Mihail VAKULOVSKI Arta refugii

In "Arta refugii" (roman) de Paul Goma actiunea incepe exact unde ramasese in romanul "Din calidor". Fiind vorba de o arta a re-fugii, "Arta refugii" incepe cu o mutare - leitmotivul romanului ("- Mutarea! Mama a dat ordinul, ea e capitanul familiei. Eu: soldatii; execut, nu discut. Ne mutam. Caram bagajele prin praf uscat si balegi moi, piftioase. In plus: duminica-dimineata. Mama a fost cu ideea - idee de capitan, daca ar fi intrebat trupa, soldantii/excutantii i-ar fi, cu draga inima, spus: nu se da atacul intr-o duminica dimineata, cind oamenii inca nu au apucat sa adune de pe ulita balega reglementara. Si i-ar mai fi raportat trupetii: / - Mama, decat sa ne mutam pe-aici, pe la ei, mai bine ne-am refugia la loc, la noi, la Mana!", asa incepe cartea). Mutarea din cancelarie ("Din Cancelarie ne mutam. Ca, nustiuce, regulamentul, nustiuce, Inspectoratul, stimata-colega, ca trebuie, ca nu-i permis.") in gazda la mos Veniamin, in bucatarie de fapt, "bocaza", cum zic ardelenii ("In gazda la Mos Veniamin. Asa-i spune lumea, eu nu-i spun. Nu stiu daca-i numele, prenumele, porecla - nu ma intereseaza. Nu seamana deloc cu Mos Iacob al meu, cel de la Mana. Ar fi cam de aceeasi varsta, dar asta de-aici e un nesuferit; cu toate ca e imbracat, tot, in alb; cu toate ca Mos Iacob al meu, cu cel de la Mana era numai in negru imbracat - de unde concluzia ca nu tot ce-i negru e rau si nu tot albul e bun…" - "Rumaneste se poarta si asta, Mos Venialnin. Portul lui mi-ar placea, dar purtarea… Se poarta ca un nesuferit: nu ma intreaba nimic, niciodata; macar de forma sa ma intrebe, tot de forma i-as povesti totului-tot: de unde venim, cum e pe la noi, prin Basarabia, i-as spune de Mos Iacob, de rusi, de deportarea tatei, de re-fuga - de tot-tot. Dar el, nimic. Nu ma intreaba si nu-mi raspunde cind ii dau cuviincios si foarte in-plus, buna-ziua. O fi el surd. Dar mut nu-i, doar la venire, a zbierat la noi sa intram, ca ce, oar' suntem surzi?"). Multe, multe mutari, dintr-un loc intr-altul, ii ajunge in sfirsit si tatal cu care copilul-narator n-a sarbatorit nici un Pasti ("La noi, la biserica ortodoxa, ne-am dus fiecare cu cate doua oua: mama cu-pentru domnisoara Coban, eu cu-pentru Cristian - restul le-am lasat in bocaza, sa ciocnim cu tata; eu n-am ciocnit niciodata cu el; de nici un Pasti nu ne-a fost acasa. Mama zice ca am dat Hristos a-nviat! de Pastele din '40, inainte de Cedare. Oi fi dat, nu-mi aduc aminte. Insa de Pastele asta, trebuie sa dau, pastrez doua oua chiar pana la Rusalii, dar sa ciocnesc si eu o data oua de Pasti, cu tata"), dar fara lucrurile dupa care se intorsese de la Chisinau, fiindca le-a lasat la un CFR-ist intr-o halta din Buda, pe care nu stie nici macar cum il cheama. Apoi au urmat alte mutari - de la mos Veniamin la mos Ilie, in Buia (judetul Tirnava Mare), apoi in cancelarie ("Ne mutam la o gazda mai calduroasa. Insa dupa cateva zile, ne re-mutam, langa pod. Nu stiu de ce si nu intreb - m-am obisnuit "), din cancelarie la o stina (cu directorul), de mai multe ori ("N-am apucat s-o dam la revapsit - prima oara. A trebuit s-o luam de protap si s-o tragem, incolo, in padure, la stana noastra. Nu ne-a vazut-o nimeni - cotiga - era tot noapte; si tot pe intuneric ne-am intors. N-am zabovit mult, fusese o falsa-alarma, dupa Director. Insa de Craciun si de Anul Nou ne-am apucat zdravan de protapul caruciorului: pentru o pre-ven-ti-va, zicea Directorul. Incolo, bine: cu scoala, cu copiii, cu satul; nu ma mai gandesc la mine ca la un in-plus, ma joc, invat, sunt buian, stau de vorba cu fetele satului - atat ca, din cand in cand, ma mut: ba la alta gazda, ba iar prin paduri, cu faetonul (asa-i zice tata), insa tot in Buia noastra draga ma intorc, dupa cate o artaafugii"), piriti si prinsi de localnici, dusi la Sighisoara, unde era "centrul de repatriere", dindu-i pe mina rusilor de care (re)fug: "Ne mutam. Ne-am tot mutat, acu ne re-mutam. As putea zice: Ne-am-intors-acasa - si chiar zic. Noi, refugiatii putem zice orice, chiar daca unii - Ardeleni spun ca ne-am intors iar pe capul lor - da' di ce nu ne-am dus noi, la noi, in Rusia? Ei, uite, da-di-ce nu ne-am dus "la noi, in Rusia": pe noi Rusii nu ne-au repatriat in tara lor, am avut noroc, ne-am facut norocul, noi, cu manurile noastre de basarabeni, tata si cu mine. Intai, in dormitorul comun, de la Centrul de Repatriere de la Sighisoara: eu tinind lanterna aprinsa, sub plapoma, tata scriind si punind, rotit, stampile, dupa aceea mototolind hartia, ca s-o invecheasca; mai tarziu, in cabine, la toalete - tot la Centru. Acolo si asa m-a nascut tata pe mine; asa amandoi am nascut-o pe mama. Dupa ce am scapat noi de repatrierea noastra in patria ruseasca, am nascut pe altii, la hotelul de langa gara; pe multi basarabeni si bucovineni am nascut noi, tata si cu mine - numai pe Popescu, fratele mamei, nu: n-a vrut el: de frica, frica de falsinacte. Pe el si pe-ai lui Rusii i-au repatriat in Siberia. Am fost si noi la gara. Si-am plans. Acolo, atunci am aflat eu multe de pe lumea asta. Am aflat ca depinde de tine, ca trebuie sa vrei tu sa te nasti - a doua oara, in alt loc, altadata; am aflat ca, daca te prinde frica de falsinacte, nu te mai nasti tu, baiete, ramai repatriabil, Rusii te pun pe trenul lor fara frane si te repatriaza la mama dracului, in Extremul Orient - ca pe unchiu-meu, Popescu". Apoi s-au mutat in casa unor sasi deportati si ei altundeva ("Asta-i cu painea - in rest, totul bine. Cu atat mai bine, cu cat iar am scapat. De ce poate scapa Refugiatul: de repatriere in tara Rusului! Iar am fost la Sighisoara - numai parintii, eu am ramas acasa, adica la Velicoglu, care-i dobrogean. S-au dus, dar nu la Centrul de Repatriere - nu mai exista asa ceva, unde sa ne adune pe toti, dar Comisia aceea, Sincera si Aliata era tot la Prefectura. Ii chema pe ramasi, ii verifica, rasverifica, poate-poate iesea de-o repatriere… Ca actele noastre dovedisera ca nu suntem repatriabili? Actele, da, dar oamenii? Poate ca s-au razgandit: e greu printre strainii de romani, n-ai casa, n-ai masa, "pe cand acasa la dumneavoastra, in Basarabia…". Ca, vorba vorbei: fie painea cat de rea, "tot mai bine-n tara… ta" - este?; si inca: e cu totul, dar cu totul altceva sa te stii cetatean al unei tari atat de mari si de inaintate si de libere si de ce-sa-mai-vorbim-stiti-bine-cat-de-mai-cum-e-Marea-Uniune-Sovetica!; si ce placere mai mare, pentru omul liber care esti decat sa iei trenul si sa te duuuuuci si sa te tot duci - nu doar cateva ceasuri, din granita-n granita, ca in tarisoara asta, Romania, ci saptamani!; luni de zile - pana la Pacific! Sa n-o luam ca pe-o amenintare ori obligatie, ci ca informatie: Pacificul e un ocean mag-ni-fic! - asta povesteau tata si mama, la intoarcere, lui Velicoglu si mie: ce le spusese, nu ciolovecul si capitanul de Cernetz (ca rus, avea tot interesul sa-si laude oceanul), ci Domnul Pora; nu doar roman, ci in plus, advocat ardelean… A, actele? Sa le reverifice?, poftim: certificatul semnat de domnul capitan Cernetz, de domnul prefect Munteanu, de dumneavoastra, domnule Pora, in calitate de sef al Biroului de Refugiati… El e. Cu stampila dumneavoastra, Domnule Pora. Si cu semnaturile - si a dumneavoastra, Domnule Para. Si data exacta: 10 Aprilie 1945… A, celelalte, pe baza carora le-am obtinut pe astea, pe asta, Certificatul? Poftim… Sigur ca nu sunt chiar acelasi, ci copii legali-zate - ce noroc pe noi: dupa ce am primit Certificatul de la dumneavoastra, Domnule Pora, am fost prevazatori si am facut copii legalizate dupa toate actele si le-am trimis prin posta, la Buia - si bine am facut, fiindca a ars hotelul, originalele, in afara de Certificat, s-au dus dracului, impreuna cu lucrusoarele noastre - asta-i viata, unii spun ca Rusii ar fi dat foc, insa nu cu intentie, doar asa, sa se mai distreze si ei - cate nu vorbeste lumea - cat despre razgandit… Ne pare rau pentru dumneavoastra, Domnule Pora, dar nu ne-am