolit, a trecut
in dreapta mea: Ti-au ramas doar… Ia sa
vedem cine ti-a mai ramas de parcurs… Tolstoi... Teodoreanu…
Zola… Cam atit, interesant.
Ce ocazie mai potrivita, ca sa fac pe nebunul, fata
de o fata - si inca una citita, desi
ajunsese abia la Balzac? S-o bat pe umar, sa-i spun: Ee-he,
fetito, pe Tolstoi de cind il, he-he, citisem, rascitisem!
Si pe Teodoreanu si pe Zola - dar, daca o luam
alfabetic, pina ajung la el, he-he! Ii, pe Shaw, pe
Slavici, pe Sofocle, pe Stendhal, ho-ho!; pe Stere, basarabean de-al meu
(nu prea hoho, numai primele doua volume din "fluviu"),
pe Turgheniev, pe Topirceanu (hi-hi, mai ales Viata lui Sisoe);
pe Vianu, pe Verlaine (am si copiat vreo cincisprezece poezii), pe
Vlahuta, pe Zarifopol… Cit despre Zola, ce sa
mai vorbim, il editeaza comunistii pe rupte, ai zice
ca-i sovietic. Pe aproape toti ii citisem, pe unii
din "arsele" mele, personale, de la Seica, pe altii
din arsele domnisoarei de romana, pe alti-altii
imprumutati de pe unde gasisem, la colegi, cunoscuti,
profesori… Pe citiva poeti francezi ii copiasem
de prin vechile manuale de franceza, adunasem ceva din Baudelaire,
din Rimbaud, din Hugo… Dar nu din Eluard, din asta in
nici un caz…
Sa-i fi spus asta Soricicai? Acolo, pe loc? De la prima
intilnire? Si, dupa ce m-as fi laudat,
sa-i fi spus ce simteam, cu adevarat? Sa-i
fi spus: Daca asta inseamna ca ii citisem
pe cei insirati alfabetic…
Adineauri, doar aruncindu-mi privirea in sertarul Shakespeare,
deschis din pura intimplare, ma uitasem intr-o
prapastie fara fund: Cind o sa ajung
acolo, jos? - ba nu: privisem de jos, la un munte pe trei sferturi in
nori: O sa ajung vreodata, macar la mijlocul pantei?
Din fericire, careva ceruse liniste, amintind ca aici e biblioteca,
nu Corso. Soricica s-a iintors cuminte la Balzac al ei.
Eu, facindu-mi de lucru pe la Shakespeare, am tras cu ochiul
spre Balzac: sa vad ce si cum face ea, Soricica.
Am vazut, am tinut minte, asa ca, dupa
ce ea a primit cartea ceruta, la un pupitru cu o doamna,
apoi a intrat undeva (parea o sala de lectura) indemnindu-ma
din cap, din zimbet, sa vin dupa ea - ca pe scara
- eu m-am mutat, cu tot cu bocancii mei, spre capul coloanei. M-am oprit
la D.
Sa o iau si eu mai dinspre inceput? Nu chiar de la A…
Din Dostoievski citisem numai Crima si pedeapsa intr-o
editie in doua volume, ii lipseau, nu numai copertele,
dar si multe pagini. Si totusi, ce carte!, ce scriitor,
domnule! Din fericire, pentru mine, citisem cartea in ultima saptamina
de detentie a mamei (spun acum: ultima atunci nu stiam). Citeam
si tremuram; citeam, tremurind - de spaima, de asteptare:
eu eram Raskolnikov. Porfiri pe mine ma pindea, haituia,
prindea in plasa lui de paianjen - se prefacea ca
ma urmareste numai pentru baba, insa
eu simtam, stiam: nu pentru ea (gazda mea era vie, bine-mersi,
nu auzise de Dostoievski si nu suferea din pricina asta), ci pentru
actiunile mele secrete, de partizan anticomunist… Am spus:
din fericire, pentru ca, domnisoara de romana
(care nu avea mama ridicata si nici tata arestat,
avea casa ei, acasa, in Ardealul ei) mi-a spus ca
ea fusese bolnava de moarte o luna de zile dupa ce
terminase Crimasipedeapsa… Pe cind eu, asa cum eram
(poate tocmai de aceea), puteam sa-i spun lui Raskolnikov: Uite
cum sta treaba, Rodion Romanovici: eu am asteptarea mea, mult
mai grea decit a ta, asa ca ia slabeste-ma
cu remuscarile tale. de trei copeici…- nu-i spuneam chiar
asa, dar asa-cumva; si chiar daca nu era foarte
adevarat (cine poate pretinde ca suferinta lui e mai
cumplita decit a altuia?) cu asteptarea mea aproape
ma obisnuisem, ajunsese sa-mi placa, ba uneori
ma pomeneam intrebindu-ma, ingrijorat:
Ce-o sa ma fac atunci cind n-o sa mai am ce
astepta, bun: liberarea parintior? Apoi, asteptind
alaturi, impreuna cu Raskolnikov, asteptarea
era mai usoara, se impartea in doua
- ce buna Crimasipedeapsa la casa omului asteptator…
Am deschis sertarul pe fruntea caruia, in rama, sta
scris: DOS.
Sertarul gol. Lipsea pina si tija de metal care ar fi
trebuit sa se petreaca prin gaurile fiselor.
Sa o intreb pe doamna de la pupitru, unde plecase DOS? Ca
sa ma intrebe ea de pe ce lume vin? Am cautat
in sertarul din fata: nu era - dar nu era nici Dosoftei
al nostru, ce sa caute intr-un sertar realist-socialist,
un popa?; in plus, mitropolit; si mai in plus:
traducator al Psalmilor… Deci, Dostoievski nu mai era printre
noi; nici cu numele - macar de ar fi fost DOST, am sti despre
cine-i vorba, in rama de alama de pe sertar; macar
o cruce, in cimitir - pe aceea numele disparutului se scrie
intreg. Unde, in care cimitir din lume numele repauzatulul
e ascuns, ne-spus, de nu ramine dupa el decit
locul? Gaura?
Intre timp, sala fisierului aproape se umpluse: unii isi
cereau de la pupitru cartile cerute altadata
si pastrate aci, sus; cei mai multi cautau, ca
mine, printre morminte - asa ca am putut trece neobservat.
Am incercat sa-mi aduc aminte lista de la Seica. Mi-o
aratase domnisoara de romana. Si aceea era
in ordine alfabetica. Asta se petrecea cu exact un an in
urma, in decembrie '48 si daca era ordin pentru
prapadita de biblioteca a modestului gimnaziu din
amarita de Seica, era ordin-pe-tara - ce
se va fi petrecut la Sibiu? La o biblioteca de oras? La una
de faima nationala, ca Astra - pe la care se pe-trec
sute de cititori pe zi? Cum sa-i lase Tatucul sa
citeasca altceva decit a scris el insusi? Altceva
decit ce a hotarit el ca e "pozitiv"?
Desi Geniul Omenirii Mondiale nu va fi citit la viata lui decit
propria-i opera (genialissima).
Ia sa vedem ce anume a ramas, ce a diktat Stalin ca
e "pozitiv"? S-o iau de la inceputul inceputului,
de la Afla… Pe lista de la Seica, la A, le erau lasate
lui Agirbiceanu, Alecsandri, Alexandrescu doua-trei titluri,
nu mi le amintesc - dar cum sa uit ca, in dreptul
lui Arghezi, scria "TOTAL"? (asa m-am ales cu ultimul volum,
publicat sub comunisti, Una suta poeme - celelalte mergind
la domnisoara). Sa vedem, aici, sertarul cu… Aici intre
ARD si ASA ar trebui sa fie ARG; trei fise Ardeleanu
(Carol): cazute pe spate; doua fise Asachi: povirnite
in fata. Aici, in locul gol, vadit gol,
in gaura, in groapa, a fost cindva Arghezi.
