Paul G O M A

A RT A REFUGII

o copilarie transilvana

roman

( f r a g m e n t )

Editia a III-a

Autura Autorului

2003

1. NE MUTAM...

- Mutarea!
Mama a dat ordinul, ea e capitanul familiei. Eu: soldatii; execut, nu discut.
Ne mutam. Caram bagajele prin praf uscat si balegi moi, piftioase. In plus: duminica-dimineata. Mama a fost cu ideea - idee de capitan, daca ar fi intrebat trupa, soldantii/excutantii i-ar fi, cu draga inima, spus: nu se da atacul intr-o duminica dimineata, cind oamenii inca nu au apucat sa adune de pe ulita balega reglementara. Si i-ar mai fi raportat trupetii:
- Mama, decat sa ne mutam pe-aici, pe la ei, mai bine ne-am refugia la loc, la noi, la Mana!
N-o fi bine sa te refugiezi, in viata, dar macar bagajele ti le duce trenul, pe sina si nu tu, in spinare. Prin balegi. Duminica. Devreme.
Din Cancelarie ne mutam. Ca, nustiuce, regulamentul, nustiuce, Inspectoratul, stimata-colega, ca trebuie, ca nu-i permis. Daca n-am fi in plina actiune de mutare (cind taci si marsaluiesti, mut), i-as spune mamei ca-mi pare rau dupa Cancelarie. Unde mai pui ca plecam pe jos, prin balegi.?Nici tu tren, nici tu vapor, nici macar o caruta ardeleneasca - desi mama a zis ca ce sa mai naimim caruta pentru o mica mutare? Apoi carutasul ardelean, el te intreaba necontenit-intruna: un' te duci tu?, la cine?, un' te duce el, cu caruta lui, faina si ardeleneasca?; si ce faci tu acolo un' te duce?
Noi stim si fara carutas punctul-de-debarcare, terminusul, cum zicem noi, refugiatii: in gazda la Mos Veniamin - dar nu-i necesar sa stie toata lumea carutasilor, a zis mama. Eu zic: daca tot plecam din Cancelarie si o apucam spre soare-rasare, de unde-am venit, mai cinstit, mai frumos ar fi daca ne-am refugia, cinstit, cu trenul, acasa, la Mana noastra. N-o fi tren (si nici vapor) pana sus, pe Calidor, dar nu ni-i greu sa ziceam-ca.
Acum ar fi de mare folos domnisoara mea, Coban: sa-mi explice cuvantul: mutare. S-o vad: ce ex-pli-ca-tie mai scorneste, domnisoara mea?
O gandesc, asa, pentru ca acum sunt tare suparat de mutare. Daca domnisoara mea ar fi cu mine, sa-mi dea o explicatie de-a ei, pana si mutarea asta s-ar face mai buna, mai frumoasa, solida, vanjoasa, ca un om, domnule, ca domni soara mea, Coban, de la a doua.
Pai, cand domnisoara mea de la a doua, domnule, imi explica mie, personal, cum stam cu cuvintele, nu-mi vine sa ma mai joc pe-afara, cu baietii; nici pe fete sa le trag de coada si sa le bag mana pe la nuspununde. Stam bine de tot cu cuvintele, in romaneste.?Imi explica mie domnisoara mea Coban: pe langa ca e dulce-si-frumoasa-limba-ce-o-vorbim (asta tot un refugiat de-al nostru a zis-o, primul) si ca-un-fagure-de-miere - asta a zis-o un ne-refugiat, dar tot moldovan de-al nostru, saracul, ea este si foarte in-te-re-san-ta! - iar interesantul e mai grozav decit frumosul; chiar decat dulcele. Si de ce este ea interesanta? Pentru ca ea este de origine latina, de la Latini am luat noi smecheria cu re-ul. Imi place smecheria: iei aproape orice cuvant, ii pui in frunte un re- si gata!, se intampla o intamplare de reparare: cum n-ai nimerit-o de prima oara cu o treaba, te intorci si dregi treaba, cu re-ul. Cum ar fi, spre exemplu ca am dat eu ceva cuiva si nu i l-am dat din toata inima, asa ca ma intorc sa i-l dau ca lumea: i-l re-dau; ori am luat, dar nu destul, asa ca re-iau sau re-pun, re-azvirl, re-bag mana la nuspununde si asa mai departe, insa nu prea departe: domnisoara mea Coban mi-a spus ea mie, personal, ca asa cum nu tot ce zboara se mananca (spre exemplu: avioanele americane), tot asa nu tot ce poarta-n frunte un re- imi spune mie ca el a fost refacut, reluat, rebagat - sa mai astept oleaca, pana ajung la liceu, acolo o sa invat latina, atunci o sa re-aflu, precis, care cuvinte au, in cap, un re- adevarat si care au un cap care-i re-, dar nu foarte adevarat - spre exemplu…
- Spre exemplu (asa zice domnisoara Coban: spre, nu: e-exemplu, ca mama), cuvantul: rechin, el nu are un cap adevarat (a-ha: de asta nu mi-e frica de el: cu ce-o sa ma muste: cu coada?). Sau, tot spre exemplu, cuvantul: repede - nici el nu are cap, fiindca oare exista, pe lumea asta, un cuvant: pede? de sa zici ca se repeta?, adica sa pedeze din nou? Nu exista! Repede ne-a venit din latina, sub forma de rapid…
A-ha: de asta un rapid el este foarte repede, pe langa personalul nostru a trecut-ca-rapidul, dar de ceva-ceva re- tot ar fi avut nevoie, sarmanul, doar am vazut cu ochii mei ce-i facusera Americanii, cu re-bombele - poate la ei, la latini, sa fie rece (de la recens, mi-a spus mie domnisoara mea), insa la noi, la romani, rapidul era al dracului de cald, fierbinte chiar, cand repede ardea el pe-o coasta, la Ploiesti (unde n-am vazut nici o ploaie - dar poate ca tot din pricina re-americanilor).
- Dar cuvantul: refugiu, domnisoara, va rog frumos? Are el un re- adevarat? Sau unul ne-?
- O-ho!, a tunat (de-a detunat) domnisoara? Fuga, re-fuga - noi am re-fugit din Basarabia…
- Poate dumneavoastra.?Noi, pentru prima oara…
- Si eu, pentru prima oara, dar refugiu inseamna si tragere indarat, tragere cu spatele…
- Poate dumneavoastra. Noi am venit cu fata, mamei i-i rau cu spatele - si daca nu, insemneaza ca sunt nerefugiat? Atunci ce sunt eu, domnisoara, va rog cel mai frumos din lume?