razgandit: e foarte frumos Ardealul dumneavoastra, ne place aici, ne-am obisnuit…"). Copilul-narator intra la Scoala Andrei Saguna din Sibiu, unde indura profii si foamea, apoi vine peste ei sistemul sovietic si este mutat la Scoala din Seica Mare. Romanul are un sfirsit foarte tare. Intorcindu-se odata acasa, copilul nu-i gaseste pe ai sai, iar casa e devastata, altfel decit cum ar fi distrus-o rusii, altfel decit daca ar fi intrat cu forta, daca ar fi fost usa incuiata ("Am inaltat capul si am vazut, se vedea: geamurile sparte la odaia a doua, cea in care isi aveau paturile mama mea si tatal meu. Atunci m-am maturizat. Doar stiam: cand te ridica astia, te ridica - dar nu-ti sparg geamurile. Nu ni le-au spart comisarii la Mana; nu le-au spart astia, de aici, cand ne-au ridicat, pentru repatriere; cand i-au ridicat pe oamenii din sat, pentru chiaburie, pentru cote, pentru vorbe. Perchezitie, da: cauta, rastoarna, arunca lucrurile prin casa dar nu se ating de geamuri. Si nu-ti smulg belciugele cu tot cu lacat din usa - ca asa; ca acum; ca la casa noastra de la Engelmann. Stiu: ei iti sparg usa, daca tu, dinauntru ai incuiat si nu vrei sa deschizi, dar noi nu putem incuia pe dinauntru, avem doar lacat la belciuge, pe dinafara. Asta era cu vantul crucis, curent ca dracu: geamul spart la odaia parintilor, usa intredeschisa - lacatul incuiat, dar atirnind pe tocul usii, purtind si celalalt belciug, smuls"), totul era spart, si geamurile, si lucrurile, totul, iar pe masa era ceva ce naratorul-copil nu poate "povesti" ("Ma gandesc acum ca daca atunci as fi simtit, ce-as fi facut, altceva? Ar fi fost realitatea alta, daca as fi stiut-o? Si, la urma urmei, simteam; nu stiam ce anume, dar stiam ce e rau. Cand am iesit de la carciuma, cu pachetul de Nationale si cu chibritele stiam si ca acel rau ne-a lovit, pe parinti si pe mine - lampa neaprinsa - insa il credeam venit numai din partea rusilor: repatrierea in tara lor. Dar cand am vazut cum arata casa, casa noastra de la Engelmann, am inteles ca nu Rusii: Romanii… Si am mai inteles ca nu Romanii rai, cei care sa dadusera cu Rusii - ci ai-nostri, care-si ziceau anticomunisti, antirusi. Eram mare, maturizat si atunci: n-am spus nimanui ce anume am des-co-pe-rit pe masa noastra, am povestit doar ca am gasit casa ca dupa perchezitie. Fiindca asa ceva nu se povesteste chiar daca a ajuns sa se faca" - "nu te urci cu picioarele, ca sa faci ceea ce nu se face, niciodata, niciunde - pe o masa. Asta cu masa, n-am spus-o nimanui. Si n-o s-o spun. Nici parintilor, cand or sa se intoarca. Si nu. Pentru ca nu e de crezut. Poate fiindca, daca as face-o, din cuvinte, ar fi ca si cum as face-o cu adevarat, eu. Nu eu, cel care am urcat pe masa, cu picioarele si am facut ce-am facut. Cestalalt, care, dupa ce am vazut, am zis: da, asa a fost. Mai bine sa pastrez pentru mine vazutul, iar cand imi aduc aminte, singur, pot sa-mi spun ca nu-mi aduc bine aminte"). Parintii fusesera ridicati si "re-ti-nuti" de securitate, impreuna cu alti oameni din sat. Cineva incercase sa arunce o grenada la adunarea de partid (partidul unic - comunist) si toti cei care nu erau la adunarea comunista au fost "re-ti-nuti" la secu, nu se stie insa unde. Copilul ii cauta peste tot, luni de zile, la Sibiu, Sighisoara, Medias, e umilit si trimis acasa, dar nu se lasa si pina la urma e primit "la vorbitor" cu mama, moment cu care se incheie naratiunea.
"Arta refugii" de Paul Goma e un roman foarte interesant, care aduna multe momente savuroase din copilarie combinate cu realitatea social-politica - sexualitatea la copii fiind alaturata ridicarilor securiste si relatiilor dintre copii - deosebirilor dintre ardeleni si basarabeni, dar si intre rusi si romani. Un roman despre o copilarie ardeleana a unui copil basarabean care se refugiaza continuu cu familia imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial. Un roman care merita citit si studiat!

Paul GOMA, "Arta refugii" (roman), Ed. Dacia, Cluj, 1991