"Cel mai mare poet roman al secolului al douazecilea";
"al doilea Eminescu"; "genial innoitor al limbii
poetice"- astea le stiam din alte carti, scrise
de altii despre - insa dintre cartile
poetului aveam doar una si nu cea mai buna. Le citisem si
pe cele-bune, imprumutate de la domnisoara, dar volumele de
versuri trebuie sa le ai tu, sa fie proprietatea ta, ca
sa le poti deschide cind vrei tu, fie si pentru
un singur vers. Incepusem sa copiez din Cuvinte potrivite,
din Flori de mucigai, umplusem un caiet, insa… citind
din caiet, imi dadusem seama (sa fi fost doar parere?)
ca scrisul meu de mina, daca nu strica mare
lucru, sau deloc, din poezia altora, Arghezi nu-l primea. Pe Arghezi trebuia
sa-l ai tiparit, altfel il stricai. S-ar putea sa
mi se fi parut asa, pentru ca tare as fi vrut
eu volumele acelea, doar eu le carasem, cu sania, noaptea, dar
le retinuse domnisoara… Acum insa, daca
as pune mina pe un volum, l-as copia, in intregime
- nu doar pentru mine, ci pentru altii (chiar daca mi s-ar
parea, in continuare, ca-l stric). Dar de unde? Arghezi:
"TOTAL" si aici. Nu mai este. Ba, judecind dupa
sertar, nici n-a fost vreodata.
Alt sertar: BAC. O singura fisa la Bacovia, Stante
burgheze. Adevarat, Bacovia a publicat putin, vreo trei volume
cu totul, nu s-ar simti golul in sertar. Insa
daca ar fi tiparit numai Plumb; de-ar fi publicat o singura
poezie, "Lacustra"… Dealtfel, despre un gol vorbeste
"Lacustra": ,,Un gol istoric se deschide…" Ba nu,
nu se deschide: ,,Un gol istoric se intinde"- iar mai departe:
"Pe-aceleasi vremuri ma gasesc... /si simt
ca de atita ploaie, / Pilotii grei se prabusesc"-
si se termina cum incepuse, cerc inchis: "De-atitea
nopti aud plouind / Tot tresarind, tot asteptind,
/ Sint singur si ma duce-un gind / Spre locuintele
lacustre". Lacustrul (George Vasiliu de Bacau, Bacovia, acest
alt foarte mare poet, are voie la sertar doar prin "Stante"-
ce inspirate (politica!) pe el, sa le numeasca:
"burgheze"...'
Alt sertar. Gol. BLA. Aici a fost cindva B1aga. De felul lui, poet;
si dramaturg; si filosof; si diplomat; si profesor.
Asa-i pedepsesc astia pe cei care au fost prea-multe,
prea-mu1t: ii nefiintaza, cum zice Septimiu; ii
scot, alunga, sterg; ii nefac. Sa zica
mersi (ca Domnnul Doktor) ca n-a primit post (de profesor, de diplomat,
chiar de filosof!) la Canal; ca l-au lasat in viata
(ca ajutor de bibliotecar, la Medicina, in Cluj - se va fi
facind si acolo inventar?). Pe timpul intunericului,
cind Romania era o tara inapoiata,
exploatata de capitalisti, condusa in prapastie
de catre burghezimea monarho-fascisto-chiaburo-jandarmereasca,
pe-atunci asa-zisul-poet si pretinsul-filosof Blaga huzurea
pe spinarea poporului muncitor; nu-i auzea gemetele de durere, strigatele
de protest social; nu auzea nici chemarea partidului comunist roman
adresata Marii Uniuni Sovietice si Genialului Stalin in
Persoana, sa vina in ajutorul pasnicului
popor roman; pe-acele timpuri de trista amintire, asa-zisii,
marii scriitori erau, in realitate, niste lingai; valeti
ai oligarhiei imperialiste anglo-franco-americano-vaticane; in loc
sa puna mina, sa lumineze masele, sa
demaste pretinsa democrate de tip burghez, ce faceau
ei, asazisii: se plimbau pe marile bulevarde, beau mereu la
cafele-de-cafea, se indopau cu fripturi de carne, fumau tigari
de tutun si sugeau singele populatiei!; in schimb,
ii bagau pe git, cu de-a sila, opiu-pentru-popor! Iata
insa ca "ziua mare a venit"!; de cind
ne-a eliberat Marea Uniune si Tovarasul Stalin, "toata
tara-i 'n sarbatoare"; "azi tara ta
e casa mea" (cum zicem noi ca zic Rusii, dupa
Atoma); "lumina ne-a venit de la Rasarit" (zice
Sadoveanu); "s-a facut lumina-n sat"; "s-a
dumirit badea Gligore Obada, zis Obida"…- e-he-he!
(am citat, nu foarte fidel, dar in spiritul Tezelor Provizorii care
ne tin loc de manuale de romana). Asa, ca
sa nu ne mai miram ca au fost epurati, totalizati
nitel slugoii condeiului! Pe buna dreptate: n-au vrut sa
inteleaga sensul istoriei, lupta proletariatului international,
in general, in special rolul de calauza,
stea-polara, far - al Partidului; al Uniunii; al Marelui. Si
ce daca unii scri-i-tori traisera si murisera
in secolele trecute?, datoria lor de ingineri ai sufletului era
sa vada, prin ani, prin decenii, prin milenii,Venirea. Desigur,
a partidului comunist. Si mai ales Venirea lui Messia Ghenialovici
Stalin.
Pe lista de la Seica, in dreptul lui Blaga scria - ca si
la Arghezi : "TOTAL" Si aici ca si acolo, Blaga a
fost totalizat. Nu mai este. Ai zice ca nici nu s-a nascut.
Bacovia scria intr-o poezie: "Liceu, cimitir al tinereti
mele".
Daca as fi poet, as lasa in pace liceul,
as scrie: "Biblioteca, cimitir al generatei mele".
Sau n-as scrie versuri, numai cuvinte: Bibliepurata; sau:
Bibliocimitir - si: Cimitir Astra.
Am trecut alaturi, sa vad cum stam cu Caragiale.
Ca si la Seica: binisor, bine - la Caragiale. (la Seica
scria "IN SUSPENSIE"). Aici fusese lasat - pina
cind?, pina cand o fi, sa ne grabim,
fiindca nu stim ce aduce ziua de
miine…
Dar Eminescu? La Seica era si el "IN SUSPENSIE".
Aici, la Astra, la EMI au ramas ceva fise - ia sa vedem
care editii. Editii… Nici urma de editia
Perpessicius nici Murarasu - nici vorba de edita
Maiorescu; nici un volum de poezii - ba da: o brosura cu unsprezece
poezii traduse in ungureste. Dar in romaneste?
"Eminescu, fauritorul limbii literare romane";
"Eminescu, Luceafarul poeziei romanesti"...
Numai traduceri - inca o fisa: Eminescu in
ruseste… Ba nu! Nu e in ruseste, ci in…
animalul-care-nu-exista: in "moldoveneste"
(bine ca nu e in "olteneste"!)! De retinut:
cine vrea Eminescu in romaneste, intr-o biblioteca
romaneasca, in Romania, il gaseste
- dar cu caractere chirilice - corect: rusesti, chirilice fiind si
sarbestile si bulgarestile.?Mama lor de totalizatori!