- Un p'tico'!, zice si rade, ca totdeauna cand ma face pitic-de-un-cot - asa prescurteaza ea, dar niciodata fata de mama, ca si mama stie franceza. O sa afli multe cand o sa inveti latina, zice domnisoara, din nou serioasa. Latina si muzica - a fost un mare compozitor german, poate cel mai mare de pe globul pamantesc, era cantor la o biserica din Lipsca. El a alcatuit un fel de culegere de exercitii pentru elevii lui si a intitulat-o, frumos: Artafugii.
- Canticele din cele pentru recreatii, pentru orele de gim- nastica? - atunci cand fugim noi, pe muzica? E mare arta sa stii sa fugi - este, domnisoa'?
- O-ho! Si inca ce arta!, a duduit duduia Coban cu dodotele ei de dartilerie drea. Dar si mai mare arta e sa re-fugi, ca noi, Basarabenii. Nu chiar pe muzica - e-he, de-am avea un compo-zitor de-al nostru, basarabean, sa compuna el ArtaRefugii…
Ramane de vazut, cum spune mama: daca nu ma fac fierar, nici rege, nici cheferist; daca la liceu invat bine latina si muzica, eu compozitor ma fac!, compun compozitii frumoase de tot, pentru noi, Basarabenii refugiati.
Pana atunci - ne mutam. Din Cancelarie, la gazda - una adevarata, adica platita, nu ca la scoala, pe gratis. La gazda, gazda are pentru noi odaie adevarata, a noastra si ziua.
O fi si ziua, desi mie imi placea la Cancelarie. La noi, la Mana, nu aveam cancelarie, cand ne-a venit domnisoara Tuza, a stat la noi, cu noi in casa, cu mine-n pat, avea odaia ei si ziua, nu numai noaptea, cind eu dormeam dincolo. Asta trebuie sa fie: domnisoara Tuza era o ardeleanca trimisa in Basarabia - fiindca nu avea medie; noi suntem basarabeni cu medie, refugiti cu mare arta, de asta am stat noi atata vreme in Cancelarie.
Unde mie imi placea. Ba mai mult ziua decat noaptea - cand ramaneam singuri-singurei in ditamai scoloiul si era prea liniste, prea trist, prea rece (de la recens), mirosea a tutun de la cadrele didactice fumatoare si a motorina, podelele de primara. Noroc insa ca, de cum apunea soarele, apuneam si eu, zdrobit de oboseala de peste zi, de noutatea de peste luna - facusem luna de cand ne re-trasesem cu spatele, incoace, chiar daca statusem cu-fata. Si cu toate ca, de cum se crapa de ziua, mama se trezea, ma trezea, ca sa stranga asternuturile de pe podeaua Cancelariei, sa le puna bine in camera hartilor, sa nu se afle la Inspectorat ca Domnul Director ne-a permis sa dormim in local, caci el ar putea fi pedepsit, stimata-colega - nu maraiam, nu carteam, nu ceream sa mai fiu lasat sa dorm inca-un-minutel. Fiindca incepea o noua zi, grozava: copii multi, uitind uitindu-se la mine ca la un adevarat invatator - nu sunt eu singurul elev-refugiat, dar sin-gurul care locuieste in Cancelarie!, nu doar noaptea (cand doamnele-domnisoarele-domnii invatatori se afla la casele lor, la mesele lor, in paturile-adevarate ale lor), ci si in timpul zilei!
Drept: si ceilalti copii au voie in Cancelarie - dar numai ca sa ceara o creta noua, sa parasca pe cineva ca le-a facut ceva. Eu insa eram titular (asa-i zice, cand dormi pe jos in Cancelarie), oricand, chiar fara treaba: ciocanesc in usa, din prag dau buna-ziua, insa pe mine cadrele nu ma intreaba ce doresc; nici mama - ea, cu buzele stranse, imi face din cap semn sa ies imediat, ma pof-tes-te sa plec. Eu insa pot foarte bine sa nu ma uit la ea, ca sa nu vad pofteala si chiar daca, uneori, ea imi zice si cu cuvinte, ca ma pof-tes-te, ceilalti invatatori apuca sa-mi zambeasca, sa ma intrebe cate ceva care nu cere raspuns (de pilda: ce mai fac?) - chiar si Domnul Director discuta cu mine, personal. Ca sa nu mai vorbim de domnisoara mea, Coban.
Asta-i Cancelaria, ziua…
Insa acum, ca ne mutam… Si doar i-am spus mamei sa nu. Nu i-am spus adevarul-adevarat, cu domnisoara, i l-am spus pe celalalt, cu vaca - insa mama:
- Mutarea! - si uite-ne, inotind prin praf prafos, prin balegi balegalegi - ca intr-o duminica dimineata. Mutarea!, a zis si a mai zis de camera adevarata, a noastra si ziua, dar ce sa, fac eu intr-o camera, fie ea si adevarata, ziua?
Eh, nu-i nimic si asta-i viata: grea. Oricum, duminica tot nu-i scoala; nici domnisoara. O s-o am, maine, la clasa; si in recreatii, in curte, iar cand o sa intre in Cancelarie, ca sa-si bea tigara de tutun, eu o sa bat in usa, o sa dau buna-ziua si n-o sa aud-vad pofteala mamei.
O domnisoara grozava si interesanta, domnisoara mea,Coban. Tot refugiata, tot din judetul Orhei, se cunoaste cu ai mei de la cercurile lor didactice. Il asteapta si ea pe tata, sa ne vina. Cu bagaje adevarate, cu, adica si mobila: ca sa avem si noi pe lumea asta pat-si-masa. Se zice: casa-si-masa, dar casa noastra a ramas la Mana, a pus-o mama sa ne astepte si de-aceea. Domnisoara este foarte buna prietena cu mama, la Cancelarie dau de ele mereu impreuna, stind de vorba. Femeile astea discuta si cand tac.