Pe Eminescu ni l-au… Nu gasesc cuvintul - dar nu cuvintul
meu conteaza, ci al lui, alungat din Romania, din limba romana.
Se lauda pe toate drumurile ca il pretuiesc,
ca il revalorifica; s-au apucat sa-l sarbatoreasca:
asta vara, in iunie, au facut mare tambalau
cu ,,60 ani de la moarte"; la anul, in ianuarie, se lauda
ca vor sa sarbatoreasca ,,Centenarul
nasterii". Dar un scriitor se sarbatoreste
prin carte - unde-i cartea lui Eminescu? Nu e.
Atunci, intiia oara la biblioteca Astra, nu am cautat
la fisier dincolo de EMI. Am inchis la loc sertarul cu Eminescu
ne-roman, ne-poet. Mi-am facut loc printre cautatori
pina la Z ; m-am intors la A…
Fata asta, Soricica… Asa, caraghioasa, uritica,
naiva - nu era o naiva, cum crezusem; deloc toanta.
Iar eu nu eram deloc marele-zmeu care-i inchide pliscul unei gisculite
cu... continuatul (nu cu inceputul). Dar cum, cu ce "continuam"
eu? Dar se mai putea continua, pe timpurile astea? Si ce sa
continui? De acord: daca ma grabesc-grabesc,
il fac pe Shakespeare; il fac pe Tostoi; il fac pe…
Insa cit de repede sa dau din pagini intoarse?
Cit de tare sa trag, ca sa ajung la… La cine
sa ajung? La Zola? Dar nu mai poti respira de glodurosul,
de realistsocialistosul Zola (las', ca nici cu celalalt
frantuz, Barbusse, nu mi-e rusine, imputitul acela
care l-a bagat in mormint pe Panait Istrati al nostru)!
Ei, da: in timp ce eu galopez, incolo, spre coada alfabetului,
analfabetistii se apuca sa epureze iar si ramin
si fara Caragiale; si fara Balzac;
lui Bacovia or sa-i totalizeze si Stantele - aflind
ei, intre timp, ca nu sunt, cum si imaginasera,
pamflete la adresa burgheziei…
Zice tata:
- Sa recunoastem: comunistii au facut o adevarata,
o dreapta selectie - vorbesc de autori si de carti.
Acum cine vrea valoare, sa mearga la cartile
interzise, la autorii epurati. Nu se inseala nici
atitica!
Nu se va fi inselind nici atitica, dar de unde
cartile? De la care biblioteca - publica -
sa citesc autori interzisi, carti epurate - ca
sa merg numai la valoare?
Eh, daca ar fi fost parintii mei ne-basarabeni; adica
ne-refugiati. Daca ar fi fost batrinii mei ne-invatatori
de tara, daca ar fi avut biblioteca lor, personala,
continind si carti epurate, de valoare…
s fi citit cu draga inima acasa, in casa,
la casa mea. Insa putinele strinse de ei, adunate
din banii lor, de invatatori, ne-au fost arse,
in curte, la Mana, de comisari; putinele adunate dupa
liberarea Basarabiei si inainte de Refugiu - au ramas
acolo, demult or fi oale si cenusa…: aici, in
Ardeal, nu au mai cumparat o singura carte: cu ce bani,
nu aveam pentru strictul necesar, apoi cind, unde sa fi avut
timp de ele: prin paduri?, prin Centrele de Repatriere?, in
mutari, din cancelarie in cancelarie?
La Normala cumparasem din banii de buzunar vreo douazeci
de volume - acestea constituiau "grosul bibliotecii noastre refacute.
S-a rotunjit biblioteca noastra cu cartile de la Seica
(adevarat: furate, dar furate erau si cele care mersesera
la domnisoara, trei-sferturi; si ce-ar fi fost mai bine: sa
le lasam sa fie arse, ca epurate? - am citit undeva
ca furtul de carte nu e furt, se iarta, nu-i pacat
grav…) - insa numai cu cele pe care le dusesem la Buia,
inainte de arestarea parintilor… Si acelea
s-au dus, au disparut, impreuna cu celelalte lucruri
din "casa" noastra de la Engelmann. Ce mai am acum, la
parinti, sunt cartile pastrate la Seica,
in cufar, la baba si in camionul lui Iosif:
in jur de o suta de volume…
Voi fi avind 'eu "biblioteca" mai mare decit
a lui IIa, colegul meu de la Seica (cel care nu are deloc)
- dar ma pot compara cu Septimiu? Macar cu Octavian, fiu
de mecanic de locomotiva? - insa si el: ne-refugiat,
ne-basarabean, ne-intern?
3
- Inventar? Ce-o mai fi asta: inventar?
Alt invalid: domnul care nu citeste in sala mare de lectura,
el lucreaza intr-un cabinet, pe manuscrise. Din razboi,
ii lipseste mina dreapta, ca lui Perpessicius,
din celalalt razboi. Nu l-am vazut scriind cu stinga
(nici pe Perpessicius, dar asa am citit, din altii, chiar di
nei, nu degeaba si-a intitulat primul volum de versuri: Scut si
targa), insa daca ma mira ceva
la el, e bastonu1: domnu1 care lucreaza singur intr-un cabinet
- si scrie cu stinga - este el ciung, insa picioarele
i-s zdravene, amindoua, nu se simte nici cel mai usor
schiopatat, dar el isi ocupa singura mina
cu un baston. Se va fi gindind ca, asa, se vede bine,
pe strada, ca e invalid de razboi; ca daca
umbli in baston, nu-ti au astia pensia de IOVR.
Adevarat: un schiop, chiar daca nu merge, ca sa
i se vada schiopatatul, e mult mai vizibil decit
un ciung; si mai vizibil, daca umbla imbracat
cu trenci kaki, fost ofiteresc.
Nu-i raspunde nimeni. Dumnezeu nu bate cu batul: nici
el, cind biblioteca e normal deschisa nu saluta, nu
raspunde la salut, cind trece pe la vestiar, sa-si
lase trenciul; de acolo se duce direct la cabinet, nu trece pe la fisier.
asa ca nu stiu cum il cheama.?Se zice ca
se poarta atit de cu nasul pe sus, pentru ca a luptat
si in Vest, nu numai in Est; de parca ar fi singurul;
si de parca ar fi motiv de lauda… Uite, acum ar
intra el in vorba cu noi, maruntii, de la sala
de lectura comuna, insa asa-i roata istoriei,
cum zic astia, a venit rindu1 nostru sa nu-l
bagam in seama, cu toate ca se poarta
cu baston, ca sa vada lumea ca-i ciung.
Si nici nu prea are cine sa-i raspunda: toti
cei care trecusera pe la anuntul din usa, fie
se intorsesera pe la casele lor, unde-i cald, fie se tin
la distanta: sa vada ce se intimpla.
Ca mine.
Ca si mine, ramasii vor fi asteptind o minune:
daca nu pe insusi Messia, atunci pe unul dintre ai nostri,
cititori obisnuiti - insa care, spre deosebire
de noi, sa inteleaga altceva din anunt:
de exemplu; ca in-ven-tar insemneaza… nu conteaza
ce, cu conditia sa fie altceva, nu ceea ce ne mirase, speriase
pe noi; sau nici sa nu citeasca noul-venit: sa apese,
direct, ivarul, iar lui sa i se deschida usa!
S-au mai vazut cazuri. In cazul de fata, explicatia
sa fie simpla: nici unul dintre noi nu apasase ivarul
suficient de tare (si, in acelasi timp, sa impinga
usa cu umarul; fiindca suntem in iarna,
resortul de inchidere automata functioneaza
cu ulei, s-o fi intarit, de ger; ori se va fi lipit usa
de toc, din pricina ghetii - au mai fost cazuri… Sau altfel:
acel cineva pe care-l asteptam, el sa vina la
timp, adica nu prea devreme, ca noi; el sa constate ca
e deschis, nu invers, pentru inventar - si chiar daca este
ceva-cumva, apoi nu pe noi, cititorii, ne priveste, ci pe ei, administratorii.
Cum s-a intimplat, cum nu, dar noi, cei vreo zece-douazeci
dinainte, venisem prea devreme, normal sa dam de usa
incuiata, noi insa ne speriasem ca au
inchis biblioteca de tot - cind nu e altceva decit,
sa spunem, o mica schimbare de orar, dat fiind faptul ca
zilele se tot micsoreaza (azi-miine-noapte are sa
fie ziua lui Stalin, implineste 70 ani).?De aceea momentul
deschiderii fusese impins cu un sfert, cu o jumatate de ora
mai spre zi - vom fi stiut, de ieri, de alaltaieri ca
se schimba orarul, insa, cum sunt oamenii: uita,
le mai stau ceasurile - celor care au… Adevarat: pe usa
nu scrie nimic de orar, de ore. Pe hirtia prinsa pe dinauntru,
cu pap, sunt scrise doar cuvinte - in fine, asa va fi crezind
scriitorul - dar nici o cifra; nici macar data de azi; nici,
sa zicem: "Incepind de azi, atita decembrie
1949…" Apoi sa anunte ce se va intimpla,
incepind de azi-decembrie-49. Normal ar fi fost sa
se precizeze si pina cind, macar cu aproximatie,
va dura ceea ce a inceput azi, decembrie 49.
Si daca e o gluma? De prost gust - daca te gindesti
la doamnele in virsta, la domnii si ei in
etate, altii invalizi, dar si unii si altii sutirerel,
saracut imbracati si, se vede
cu ochiul liber: nehraniti - care degera acum pe trotuarul
Astrei, prin parc… Proasta de tot, dar gluma: cine
stie ce derbedeu, cascat, inconstient va fi mizgalit,
pe un caiet de scoala, "cuvintele", va fi smuls
foaia, lipind-o de geamul usii, pe dinauntru; ieri, inainte
de inchidere - cind iesi, nu privesti indarat,
la usa care se inchide, iata de ce nu vazusem,
de ieri, anuntul, mazgalitura cretinului glumet:
ancis p. iventr
Si daca ma insel? Daca anuntu1
e corect scris: "inchis pentru inventar"? Dar nu: vad
eu prost, insa numai la distanta, ce se afla
sub jumatate de metru nu-mi scapa, am si memorie vizuala
aproape fotografica, anafabetul acela nu a iertat un singur cuvint
(din trei).?Noroc ca nu a folosit majuscule, l-ar fi facut
pe S pe dos (ar fi dau un Z…); pe N… - un bou!
Si totusi, totusi: daca anuntul e corect scris?
Fiindca nu in clipa il care il vazusem,
constatasem ca e scris ca dracul, ci abia acum, la sa tot
fie o jumatate de ora de cind iinghetam
linga statuia lui Barit.
Bine, dar numai eu sa-mi fi dat seama, chiar cu intirziere,
ca e scris incorect? Ceilalti, mai in virsta,
mai cititori la Astra, printre ei profesori, doctori, adica oameni
de meserie, n-au vazut? Nici unul dintre ei nu l-a citit corect
- vreau sa spun: corect, dupa incorectitudine; nici unul
nu a rostit, tare, ce mizgalise dobitocul - pe care eu nu
l-as angaja nici fochist-adjunct la biblioteca. Si pe
care il vad: unul grasos, cu frunte groasa,
ingrosata; unul care scrie (cind scrie!), tinind
condeiul strins in pumn, ca pe un bat - o vita
incaltata!
Asa a scrijelit, cu copita, vitelul-la-poarta-bibliotecii:
ancis p. iventr.
Vorba ceea: cum e scriitorul asa-i si scrisul - sau invers.
Totusi, nu poate fi un golan oarecare, bintuind cartierul -
adica unul in trecere; golanii scriu cu creta, cu carbunele
pe ziduri, pe garduri, cite un cuvint porcos (dar corect scris);
golanii nu umbla dupa ei cu paharul, cu farfurioara cu pap.
Cu pap se plimba secretarele - insa acelea stiu
carte. O fi una noua, "pe puncte"; o fi secretara,
dar de-partid - in care caz, se explica scrisul-nescrisul.
De mirare e ca cei care au citit opera-i au tinut minte ultimul
cuvint, l-au corectat mental si pe acela… De ce?: iventr
mai putin mutilat decit ancis?
- Inventar? Dar ce-i de inventariat la biblioteca: scaunele?
Poftim! Ce ziceam? Insusi Domnul Profesor Vinerean indulceste
otrava, glumind; de parca n-ar sti ce-i de inven-tariat la
o biblioteca. El e un fost, in general, in special,
fost profesor universitar - si inca la catedra de limba
romana. Nici el nu s-a intors la Cluj, a ramas
la Sibiu, la secundar - nu prea mult, pina l-au epurat comunistii.
Insa inca inainte de a-l epura, il
arestasera, ca taranist. I-au dat drumul, iar
l-au ridicat, iar l-au liberat - ultima oara, acum doua-trei
saptamani: vine direct de la Canalul Dunare-Marea
Neagra, cel inceput asta-vara, in Dobrogea.
N-a fost condamnat, ci bagat "administrativ", dar a totalizat
vreo doi ani si ceva. Si, uite: pina si el,
profesor de limba romana, a corectat, in gind,
fara sa semnaleze incorectitudinea de pe usa
Biblio-tecii!; si el s-a legat de doar semnificata cuvintului,
nu de...
Nu-de - ce? Ce-ar fi trebuit sa faca, zica? Si
daca, inca: daca n-am vazut eu bine?
Anuntul va fi corect scris, dar pentru ca anunta
o veste proasta, eu l-am uritit pe mesager cu tot cu
mesaj? Nimic mai simplu de verificat: ma duc la usa,
citesc, ma conving. Daca da sau ba, e corect.
Si daca e corect scris? Ce se intimpla
- daca e corect: se deschide usa, ca Poarta Raiului? Ne putem
intoarce la cartile noastre?
Sa mai asteptam, sa vedem. Poate ca.?Poate
ca altii, venitii dupa…
De pilda, Doamna Tatu-Scarletti. Ea nefiind romanca
din nastere, poate observa mai lesne incorectitudinile de romana.
Dupa obicei, vine ceva mai tirziu la biblioteca, insa
pleaca ultima. Dupa un obicei al ei, la fisier, intreaba
tare, in general:
- S-a intors fiul? Nu? Tot nu? Inca nu? - apoi, chiar
daca nu i se raspunde, ea incearca sa
glumeasca: Atunci ma consolez cu tatal...
Pina si eu stiu: Doamna Tatu-Scarletti e o persoana
foarte trista, de aceea se straduieste sa-i
inveseleasca pe altii.
Acum, usor frinta de mijloc, cerceteaza anuntul
din usa prin ochelarii cu hulubele adunate, tinuti,
ca de miner, o lupa.?A lasat la picioare, pe prag,
traista taraneasca, umflata, bobosita
(ce va fi avind, azi in ea: mere? cartofi? - nu-i bine sa
umble cu ce-o fi avind prea mult, pe ger: ingheata);
si se uita, se uita, prin lupa ochelarilor, la hirtia
prinsa in geamul lIsii, pe dinauntru. Eu ma
uit la ceilalti asteptatori. Si ei ca si mine
privesc in jur, la ceilalti, ca sa vada: o ne-vad
si aceia pe dezisa?