Dar nu numai din pricina asta tin eu la ea. Ci pentru ca domnisoara mea este un om, domnule! Inventia asta eu am inventat-o, eu zic asa, cand discut cu copiii. Nu stiu cum mi-a venit, dar bine mi-a venit. Domnisoara-i groasa peste tot: la solduri, la piept, la nas-gat-urechi, la obraz, la musteata, la glas - un om, domnule! Le-am zis copiilor: Dom'le, daca la clasa Domnisoara ti-ar da o palmuta de-a ei, te-ar pupa ma-ta rece!; daca te-ar bate cu rigla la palma, ti-ar reteza mana, te-ar spinteca, ar face doi din tine!; daca te-ar urechea, ai ramine fara cap! - un om, domnule, domnisoara mea! Dar ea nu bate; nici nu ameninta - n-are nevoie: noi, cei dintr-a doua-a ei, suntem atat de cuminti, ca ne dau lacrimile de cumintenie; si intelegem si ne insusim tot ce ne explica, absolut! Si tinem la eaaa… Un om, domle!
Sa zicem ca eu sunt mai aparte: fiu de cadre didactice, in plus, refugiat - insa si ceilalti, nerefugiatii, chiar si repetentii, chiar si prostii-clasei, cu totii intelegem fulgerator si insusim. Si lectia-lectie, la-clasa, dar si pentru-acasa; chiar si pentru mai acasa decat acasa - uite, eu am inteles foarte bine cum stau treburile cu -re - chiar daca n-am invatat latina, ca sa deosebesc un rechin de un refugiat; pe rege de recunostinta-vesnica; pe Reli, colega mea de banca, de o adevarata repetenta (nu ca ea, care a fost bolnava, de asta face a II-a din nou si are gura rosie si margele rosii-rosii…).
Asa ca pe domnisoara nu am pierdut-o de tot, oricum, daca as avea gura libera, i-as zice-o eu mamei, chiar daca atunci cand te muti, marsaluiesti si taci. I-as zice ce i-am zis ieri, alaltaieri si azi dimineata:
- Dar ei si duminica-si scot vitele la pasune, sa mai dormim oleaca, ne-om muta mai incolo, dupa ce curata ulita - te rog eu mul' de to', mama…
- Mai incolo? Sa ne vada tot satul cum defilam cu boarfele-n spinare? Sa ne numere bagajele? Dar ce-avem noi cu vacile lor?
Atunci eu plasez chestia cu vaca mea - in fine, inventia mea cu vaca altuia:
- Stii cine-i vaca? Vaca-i scroafa care se zmulge langa sistar si se zbalega in ulita - drept unde calc eu, ma-ga-ri-ta!
Eu am inventat asta, intr-o zi, cand Reli avea margica si mai rosie. Ca s-o fac praf. Dar nu pe mama: daca ar avea umerii liberi, ar ridica din ei.
Dar lasa: e un Dumnezeu pe lumea asta: cand ajungem la gazda cu odaia-adevarata, suntem amandoi imbalegati pana la genunchi. Eu ca eu: m-am descaltat de sandale inca de la plecare, m-am imbalegat descult - dar s-o vezi pe mama! Cadru didactic - in plus, refugiat, ca si mine - ea nu si-a scos pantofii albi; nu cei albi dintr-o bucata, ci albii impletiti. Am vrut eu sa-i spun, la plecare, ca-i mai usor sa-ti speli picioarele decit pantofii, insa o stiu eu, ar fi zis ca, dupa ce ca e refugiata si umbla cu boarfele-n spinare, sa se poarte si desculta?
Ne oprim la o poarta. Mama:
- Aici e gazda, Mos Veniamin.?Te pof-tesc sa fii cuviincios, binecrescut. Esti fiu de cadre didactice - in plus, refugiat. S-a-nteles?
Mormai ca s-a. Ca sa scap. De cand ne-am tras inapoi, cu- spatele, aici, la Gusu, mama imi spune de cate o suta de ori pe zi ca, in-plus. De parca ceilalti (chiar daca ei n-au aflat de la domnisoara secretul lui re-) habar n-ar avea, ori au uitat, de ieri; de parca rostul meu pe lumea asta mare ar fi sa-i bat la cap pe ardeleni cu inplusul meu - ca nu cumva ei sa creada ca as fi un venetic (ei zic: vinitura), nu un venit, asa, pe la ei, in vizita; un 'fujat, cum zic ei, nu un re-, adica unul care n-a nimerit-o de prima oara cu Reli…
Imi vine s-o pof-tesc eu pe mama sa ma lase asa, far' de in-plus… Dar nu-i zic, nu e momentul: suntem inca in mutare, n-am pasit pragul - si, in plus, ea si-a manjit ca dracu de balega pantofii impletiti alb.
Nu-i zic, i-a zis, mai alaltaieri, domnisoara Coban (dupa ce mama ma pof-ti-se, din Cancelarie):
- Dar lasa-l, draga, e copil - lasa-l sa fie ceea ce si asa dureaza prea putin…
Mama si-a lungit gatul si s-a facut foarte urata: ca o gaina:
- Te pof-tesc sa aplici pedagogia asta copilului dumitale - draga!
Mama se face urata de tot cand e rea cu domnisoara mea. Si rea, de cand e in-plusa. Eu tin mult la domnisoara, dar, uite, trebuie sa ma mut cu mama. Ca asa-i cand esti copil.
Nu inteleg de ce e rea mama cu copilul domnisoarei, cand lumea-ntreaga stie ca domnisoarele nu au copii: sunt legate la pantece, de asta, mi-a spus mie un baiat, la Centrul de Refugiati de la Sibiu, dar mi-a zis sa nu mai spun si mi-a aratat cu mainile peste mijloc, adica un brau, un chimir, legatura aceea. M-am tot uitat la domnisoare, n-am vazut, dar baiatul acela de la Centru care era muuult mai mare decat mine, desi tot refugiat, zicea ca nu vedem noi, barbatii, insa domnisoarele sant legate la pantece, altfel ar iesi copilul si l-am vedea cu totii. Mi-a mai spus baietu-cela - el avea o sora mare, vaduva, de asta il credeam - ca atunci cand domnisoarele se cununa, tinerii soti le dezleaga pe tinerele sotii la pantece, asa devin doamne domnisoarele - ca stie el precis, de la cineva, nu spune cine (dar eu stiam: de la sora- sa lui).?Asa se fac copiii pe lumea asta. Domnisoara mea Coban e foarte domnisoara, judecind dupa grosimea de la mijloc; ea trebuie sa aiba o legatura pe masura, care ce om e, domnule!
Mama a lasat bagajele jos, in prag, a incercat sa-si stearga pantofii de cornul unei pietre - mai mult si i-a naclait. Cu gura pungita, bate cuviincios in poarta - cu genunchiul unui singur deget, ca intr-o usa. Eu deschid gura, ii zic sa bata cu pumnul, ca intr-o poarta; ori sa intram, ce sa tot batem, o fi descuiat. Ea zice ca nu intri la straini, fara sa bati; si nu intri, chiar daca e descuiat, daca stapanul nu te pof-tes-te sa intri. Pentru ca acum am gura libera, tac. Uite-asa! Tot degeaba, mama face numai dupa capul ei, nu asculta ce-i spun.