Asa-i zic unii, aproape toti pe care i-am auzit vorbind despre
ea: Dezisa. Altii ii spun: Doamna Tatu. Insa
la fisier ea se trece: Grazia Antonietta Scarletti. Am aflat de la
Septimiu: e italianca din Italia; era studenta cind
l-a cunoscut pe domnul Tatu, tinar diplomat roman la
Roma; au doi copii, acum mari: o fata, casatorita
cu un francez, ramasa in Occident si un baiat,
mai mare decit fata - acum la Canal, impreuna cu taica-sau.
Domnul Tatu fusese in diplomatie, intii in
Italia, apoi in Argentina, din nou in Italia, ramasese
diplomat si sub comunisti - pina acum doi ani;
cind fusese rechemat. Iar el ("Cretinul!", facuse
colegul meu) se intorsese in tara; cu sotia
si cu baiatul. Binenteles, l-au deblocat (sau epurat)
pe loc, asa ca a venit la Sibiu, unde are neamuri si
casa - o vila superba, in spatele Teatrului.
Doamna invatase la perfectie romana, ba
chiar tradusese din Eminescu, din Blaga, din Barbu si tocmai se apucase
de "Craii de Curtea Veche" de Mateiu I Caragiale (el fiind "fiul"
de care tot intreaba daca s-a intors - din epurare!,
iar pentru ca tot nu, se consoleaza cu "tatal",
I. L. Caragiale), cind a dat peste ei si nationalizarea
si arestarea sotului si a baiatului - tatal
si fiul. N-am inteles daca fusesera intii
nationalizati, apoi arestati; ori dupa arestarea barbatilor
le fusese luata si casa, oricum, in momentul de fata,
cei doi Tatu sunt la Canal (i-a intilnit pe amindoi
- dar pe rind - Profesorul Vinerean), iar "Italianca"
s-a aciuat intr-o odaie de pod, undeva, in Orasul de
Jos. "Desi s-a dezis"
Asta o spune Septimiu. La care Octavian ridica din umeri, ofteaza
si spune ca el nu prea crede - insa nu spune
ce anume nu crede. Eu nu m-am bagat in discutia lor,
nu cunosc Sibiul, nici pe Sibieni, insa nici eu nu cred povestea
cu dezisul. Poate ca Italianca si-a reluat numele de fata,
ca sa capete cartela.
Asta n-o pot pricepe localnicii, dar noi, Basarabenii, da. Pentru un Ardelean
in Ardealul lui, chiar daca nu capata cartela,
chiar daca e alungat din casa lui, la nationalizare, nu i-i
atit de greu: are, in jur, neamuri, cunoscuti care-l
ajuta, cu ceva bani, cu mincare, ceva de imbracat,
il primesc sub acoperisul lor - ca intre neamuri. Dar
noi, "strainii", la cine sa facem apel? Pentru
noi, prapadita de cartela inseamna viata
- n-avem bani, nici relatii, ca sa cumparam
de mincare la liber; mai ales intr-un oras… Ce hirtie
va fi semnat ea, Dumnezeu stie (desi neamurile lui barbatu-sau
pretind ca stiu: o declaratie de dezicere); ca sa
nu crape de foame; sa capete repartitie de locuinta
(asa cum o fi, are patru pereti, al cincilea, acoperisul);
sau vrea sa se intoarca in Italia ei si,
de acolo, sa faca tot posibilul ca sa-i scoata
pe barbat si pe baiat - intii din Canal,
apoi din Romania. La urma urmelor nu din motive politice isi
va fi reluat numele de fata, asa semna (pe cind lumea
era lume, chiar daca in razboi) traducerile din romana
in italiana - asta tot de la Septimiu o stiu. Apoi inca
un amanunt graitor: daca s-ar fi dezis, cu adevarat
de barbatu-sau si de fiu-sau, ar intreba,
zi de zi, cu glas tare, la fisier, daca s-a intors fiul?
Binenteles, pentru urechile celor oarecum avizati, ea vorbeste
de Mateiu I Caragiale, nu de Tatu-junior, aflat la Canal; dar oare e mai
putin periculos sa vorbesti de un scriitor epurat -
si unde: in plina Astra? Toata lumea stie ca
la o biblioteca din zilele noastre vin nu doar iubitori de cuvint
scris si tiparit, ci si pescuitori de vorbe (pe care or sa
le scrie ei, in rapoartele lor la Securitate, cam in stilul
vacii de bou care ne-a anuntat ca e ancis p. iventr).
Doamna Tatu s-a indreptat de sale, a privit peste umarul
ei sting, incoace; peste umarul ei drept, incolo,
nu stiu unde… Acum se apleaca si cauta, orbeste,
traista lasata la picioare, n-o gaseste din
prima incercare, nu se uita unde cauta, nu stiu
la ce se uita. Iat-o, s-a ridicat, si-a trecut baiera traistei
pe umar. Baiera, trasa, i-a strimbat ochelarii pe
obraz, aproape i-a doborit. Si-i pune la loc, indelung,
le sterge sticlele, pe loc, cu un deget gol razbatut
prin ruptura manusii. Sper ca nu plinge; sper
ca lacrima din virful nasului e lacrima de nas; mai
sper canu ne vede bine pe noi, ceilalti fosti cititori
la biblioteca, cum ne facem de lucru in de noi, numai ca
sa nu fim vazuti de cine trebuie ca stam
de vorba cu ea, Ea, care, pentru unii e: dusmana capitalista,
pentru altii: venetica-dezisa.
Eu sunt singurul care n-o evit, vizibil, la biblioteca; dar nici
sa ma apropii de ea, aici, nu-mi vine. N-am schimbat nici
un cuvint cind ni s-au incrucisat drumuriIe, eu
am salutat-o, ea mi-a raspuns - atit; apoi eu sunt intr-o
situatie delicata, fiind cel mai amenintat, ca singurul
elev chiulangiu - daca ma vede vreun profesor? Ori pedagogul,
Puturosul? N-o evit, n-o caut - insa ceilalti…
Pina si Profesorul Vinerean (care i-a adus vestea de
la Canal s-a angajat, fulge-rator, intr-o discutie
foarte animata - cu cine: cu celalalt profesor, Doktorul
(mereu ii uit numele-de-prenume: Ion sau Vasile sau poate chiar
Gheorghe), cu toate ca nu se pot suferi: Vinerean l-a intrebat
pe cestalalt, Prenumele, ce facea el (doktorul), pe cind
Vinerean murea-de-frig la Stalingrad; si ce mai facea, cind
el, Vinerean, murea-de-sete in lagarul de la Ghencea; si
cind robea-la-roaba, pe Canal? Prenumele nu-i raspunsese,
fugise din calea Vinereanului, atunci, insa acum, iata-i
discutind, animat, dar civilizat, ca intre profe-sori universitari.
Doamna Formatmic a plecat, cu vulpea si cu sosonii si
cu mama-mama al ei, parca si mai mamalat,
pe frigul asta - ar fi in stare sa plece de tot, sa
renunte si la Rabelais in slavona, in format
mic, numai sa nu ramina in preajma dezisei.