Dupa mult timp, mult timp, un glas suparat striga, dinauntru, ca sa intram; ca-i descuiat; ca ce, oar' suntem surzi?
Intru in curte, dupa mama, tarind razbunator valiza-mica si traistuta.
Bun. Ne-am spalat, la fantana, care numai picioarele goale, care si pantofii albi, de cadru didactic. Cu picioare curate, desculte, lipaim pe dusumeaua camerei adevarate, a noastra si ziua.
- Ziceai ca ziceau de-o camera-camera, nu de bucatarie, zic. Oamenii de-aici, din Gusu, nu-i spun: bucatarie, ii spun: boacaza - fii atenta cum pronunta: bocaza!
- Cum? Repeta!
N-am vrut deloc, dar deloc s-o fac fericita pe mama. Asa s-a-ntamplat. Mie mi-a scapat, mama a prins-o - in doi timpi si trei miscari, a scos din bagajele inca nedesfacute un caiet si un creion bine ascutit (cum ascute mama creioanele, e-he!, nici masina nu le-ascute) si:
- Cum ai spus? Repeta.? Inca o data… Asadar, boacaza, egal bucatarie; in paranteza, de vara…
- N-am zis nimic de vara.
- N-ai zis tu, dar se vede ea - si se pronunta bocaza…
- Nu: bocaza - ce-i aia: bocaza? - fii atenta la mine: bo! bo-caza…
- A-ha, diftongul oa ei il pronunta ca Rusii cand vorbesc romaneste: sore, porta, more…
- Nu-l pronunta ca niciun rus si de ce nu stam noi intr-o camera-camera?
- S-au razgandit, intre timp le-a venit cineva de undeva - nu-i nimic: pentru un provizorat, pana vine tata… De ce ziceai ca nu pronunta ca Rusii?
- Fiindca ei n-au rusi, numai unguri - i-am auzit, la Sibiu, vorbind pe strada - si cand vine tata cela?
Mama lasa pe data caietul si creionul, ma ia pe mine. La piept. E buna si mama - cand nu e rea cu domnisoara. Si zice, mama:
- Vine, el, vine - daca nu azi, atunci maine, ca bun e Dumnezeu, ni l-o aduce, cum zicea Mos Iacob al nostru… Bietul Mos Iacob, ce-o fi facind el, acuma? Si Matusa Domnica, biata de ea - o, Doamne, cum ne-am lasat noi casa si masa, prieteni si neamuri si rost, de-am ajuns printre straini, cu straista-n bat, intr-o… Si macar daca i-ar zice: bucatarie - dar lasa, dragu-mamii, vine, el, tata, in trei o sa ne fie mai putin boacaza, cum spun Ardelenii.. .
- Bocaza, o corectez eu.

2. NE-AM MUTAT

In gazda la Mos Veniamin. Asa-i spune lumea, eu nu-i spun. Nu stiu daca-i numele, prenumele, porecla - nu ma intereseaza.
Nu seamana deloc cu Mos Iacob al meu, cel de la Mana. Ar fi cam de aceeasi varsta, dar asta de-aici e un nesuferit; cu toate ca e imbracat, tot, in alb; cu toate ca Mos Iacob al meu, cu cel de la Mana era numai in negru imbracat - de unde concluzia ca nu tot ce-i negru e rau si nu tot albul e bun…
Imi place cum sunt imbracati oamenii din Gusu: in alb, de parca le-ar fi tot timpul sarbatoare; ori de parca tot timpul ar umbla in izmene - in izmene umbla asta, mosveniaminul, albe, dar daca i-i negru sufletul…Femeile au ceva negru - pe cap, broboadele, la ii, la catrinte, pe la…
- Mama, stii cum spun oamenii din Gusu la broboada? Carpa!
- Stiu, zice mama, zambind, mangaindu-si caietul. Am notat. Iar la batista: carputa…
A notat, stie. Nu chiar cat mine, dar cel mai bine dintre toti refugiatii adulti - fiindca nu se compara cu noi, copiii de refugiati. Inca din Cancelarie, pe cateva caiete noi, faine, aduse de la Mana, a scris cu scrisul ei caligrafic, de invatatoare: Monografia satului Gusu, jud. Sibiu - 1944. Le-a numerotat, caietele, a scris pe ele si ce contin: Locuinta, Agricultura, Colinde, Bocete, Costum national - chiar asa a scris pe un caiet, eu i-am atras atentia ca oamenii de-aici nu vorbesc nici de costum, nici de national, ei spun ca se poarta rumaneste. Mama a notat - inauntru, dar pe coperta n-a corectat costumul-national.
Rumaneste se poarta si asta, Mos Venialnin. Portul lui mi-ar placea, dar purtarea… Se poarta ca un nesuferit: nu ma intreaba nimic, niciodata; macar de forma sa ma intrebe, tot de forma i-as povesti totului-tot: de unde venim, cum e pe la noi, prin Basarabia, i-as spune de Mos Iacob, de rusi, de deportarea tatei, de re-fuga - de tot-tot. Dar el, nimic. Nu ma intreaba si nu-mi raspunde cind ii dau cuviincios si foarte in-plus, buna-ziua. O fi el surd. Dar mut nu-i, doar la venire, a zbierat la noi sa intram, ca ce, oar' suntem surzi?
Noroc ca ziua sunt la scoala, iar in timpul liber ma joc cu copiii - la ei, nu la noi. Noi n-avem un la-noi - dar las', cand o sa vina tata… Apoi seara sunt atat de ostenit, incat dau repede- repede, ca rapidul, din lingura, ca sa termin rapid-rapid, sa-mi spun rugaciunea iute-iute si, dupa ce uneori ma spal, ma culc. Si dorm ca trenul.
E frumos in Gusu: si copiii se poarta rumaneste - nu doar colegii mei dintr-a doua, dar si cei mici de tot: am vazut la biserica copii mici-mici purtindu-se rumaneste, baietii cu cioareci adevarati, de panura alba, cu palarii adevarate, cu panglica; si fetitele: au ii si poale si catrinte adevarate! Nu chiar toti baietii au serpar adevarat, dar toti sunt incinsi, incataramati. Ai zice niste piticuti - lor sa le zica domnisoara mea: p'ticoti! - sant ca niste papusi Rumanasii din Gusu. De aici se va fi inspirat Alecsandri, pentru Romanas; nu stiu daca si pentru donicioara, garofita, balaioara - o s-o intreb pe domnisoara; ba nu: in asta, mama-i mai buna. Cu caietele ei.
Inca ceva nou, pentru mine: pe-aici, pe la Gusu, cu totii umbla incaltati, chiar acum, in Saptamana Patimilor, cand e asa de frumos si de cald si de bine, pe-afara, dupa-scoala, in talpi… Ei si? Umble, pan' n-or mai putea, incaltati! Eu sunt un in plus: la joaca, dupa-scoala, ma descalt. Mama zice ca pe-aici numai Tiganii umbla desculti - ei si? Or fi stiind ei ceva-ceva despre tainele naturii. Sa calce netiganii, ne-refugiatii o primavara ca asta, cu bocancii! Si cum sa las eu pe altii sa fie mai sprinteni decat mine la catarat in copaci, de s-o fac praf pe Reli? Ce sa mai zic de artafugii - in asta sunt cel mai mare fugartist!

Il asteptam pe tata. Sa ne vina odata, ca sa ne mutam din bocaza lui Mos Veniamin intr-o recamera ca lumea. Mama se duce aproape in fiecare zi la primarie si telefoneaza la Sibiu, la Centrul de Refugiati: intreaba daca n-a aparut tata. Nu, inca n-a aparut, dar apare el, sa nu-si faca griji, intirzie de bombardamentele americanilor, Americanii au cam-distrus un-pic-de-tot de tot caile ferate, dar poate ca vine pe drum, soselele n-au fost prea cumplit bombardate.
Asta-i tot, pentru azi, dar maine-i alta zi, poate ca maine… Si-gur, maine apare si tata, sa telefoneze mama si maine, la Centru, la Sibiu…
Pana maine, asta-i pentru azi. Daca nu s-ar vedea, sticlind in soare si huruind, inalt, stolurile de americani, ar fi si mai putin asta-i. Dar chiar si asa, oamenii din Gusu se duc la lucru, se intorc de la lucru, in "costumele" lor albe si sarbatoresti, mergind cu mersul lor, altul decat pe la noi, pe la Mana: aici pana si junii, pana si muierile faine au un mers pe-n-sus si-n-jos, hatanat si domol si mosnegos. Chiar si Reli a mea - dar eu ii pun palma in crestet si-i zic sa mearga; si cum ea incearca sa bata, cu capul, in sus si-n jos, ii dau cu palma-n crestet - a inceput sa invete sa paseasca lin, ca pe la noi; sa mearga uns, ca reginele. Si de asta…
Altfel, noi, copiii, mergem la scoala, iesim de la scoala - razboiul nu se vede, nu se-aude, nu se simte, de-aici. Despre razboi vorbim numai noi, refugiatii, in de noi.
Uneori vine in vizita, in bocaza nost'a, domnisoara Coban; mai des mergem noi in vizita la ea; si la Baltes, la Savitchi, la Pintilie - cu totii basarabeni si invatatori. Atunci ii aud cum se mira.
Se mira ai nostri ca Ardelenii parca ar trai pe alta lume; ca, desi aproape fiecare familie are pe cineva pe front - si au si ei vreo zece eroi in cimitir - parca plecatii lor s-ar fi dus cu oile; ori ar fi la targ. D-apai las' c-or vini ei…
Se mai mira ai nostri ca Ardelenii, cand tu le vorbesti de rusi, ridica din umeri, se mira ei: ce tot avem cu Rusi'?, ca Rusi-s la ei, in Rusia lor, ce triaba sa aive cu ei, Ardilenii din Gusu! Ca nici ei, Gusenii n-au nemica cu Rusi', ei au ce au cu Ungurii, de le-or rapchit Ardialu' de Nor' - aia, nedrepta'! C-o hi fo' ceva-cumva cu Basarabia, cu Bocovina - o hi cam fo', ei nu zic ba, da' fiecare cu nacazu lui - da' al mai mare-i cu Ungurii, de-or rapchit Ardialu - da las' numa, las': vin ei, Rusi', -i pun ei pe fuga pe Unguri, cum i-or cam fugarit si pe vremia lu Cosut, cu Petiofi-al lor cu tot - aaai, ca ce i-or fugarit Rusi' pe Unguri, atuncea…
Savitchi povesteste cum a schimbat el tactica cu Gusenii: nu le mai zice Rusilor: rusi, ci: sovietici - le-a povestit ardelenilor cum Sovieticii nu cred in Dumnezeu si inchid bisericile… Ardelenii au ridicat din umeri, au zis c-ase o hi, cam auzisera si ei, de pe front, da' cum razboiu-i razboi si lumea-i lume, cate nu graieste lumea pe timp de razboi… Savitchi a schimbat iar tactica, le-a zis Sovieticilor: bolsevici - a povestit cum bolsevicii iau pamintul taranilor, ii baga cu de-a sila la colhoz, cine nu vrea - la Siberia cu el! La care Ardelenii din Gusu, dupa ce s-au gandit si s-au cujetat si s-au scarpinat cu nadejde pe sub clopuri, au zis ca ase o hi - 'colo, la ei, la Rus'; da' ei nu pricep: cum sa le ieie omenilor pamantu', ca dora pamantu-i aci, -n Ardial - ce triaba au Rusi' borsovici, de la ei, din Rusia, cu Ardialu'? Care-i paman' sarac - n-au ei stepa lor, grasa? S-apai pamantu-i al lor, din mos' stramos', stropchit cu sudore si cu sanje si cu trasu-pe-rota, niminea de pe lumea asta nu li-l poate loa, pamantu'; astea-s vorbe, ca le ia pamantu - ca gura lumii…
Domnisoara Coban nu se mira, nu sufere ca Ardelenii nu ne cred pe noi, refugiatii. Zice cu glasul ei de-catedrala:
- Lasati-i in pace, oameni buni! Mai au o luna-doua pana vin si peste ei; cam o jumatate de an, pana sa inteleaga ca Rusii s-au facut sovietici si inca alta jumatate de an, pana ce bolsevicii or sa le ia si lor pamantul, or sa-i deporteze si pe ei - ca pe noi, Basarabenii… De ce sa nu se bucure de viata, pana atunci? Lasati-i in dulcea-nestiinta, ce sa-i mai speriem si noi?