Uite-l si pe Dom' Artur, poetul Sibiului! S-a apropiat, schiopatind
- de cine? De celalalt invalid de razboi, lucra-torul
pe manuscrise, in cabinet. Ce-or fi avind ei de discutat,
atit de important si de secret, fiindca se indeparteaza
impreuna, scriitorul schiop schiopatind,
manuscriitorul ciung sprijinindu-se in baston - mai bine i-ar ceda
poetului bastonul, ar fi mai cinstit. Se intilnesc pe trotuar
cu altii asteptatori - macar acestia se
plimbasera tot timpul, cinstit - se opresc, vorbesc in de
ei, apoi pornesc cu totii, mereu mai incolo, mai departe.
Am ramas singurul care nu s-a indepartat, nu a intors
privirea - ma aflu la o buna distanta si
bine adapostit sub brad. Sper sa nu vina incoace.
Nu vine. Si-a scos traista de dupa git, a pus-o pe prag,
a coborit o treapta, acum isi aprinde o tigara.
Ce va fi inteles Doamna Tatu din anunt? Dar Signorina
Grazia Antonietta Scarletti? - va fi rezolvat ea probleme grele de limba
romana, traducind, dar nu ca asta… Si de
ce se va fi instalat in prag: asteapta sa se
deschida usa?; sa se des-faca iventrul?
O inteleg: unde sa se duca? Nu mai are casa,
nici masa, nici familie; nici tara nu mai are - de
parca romanii ar avea - la biblioteca vine, desigur,
pentru carti (pe care nu le mai are la ea, ale ei), dar mai
ales pentru ca biblioteca a ramas (pina ieri?)
un loc civilizat, cu oameni civilizati, ca pe timpuri civilizate;
si unde e cald, ca pe timpuri, in casa ei, civilizata.
Daca e adevarat ca acum locuieste intr-o
odaie de pod, atunci ea este cea mai lovita de usa inchisa.
Fiindca pina si eu, care nu sunt sibian, nu am
rude ("in tara", pentru ca "in
strainatate, in URSS", am - pe malul Pacificului)
intr-un caz ca aceasta am unde ma duce: fie la liceu, la
ora urmatoare, fie la intemat. Insa ea…
Oi fi avand unde, dar n-am eu chef. Nici de liceu, nici de internat
- trebuie sa fie un pustiu si o tristete de internat-gol
si nici macar cald nu e, se face curatenie, se
deschid ferestrele, zdroncanesc caldarile, caldaresc
difuzarile, apoi mirosul de intemat pustiu… Pentru un film
e prea devreme, apoi ce sa caut la matineu, singur? Prea devreme
si pentru Baia Populara (ce bine mi-ar prinde un dus
fierbinte-fierbinte, apoi citeva lungimi de bazin - cu conditia
sa nu fie ocupat de lotul national. Numai ca si
colo si dincolo trebuie sa platesti intrarea.
Banii pe care-i mai am ar ajunge azi, dar poimiine? Si cind
ma gindesc ca am papat-fumat biletul de tren
pina acasa, iar alti bani nu mai primesc, la
abia zece zile de vacanta de Craciun… Vad eu:
ori imprumut de la Octavian (de la Septimiu nu-mi vine sa
cer), ori urc fara bilet: cum trenul o sa fie aglomerat,
ca de vacanta, poate nu ma prinde controlorul…
Inca cineva care citeste; ca e ancis p.
iventr. Din spate, pare a fi doamna aceea care vine rar si atunci
numai pentru enciclopedii, E bine imbracata, incaltata
cu cizmulite. In sala de lectura ramine
in pulovere largi, pufoase; isi pastreaza
pe umeri un fular-sal din lana si el, aeriana,
parfumata. N-am reusit niciodata sa ating, macar
din greseala, lineturile doamnei cu enciclopedii, insa
parfumul ei… Uite, chiar aici, afara si de la distanta
asta, ii simt parfumul bun, de doamna la casa ei, care, cu
siguranta, nu vine la Astra doar pentru incalzirea
centrala. Va fi avind in casa, daca nu
calorifer, atunci sobe de teracota - ce sobe grozave vor fi parfumind
cu caldura lor casa doamnei parfumate…
Ea este, nu nu-am Inselat. Acum, ca s-a intors
cu fata incoace, o vad si mai bine, dupa
miros. Ciudat: nu e frumoasa, ba chiar destul de… Si
nu-ti dai seama ce virsta are: treizeci? saizeci?
mai mult, mai putin? Apoi ochii: cind i-am vazut intiia
oara privirea, am crezut ca nu e doamna-cu- parfum. Mi-am
facut de lucru prin preajma, ca sa-i vad de
mai aproape ochii: rai. De om rau, nu inrait
de viata sta, ci rau de la inceput. Mi-am zis ca
poate numai in afara casei, printre strainii rai,
ii va fi rea privirea, ca sa se apere; acasa la ea,
la caldura, printre mobilele ei, cu cartile
ei (o fi avind biblioteca frumoasa - insa
fara enciclopedii), ochii ii vor fi normali. Dar cum
sa verific ipoteza?
Uite-o si pe Madam Elefterescu - n-o cheama asa, eu i-am
zis, dupa Caragiale, cind am aflat ca e ofitereasa
de ofiter (nedeblocat) si asa i-a ramas numele
intre noi. Frumu-sica-foc, desi cam slabuta,
dupa gustul meu. In pauze, la fumat, intra in
vorba cu noi, elevii, ne ofera poezii de Eminescu de ea
copiate, mentol, tigari -intr-o zi, mi-a dat un pachet
intreg, abia inceput. Are ochii uneori albastri, alteori
cenusii, apoi verzi, cafenii - depinde. Cind se intimpla
sa fumam in patru, atunci sa vezi dansul-cocosului
- acum vorbesc de Septimiu: ai zice ca face pe nebunul, pe artistul,
ca joaca - nu joaca, desi topaie
in jurul Piscupeascai, guguie ca un porumboi, glugluie ca
un curcan, arind cu aripile colbul, inrosindu-i-se strugurii
de la git - asa vrea el s-o faca praf pe gainusa
ofitereasca, numai cu citate din Kant, in original…
Dar sa vezi dansul-ursului: o fi el, Octavian un, cum spun Ardelenii:
mutalau, dar in prezenta doamnei Protopopescu nu-i
tace gura, nu se lasa, n-o lasa pe iubita-doamna
(numai asa ii vorbeste: "Iubita doamna…").
El nu-i da tircoale, n-o bate la cap in nemteste,
el i se propteste in fata, se muta de pe
un bocanc pe altul si-i vorbeste in soapta
-asta-i secretul: vorbeste abia auzit, in romaneste,
ceva cunoscut parca, atunci doamna-iubita se apropie de
tine, intii numai cu capul, apoi nu doar cu capul - spre indignarea
bolborositoare si topaitoare a lui Septimiu. Dar degeaba:
concurenta recita, in soapta irezistibila,
din Eminescu si cum Madam Elefterescu nu jura decit
pe "Luceafarul Poeziei"... I-as fi putut da un sfat
lui Septimiu: sa-l tina pe Kant pentru sine (si
in original!), pe linga Protopopeasca nu ai trecere
- darmite succes - decit cu Eminescu, eventual cu Scopenhauer -
insa numai dupa ce-i vei explica ofiteresei
ca va fi fost el, Schopenhauer si filosof si neamt
dar Marele Luceafar il multpretuia... Insa
cum n-am nici un interes sa-i cedez unui concurent cheile-succesului…
Chiar daca pe mine ea m-a tratat totdeauna cu, ca sa zic
asa, neutralitate binevoitoare…
A schimbat citeva cuvinte cu Doamna Cioclopedica, apoi au plecat
impreuna - ce-or fi avind in comun aceste doua
fiinte?