- Ca sa stie ce-i asteapta, zice Baltes.
- Ca sa stie!, tuna domnisoara.?Daca omul ar invata din experienta altuia… Ca nu ne cred pe noi, Basarabenii - dar ce, noi ii crezusem pe Ucrainenii fugiti dincoace, peste Nistru, inainte de Ocupatie?
- Eu i-am crezut, zice Pintilie.
- Si eu - la ce mi-a slujit??I-am crezut pe ei, dar pe mine… nu m-am crezut! N-am plecat in refugiul din '40. Nici dumneata…
- Am incercat, nu se mai putea, zice Pintilie. Ne-au intors, talharii, de la Prut, au inchis granita cu mult inainte de termen…
- Si pe noi ne-au intors, face domnisoara. Daca plecam numaidecat dupa anuntarea Cedarii… Dar ne ziceam ca n-or sa ne cedeze, ca nu eram obiecte, eram cateva milioane de oameni… Cum sa ne cedeze Rusilor, fara macar oleaca de targuiala? - mai da, jupane, mai lasa, stapane… Si ne-au cedat strainilor, ceda-li-s-ar inima cainilor de cedatori! Cand am vazut ca suntem buni-cedati, era prea tarziu: nici n-am apucat sa vedem Prutul, ca ne-au intors comisarii…
- Asa am patit si noi, zice mama. Al meu atata s-a codit, atata s-a-nvartit in jurul casei, ca i se rupea inima de ce lasa - ne-au intors de la jumatatea drumului, nici la Calarasi n-am ajuns, ca ne-au intors, comisarii… Si dupa aceea pe-al meu l-au ridicat, l-au dus in Siberia lor…
- Macar al dumitale s-a intors, zice domnisoara. Dar ridicatii mei, pana la a saptea spita - n-am aflat nici macar ca ar fi murit…
- Or fi traind, lasa…, zice mama.
- Or ar fi traind, las…, zice domnisoara. Era dupa Anul Nou, ma dusesem la Chisinau, pentru rechizite scolare. Cand sa ma intorc, in gara, dau de un cunoscut, zice: I-au ridicat pe toti ai vostri, azi-noapte, cu camioanele, au ridicat vreo zece familii - tu nici nu te mai intoarce, zice, unde sa te mai intorci, zice, ascun-de-te pe unde-i putea, pana vin Romanii, sa ne des-cedeze… Unde sa te-ascunzi? In gara erau controale, am luat-o la fuga dupa alti fugariti… Ne-am ascuns in canal… Credeam ca o sa dureze un ceas-doua - am iesit dupa cateva luni - ca sa intram in alte borti, intr-o cariera de piatra de pe la Scorteni…
- Acolo ne-am cunoscut!, rade Baltes. A mea si cu fata erau la socri, eu in cariera. Ne stiam, ba chiar o curtasem, de cavaler - dar cine s-a mai recunoasca?
- Nu te vedeai pe tine!, rade domnisoara.
- Nu apucasem sa-mi iau si oglinda - sa fi fost prin aprilie' 41…
- Aprilie sau mai. Sau martie, zice domnisoara. Da' rau ne-ati mai primit, voi, Oamenii Cavernelor, pe noi, Guzganii…
- Ne salbaticisem si noi, ca omul - dar las', ca si voi… Miroseati a… Duhneati a…
- A ce?, rade domnisoara, zguduindu-se, zguduind si podeaua, prin scaun. A cacanal! Om fi duhnit noi, Guzganii, a cacanal, dar macar nu ne-am mancat intre noi, ca voi.
- Un zvon!, se apara Baltes. De altfel, cand am ajuns eu in cariera, se imprimavarase, dadusera mugurii, iarba, aveam ce paste, ce, roade… Mai tii minte ce ziceai cand rodeam la coaja de mlaja?
- "Roade, Gheorghita, roade mladita, nu ciolane batrane de baba tanara…"
- Si tu! se supara Baltes. Un zvon. Ziceai: Deacum, n-o sa mai fim bolnavi de friguri - de-atata chinina de la coaja de salcie…
- Asa ziceam? Numai atat?
- Numai atat - si ce-ar fi dac-am schimba vorba?, intervine mama, aratindu-ma din sprincene.
- Mai ziceai si altele, continua Baltes, dar daca eu n-am fost martor… Poate in timpul iernii sa fi fost ceva-ceva, pe altundeva - ce vrei, foamea-i foame, omu-i om… Tu ai sa zici: omul nu-i om, daca…
- Acum chiar schimbam vorba! - si mama arata inspre mine si le face lor semne.
De parca n-as sti ce stiu: s-au mancat intre ei si nu numai in cariera de la Scorteni. Dar Baltes o tine pe-a lui:
- Mai, si cand sa ies la lumina… Mi-am si gasit cand: in noaptea de 12 spre 13 iunie…
- O, Doamne!, face doamna Baltes. Eram la tata cu fetita, cand numai ce rasare omu-ista…
- Recunoaste!, rade Baltes. Daca nu rasaream eu… Sa vedeti: mi se cam acrise de cariera si zic: ia sa dau eu o fuga pana la socru-meu, sa-mi vad copilul si nevasta… Si cum ma apropii de sat, prin pap'soaie, parca aud vorba rusasca. Ma tarasc pe branci, ca la armata, ma apropii: camioane! Cu luminile stinse, soldati care fumau in pumn si vorbeau in soapta. Si asteptau. Mai, imi spun eu: ce fac camioanele istea, cu luminile stinse si cu soldati care asteapta - la vreo doi kilometri de sat? Decat daca…
- Decat daca au venit la ridicat oameni, zice Savitchi. Si de la noi au ridicat in noaptea aceea o multime de familii.
- Si de la noi, zice Pintilie. Simtea el, Stalin ca se apropie razboiul si ce si-a zis: Ia sa-i lichidez eu pe nationalistii istea de romani, pe basarabeni…
- Parca era vorba sa schimbam vorba!, face mama. Sa vorbim despre ardeleni.
- Ardelenii - treaba lor, face Pintilie. Dar ce ne facem noi, daca Rusii intra in Romania?
- N-au intrat?, chicoteste domnisoara.?Atunci noi ce cautam la ei, in Ardeal?