Madam Protopopescu vine la Astra pentru cu totul altceva decit noi,
ceilalti: imprumuta si ea carti,
trece si in sala de lectura, isi alege un
loc, dar nu citeste. Vreau sa spun: nu citeste cartile
bibliotecii; si nici nu se preface: de cum se aseaza,
scoate din poseta alta carte si copiaza,
pe foi volante, din aceea. E un volum de Versuri de Eminescu; al sau
personal, volumul; frumos invelit in tipla. Ar
putea sa nu se mai uite in volum cind copiaza,
stie pe de rost toate poeziile; sau ar putea copia dupa copii.
Dar ea, nu: cu volumul in fata, numai dupa volum.
Asa va fi stiind ea, ca adevaratele copii se fac
dupa original, nu dupa alte copii; va fi stiind si
ce scriu indragostitii pe fotografiile oferite: "Pastreaza
copia - si nu uita originalul".?Are scris frumos, caligrafic,
usor inflorat, d-ul il deseneaza aproape ca in
greaca, in rusa - cum il facea si
Eminescu. Cind i-am spus asta - dealtfel, in treacat
- s-a bucurat foarte, m-a sarutat pe amindoi obrajii, apoi
direct, pe gura, si m-a strins in brate
(mai exact: s-a strins in bratele mele, ridicindu-se
pe virfuri, fiindca e mititica), sub privirile inalte
si ranite ale celor doi curtezani.Cind s-a potolit,
a spus ca eu sunt primul care mi-am dat seama de asta, adica
de faptul ca ea respecta "si scrisul si scriitura
si semnatura Luceafarului Nostru"!
Ceea ce este aproape foarte adevarat: fiecare poezie, oricit
de scurta, e copiata pe o singura foaie de hirtie,
iar in josul paginii poarta semnatura legendara
a Poetului. Cind are trei-patru copii, pomeste la distribuit,
prin sala de lectura: se opreste numai in dreptul elevilor,
ii intreaba daca au Eminescu, tiparit,
acasa; cum, de obicei, intrebatii raspund ca
nu, ea le ofera "Eminescu scris in manuscris" (asa
am cunoscut-o eu, prin "Oda in metru antic") Dupa
cantitatea de copii distribuite, mult mai multe decat cele facute
pe loc oricine si-ar da seama ca asta face si in
afara bibliotecii: copiaza scrisul-in-manuscrisul eminescian.
La un moment dat, pe coridor, dupa ce si-a facut, numarul
(si a pierdut, ca de obicei), Septimiu a schimbat tactica: a intrebat-o
de ce face asta, adica de ce il manuscrie pe Eminescu: se
plic-tiseste, singurica, acasa, in lipsa barbatelului?-
si a ris intr-un fel in care nu-l mai auzisem;
si nu mi-a placut; iar Madam Piscupescu a chicotit, s-a alintat,
i-a dat o palmuta dulce de-ai ei si i-a zis,
dulce: "Vai, tu! Nebun mic ce esti!" Insa,
de parca ar fi simtit - ca ma speriasem (nu
chiar, doar ma mirasem foarte), s-a facut serioasa
si ne-a spus, cu seriozi-tate, ca ea nu se plictiseste
niciodata; acasa e foarte ocupata; "o ocupatie
cu dedicatie", a zis ea.
Intr-o zi, tot la fumat, Octavian i-a atras atentia ca
foile distribuite ieri au, pe cealalta parte, antetul unei chestii
militare, ceea ce poate deveni foarte periculos pe timpurile astea, te
baga la secret militar. Madam Elefterescu a chicotit, s-a aratat
pe sine, repetat:
- Eu, secret militar? El, secret militar? Sa fim seriosi!
Eram. In special Octavian, care i-a spus iar ca hirtia
cu antet e secreta, n-a gasit alta, pentru copii? A, asta
era? Nici nu bagase de seama, nu mai gasise hirtie
la librarie si se slujise de ce avea la indemina,
de la sotul… Septimiu a intrebat-o, in foarte treacat,
cu ce se ocupa sotul - stiam cu totii doar ca
e ofiter de grad mare. Ea a chicotit iar: Sotul cu ocupatia,
sotia cu dedicatia! Octavian a rugat-o sa fie prudenta
in viitor, altfel, Doamne fereste, ajunge la Canal, "pentru
raspindire interzisa".
- De ce sa ajung la Canal?, s-a mirat ea, Fiindca ii
ajut pe tineri sa se adape de la izvorul Luceafarului? Sa
indrazneasca! Le spun verde-n fata: Voi
vorbiti? Care l-ati epurat pe Marele Eminescu?, care l-ati
nterzis? Sa va fie rusine!
Fiindca noi o priveam cum o vom fi privit, ea a coborit tonul
si a dat-o pe gluma:
- Canalul e tot in Romania, prin Dobrogea. Cit n-or
sa ma trimita in Siberia, unde-i tare frig…
- si, prefacindu-se ca i-i frig, tremurind,
s-a lipit… nu de Septimiu, nu de Octavian, ci de mine, cu toate ca
eu eram figurant (sau poate tocmai de aceea).
Cu toate acestea, eu tin la ea ca la un camarad; fiindca
e buna la suflet, curajoasa si nauca
-si frriguroasa, ca mine.
As tine si mai mult, mai adevarat, ca la o femeie
- daca n-ar fi mirosul.
Intiia oara cind m-a izbit (intrebindu-ma,
in sala, daca am Eminescu-scris-in-manuscris),
am crezut ca vine de la subtiori nespalate, de la
dormit in camasa de zi (la intemat, ajungi sa
cunosti toate amanuntele, nuantele si, sa
descoperi originile). Insa cind am iesit la fumat,
chiar daca ea nu s-a apropiat-lipit de mine, am inteles
ca mai era ceva; altceva decit subtiorile. Nu stiam
ce poate fi, imi era cu totul necunoscut, dar stiam ca
nu e dreptate pe lume: sa fii frumoasa, buna, sa
te dedici lui Eminescu, sa risti Canalul, pentru raspindire-interzisa
(pentru ca noi, elevii sa stim si ce a scris Eminescu,
nu doar ca e mare) - si sa mirosi in halul
asta… Nu era frumos, nu era bine.
M-am gindit mult la asta: chiar daca nu as fi cel mai
timid baiat din lume, daca as fi curajos ca Septimiu
tot nu m-as baga pe fir la ea: mirosul. De Octavian nu ma
mir: el nu are mirosul dezvoltat, nusimte nici florile, nici ne-florile,
cica din pricina ca e mereu racit, dar eu
nu cred - insa m-a mirat Septimiu: in mai multe rinduri
l-am surprins pur si simplu adulmecind-o; atunci nu mai aducea
a pasare de prada, ci a ciine de vinatoare
(sa zicem: ogar). Am inteles ca ii place
asta, chiar foarte, i se tulbura privirea de miros bun, pentru
el, ca de parfum bun, ca de vin. Nu l-am intrebat, nu se face sa
te bagi in intimitatea prietenilor, dar intr-o seara,
cind am plecat de la Astra impreuna, in parc,
mai mult in gluma, l-am amusinat eu pe el si am
zis ca parca-parca i-a ramas, in haine,
odoare de scris-in-manuscris… Spre surprinderea mea, Septimiu
s-a bucurat; si-a mirosit reve-rele, apoi a spus ca asa
e el: se innebuneste dupa "mirosuri tari"
- ca cel de tir, de camamber'… Stiu cum miroase
tirul, din carti: a hoit si a peste
putred; de camamber', tot din carti stiu ca e
o brinza frantuzeasca - n-am mincat niciodata,
insa cred ca omul, oricum ar mirosi, miroase numai
a el, nu a brinza; nu a altceva decit poate omul si
depinde, nu de spalatul cu reglaritate, nu de schimbatul la timp
al rufelor, al hainelor… Vreau sa spun: toate astea ies la
spalat… Or Madam Elefterescu este o spalata,
doar am miros bun; as putea spune, daca s-ar face sa
spui asa ceva: ea scirtiie de spalata
ce e, ba chiar exagereaza, fiindca un corp bun, viu, e bun
si viu atunci cind pastreaza semnul de viu -
si dau un exemplu: sudoarea de efort, fie de la munca grea,
fie de la sport, ea e verde, vie - cit e proaspata,
in momentul efor-tului, fiindca daca nu o cureti,
urmatoarea jumatate de ceas, se inacreste,
se preface in putoare - cam asa ceva.
Ea insa, pe de o parte, e prea-spalata, de
nu mai stii de unde s-o iei; fiindca a sters toate urmele
de ea, cele din afara si le-a inlocuit cu parfumuri,
pudre, farduri… Or, am citit eu undeva ca parfumul bun, frantuzesc,
nu convine la toata lumea, numai acelor persoane al caror
miros propriu, natural, combinindu-se cu parfumul, da ceva-altceva,
dar parfumat, bun, placut - or, naturalul e transpiratia.
Eu cred ca din aceasta pricina ea miroase in
doua straturi, in doua momente, faze: a parfumuri,
ramase prea reci si prea iuti, fiindca au ramas
fara-sot, adica nu s-au combinat cu naturalul
(pe care l-a prea spalat); si a…
Nu e pielea, nu e imbracamintea, eventual, neschimbata;
si nu e gura, de la din dinti stricati - cu toate ca
suge des pastile de metol, crezind ca de-acolo, de pe acolo…
Dar nu gura; altceva, tot dinspre inauntru. Ceva urit.
Asa e lumea facuta: doamna cu enciclopedii miroase
bine de tot, insa nu merita: e rea. Iar ofiterica,
biata de ea...
Cred ca as putea descrie casa omului, dupa cum miroase
el, afara, pe strada, la biblioteca. Mai ales casele
femeilor - in care eu n-o sa patrund vreodata.
Banuiesc cum va fi fost, pe dinauntru, vila doamnei Tatu-Scarletti
(pe dinafara ii stiu doar acoperisul, nationalizatorii
au dublat gardul de grilaj cu tabla vopsita verde - or fi
facut si acolo ceva de-al Securitatii); va fi
fost si mai frumoasa casa, decit cea a doamnei Cioclopeda
insa stiu precis: odaia de pod in care se adaposteste,
acum, fosta doamna Tatu, actualmente Scarletti, nu e cu totul lipsita
de incalzire: dupa miros. Italianca miroase a gara.
Nu a gara, de la locomotive si de la fumul lor, ci a gara
cu sobe in care mereu se face focul cu carbuni si mereu
se stinge focul. Presupun ca Doamna Scarletti face economie crincena
de combustibil; daca ar incalzi normal, fara
economie, dupa primul val de fum in casa, ar veni
caldura, fara fum; or hainele ei miros a fum rece,
de soba-cu-economie, care abia s-a incalzit, ca
e lasata fara carbuni destui - dupa
ce a afumat lumea intreaga.
N-o mai vad pe Doamna Scarletti. Nici pe ProtoPopofitereasa.
La usa: un obisnuit al bibliotecii, cunoscut in
tot Sibiul, ba si in strainatate: un mare folclorist,
a publicat vreo zece volume, el zice ca a adunat material pentru
o suta, l-ar tipari, daca… Ajuns aici, folcloristu1
se opreste, desface bratele, arata spre tavan, spre
pereti, dar nu spune limpede ce-i cu daca acela. Din prudenta
folcloristica.
Nici el nu se arata mirat de limba-romana in
care e redactat anuntul: va fi crezind ca e scris de
vreun informator de-al lui, dintr-un sat din creierul muntilor:
sau o fisa de-a lui, de culegator, in care vorbirea
este notata altfel decit scrisul nostru.?De aceea nu da
semne de mirare. Nici el nu vrea sa intrleaga, de
la inceput, ceea ce am inteles cu totii, dupa
inceput, insa tot nu acceptam ceea ce am inteles
- ce-o fi in capul lui de folclorist? Tare-as vrea sa-i
aflu parerea despre recentul "concurs de creatie folclorica";
si despre "premiile ce vor fi acorda teautorilor de folclor-nou".
Ce va fi crezind el despre "creatiile anonime ale colectivistei
Ioana Dancus" - de care ni s-a umplut difuzorul - spre
exemplu:
"Foaie verde si-o aluna,
Colectiva noastra-i buna!"
Sau asta:
"Mindru-i codru si-nflorit,
Intii Mai bine-ai venit,
Te-asteptau oamenii muncii,
Pasarile si toti cucii,
Pe toate 'cimpiile,
C-a noastre-s mosiile!"
Inca una si gata (tot a "anonimei Ioana Dancus,
din Ieud"):
"Marut rosu din Gutai,
Dusu-i mandru la Sibii"
(De ce tocmai la noi, la Sibii - sa se fi dus prin impre-jurimile
ei, la Baia-Ma'; ori in ma-sa)
"Nu s-o dus ca sa nu vie
Ci s-o dus sa-nvete-a scrie"
(asa, da: mindru-i analfabet)
"Sa muncea'-n gospodarie
Dac-a scrie si-a-nvata,
Iar acasa s-o-nturna,"
(ei: ce-o fa', mindrul, cind s-o-nturna -aca': pe lelita
o pupa?, pe-anonima o juca?, o, -si pe ea -'fabetiza?, o,
pe dos si pe fa', etcetera-etcetera? - nici vorba, mindrul,
proaspat intors de la Sibii, proaspat alfabetizat,
alta treaba-avea:)
"La ghiaburi mormint le-o fa'!"
A-ha. E drept, nu sunt colectivist(a), dar anonim- creator-de-folclor-nou
as putea deveni - cine n-ar? - drept care as prelungi creatia
de adineauri - sa zicem:
"Foaie verde lemn uscare,
Pe ghiaburi i-om lichidare!"
Sau si:
"Foaie verde ca cavalu'
Am umplut cu ei Canalu'".
Sau (de ce nu):
"Marut rosu din Gutai
S-o-ntors mandru la Sibii;
Nu s-o-ntors de flori de Ceka,
Ci sa-nciza biblioteca!
La Sibii de s-o-nturna,
(Proaspat alfabetiza')
Astra el o iventra
Si la carti mormant le-o fa'!
(La Anul si la multi Ani!)"
Asta-i cu Neue Volklordnung.
La urma urmei, eu sunt cel mai stiutor dintre asteptatori.
Dar, uite, nici eu nu ma duc, nu plec - daca as pleca
si eu, ar veni Mindru de la Gutai/ la Sibii/ si
mormint i-o fa' Astrei.
Sa plec - unde Dumnezeu? Un chiulangiu care se razgindeste
nu e om - asa se spune. Septimiu, Octavian: chiulangii normali: au
constatat ca la Astra nu se mai poate chiuli, se chiulesc in
alte parti: la liceu, la casele lor. Baieti
normali, ei au unde sa se, normal, duca, atunci cind
Astra e ancisa p. iventr.
(romanul poate fi citit integral pe site-ul scriitorului
- http://paulgoma.free.fr)
|