- Am vrut sa zic: daca Rusii trec Prutul…
- Nu l-au trecut? - tot domnisoara. Ba l-au cam trecut, cum zic Ardelenii, sus, in Bucovina. Or sa-l treaca si pe la mijloc si pe la mai jos.?Or sa treaca si Siretul si Milcovul si Carpatii, iar noi, care cica-i stim pe rusi, o sa spunem si de data asta ca… poate n-or sa ne re-cedeze Romanii de tot, ca sa mai vedem, ca poate nu-i dracul chiar negru…
- Eu, unul, nu, zice Baltes.?Cum trec Rusii Siretul, cum imi iau straista-n bat si-o pornesc.
- Incotro?, il intreaba mama, nelinistita.
- Incotrova! Drept in fata ochilor, cum sad cu schinarea la rus…
- Si noi, face Pintilie.?M-am fript o data cu borsul rusasc, gata: suflu si-n…
- Ma luati si pe mine?, rade domnisoara. Vorba ceea o data vede nasul… fina finei…
Mama o chiar saruta pe tampla. Stiu eu de ce: sa-nu-auda- baiatul… A intors-o bine si la timp domnisoara, cu fina finei. Eu as fi zis altfel - as fi zis: o data re-vede nasul re-fina finei; sau de-a dreptul: fina, dar a re-finei - si o re-vad pe a 1ui re-Reli: re-rosie.
- Pana nu vine al meu, nu ne miscam, zice mama. Ca trebuie sa vina, azi-maine. Daca mai vine… - si se porneste sa planga -domnisoara o ia la piept, o ia in brate - ca are de unde, fata de ea, mama arata ca un copil, si mama se ogoieste si zice: Ce prostie, oameni buni: sa-l las sa se-ntoarca la Mana, din gara de la Chisinau! - si povesteste, pentru a mia oara cum am ajuns cu totii la Chisinau, cum am urcat in vagon dar vagonul nostru pornise in refugiu numai cu noi doi, tata se intorsese la Mana, acasa, sa mai ia lucruri, sa mai ia si mobila…
- Las' ca vine el, vine!, o asigura domnisoara (n-as vrea sa ma mangaie domnisoara: mi-ar face vanatai). Ti-au spus si de la Centru, de la Sibiu: intarzie oleaca, fiindca vine pe jos - vreau sa zic: pe sosea, cu vreun camion. Nu-i mai repede, da-i mai sigur pe jos, decat cu trenul. Simpaticii de-americani - mama lor de… asteptati! Am auzit ca Regatenii ii asteapta sa debarce la Mangalia - pe-acolo, cam pe langa geamie… Or sa debarce, mai stii - dar dupa ce-or sa netezeasca terenul, sa nu li se incurce parasutele in minaret… Si in sonde… De-asta bombardeaza ei - vreti sa stiti ce cred eu? Eu cred ca numai avioanele si bombele-s americane! Aviatorii-s rusi - de asta!
De asta ! - am mai auzit-o pe asta. Oamenii mari, chiar cand sunt domnisoare, uita c-au mai spus, repeta, ceilalti mari se prefac ca pentru intaia oara aud - asta se cheama la ei: conversatie.
- Asa am crezut si eu, re-ofteaza Savitchi. Dar mi-a spus cumnatul, care-i mobilizat la Apararea Civila, la Ploiesti, ca aviatorii sunt americani-americani, a vorbit cu ei, vin din Italia, de la Foggia.
- Chioggia, nu Foggia, zice domnisoara.?Atata geografie…
Eu zic, in acelasi timp cu Savitchi, dar in gand:
"Atata geografie mai stim si noi si stim sa ascultam un radio - de la Foggia vin, uite, din pintenul cizmei (desenez in aer, cu limba, cizma Italiei, Savitchi o face cu degetul pe masa). Chioggia-i mai sus (muuult mai sus), aici, langa Venetia (uite-aici, unde s-a stins faima falnicei), or acolo-s nemti inca".
- Ce mi-i Foggia, ce mi-i Chioggia!, tuna domnisoara (Tanda si Manda). Rezultatul e ca Americanii ne bombardeaza ruseste - dar ce au cu noi? Ce le-am facut noi americanilor ?
Ii raspund domnisoarei - prin Baltes:
"Sunt aliati cu Rusii - astea le-am facut!"
Bun, raspunsul. De parca eu l-as fi dat. Ceva nou dinspre Pintilie:
- De nu i-am corcoli atata pe aviatorii lor, cazuti. De i-am lasa pe mana nemtilor, n-ar mai veni si-a doua oara (o data vede nasul fina re-Americancei). Ma rog, sa fim cavaleri - dar ei? Vras'zica noi ii cazam la cel mai luxos hotel din Bucuresti, la Athenée Palace, se zice - si ei… Ca asa-i Romanul: cavaler! Americanu-i da cu boamba-n cap si cavaleru-l pupa-n cur!
- Ce-ar fi sa schimbam…? - mama.
- … pe multi ii zmulgem din labele Nemtilor, ii cazam la cel mai luxos hotel - si ei… Le-om fi dind si dame!
- Ssst!, face mama, dar clasa asta n-o asculta.
- Ce conteaza o dama la o Romanie-Mare!, bufneste domnisoara.
- Ha-tu-i in mama!, face Savitchi. De vacari! Si de haidai! Si de-analfabeti - Americanii istia nici nu stiu prin care parte a lumii lasa bombele!
- Ei, ba nu, rade Baltes. Le-a spus haidaul-sef unde: drept pe obiectiv!
- Obiectivu' ma-sii! - Savitchi e foarte suparat. Case de oameni - obiectiv? Femei si copii: obiectiv? Da' ia sa-i lase ai nostri pe mana lui Fritz, sa-i invete el minte pe-american!
- Adica sa-i impuste in aer?, face domnisoara. Asta-i barbarie!
- Barbarie o sa fie cand o sa ma duc eu la el, in America lui, si-o sa dau cu boamba-n casa lui!, zice Savitchi.
- Nu sa-i impuscam in aer, ca Nemtii, zice si Pintilie, dar nici sa-i impuscam pe Nemtii de-alaturi, sa-i culegem pe-Americani de prin copaci si din bur'eni si sa-i ducem la hotel de lux! Si le dam si dame - poftiti, domnilor americani, ca la noi se gaseste marfa asta…
- Parca era vorba sa schimbam… - tot mama. Zau, sunt si copii pe-aici…
Zau ca sunt si copii pe-aici si copiii stiu cum se dau damele: de sacrificiu, asa spune tata; care-i zice si dama, dar mai des: regina. Dai dama - de sacrificiu - si scapi, deocamdata, de mat.
A-ha: de asta ii scapa ai nostri pe americani de nemti: ca sa aiba cu cine juca sah. Cum romanul e cavaler si are o Romanie-Mare-Micita, ce sa faca: da dama.
Tata zice si: cedare. De asta, cand am jucat cu Rusii, am cedat Basarabia; acum, cu Americanii, o sa cedam si restul damei. Eu, daca as fi Romanul, n-as ceda nimic. Mai bine pierd partida asta. O s-o castig pe cealalta - dar nu cedez dama. Adica regina - s-o cedez eu pe mama?
Ma ridic de la locul meu si lua lipesc de mama mea, plangind. Mama mea crede ca plang de tata, ca iar-tot-mereu nu nu vine - dupa ce ne venise, hat, de la Polul cel Nord. Domnisoara mea crede ca plang de oboseala, de somn - asa ca ele, reginele mele, isi alatura scaunele si ma iau, amandoua, in brate. Stau la ele in poala - juma' juma'. As putea sta in poala la mama, mama in poala la domnisoara, la mine-n poala ar putea sta Reli, in poala la Reli ar sta baiatul nostru, ca-i copil, saracul si obosit de con-versatia adultilor.
Se vorbeste, se vorbeste: cum ii impusca Nemtii pe ameri-cani, in aer; cum ii impusca Romanii pe nemti - ca sa nu-i impuste Nemtii pe americani - si-i duc la hotel de lux si-acolo le cedeaza damele. Ca asa-i Romanul nostru: cavaler; si cedator.
Nu dorm, chiar daca tin ochii inchisi. Cu ei inchisi vad mai bine desenul pe care am sa-l fac maine - uite cum: fac un soldat cu casca germana, tragind cu pusca, piezis, in sus, intr-un ins cracanat de parasuta (dar fara casca - ziceam ca i-a cazut cand a sarit din avion - ziceam asa, ca sa nu recunosc: nu stiu cum arata o casca de american); Americanul arunca de sus, piezis, in jos, drept in capul unei casti de soldat roman, o bomba (una ceva mai mititica, nu ca la Ploiesti) - in timp ce soldatul roman trage cu pusca in soldatul german. In triunghi. Fac si gloantele: linii punctate; fac bomba in rosu, razele galbene - ca sa nu-l arda prea tare pe Asairomanul, cel care-fi veci nu piere. Fac si-un drapel tricolor cunosc pe lume. Si, dupa ce fac tot desenul, fac semna-tura mea, citeata de tot, in coltul din dreapta-jos.
Dar am uitat dama. Unde-o pun pe cedata? N-o pun! Eu nu cedez, oi fi eu roman, dar nu cedez Mana mea; nici judetul Orhei, nici Basarabia si Bucovina si Ardealul de Nord - si nici Regina. Nu dau nimic si pe-aici nu se trece!
Stiu ca n-o sa-mi iasa frumos desenul. N-o sa fie frumos, dar adevarat o sa fie: 'simt eu.
Nu dorm. Eu nu dorm - in schimb ei nu tac. Eu imi spun in gandul meu, asa: ce poate fi frumos fi frumos in triunghi, unde americanul imi da mie cu boamba-n casca si eu trag in casca Aliatului meu, cel care m-a liberat pe mine si pe mama de Rusi si lui l-a adus pe tata din Siberia? Eu nu-s asairomanul, nu cedez nici o palma de dama. Si cand ma fac mare, invat bine-bine sa joc sah.
Ii bat pe toti - insa ii fac, direct, mat. Nu iau niciunuia dama. Regina. Fiindca nu se face sa iei regina aproapelui tau.

3. PASTE - 1944

De Paste, mergem intai la biserica ortodoxa. Cum incepe sa se termine slujba, cum ii cer voie mamei sa ma duc la Cristian. Imi da. Cristian e baiatul popii unit, Cristian Cristian; si numele si prenumele; si tatal si fiul - coleg de clasa cu mine, intr-a doua.
Biserica ortodoxa e in centru. Noi suntem ortodocsi - insa popa ortodox nu are baiat; biserica unita e sus, pe deal si Cristian e cel mai bun prieten al meu. Si tata-sau, popa catolic. Oamenii din sat i se adreseaza cu: "Dom' Parinte" - ciudat mai vorbesc Ardelenii, ii zic popii si domn si parinte - la noi, in Basarabia, i se zice, scurt: "Parinte", iar in discutie: "Sfintia ta", in nici un caz: domn. La noi in Basarabia, Domn este, mai intii, Dumnezeu din cer; dupa aceea, invatatorul de pe pamant, adica tata. Basarabeanul de mine ii zice preotului unit: "Domparintedomparinte" dar el nu se supara. Rade primul, asa ca eu rad de rasul lui. Suntem buni prieteni, desi el e cam papistas.
Urc la trap hudita care suie spre biserica unita; tin bine, in fiecare mana, cate un ou de Pasti. Unul pentru Cristian, cel mai bun prieten al meu de pe intreg pamantul; celalalt e pentru mandea. O sa ciocnim, unul o sa spuna:"Hristos a-nviat!", celalalt: "Adevarat c-a-nviat" - si, daca se sparge (sa zicem) oul lui Cristian, eu i-l dau pe al meu, intreg, sa-l pastreze ca amintire de la cel mai bun prieten al lui - si-l iau pe al lui, spartul; si-l mananc! Mama a facut, de Pastele asta, refugiat, cu multa arta, numai zece oua.
- Nu-i igienic sa consumi mai mult de doua oua tari, a zis mama. Iti distrugi ficatul…
N-am zis nimic la zisele mamei. La noi, la Mana, unde eram muuult mai mic si mai copil, in minus, ne-refugiat, de Paste mancam o suta de oua, dintr-un foc. Nu chiar intreaga, suta, dar zece tot erau. Drept, de pe la al treilea, numai albusul il consumam, galbenusul il aruncam: era inecacios, uneori cleios, nu-mi placea - de asta, nu de ficat. La noi, la Mana, habar n-aveam ca omul are, taman de Paste, ficat. Aici insa nu suntem la noi, la Mana; aici, in refugiu, avem - ficatul meu o fi portmoneul mamei, asa-i cand re-fugi: te holticai si-ti pierzi banii - si de-aceea te doare-n partea dreapta.
La noi, la biserica ortodoxa, ne-am dus fiecare cu cate doua oua: mama cu-pentru domnisoara Coban, eu cu-pentru Cristian - restul le-am lasat in bocaza, sa ciocnim cu tata; eu n-am ciocnit niciodata cu el; de nici un Pasti nu ne-a fost acasa. Mama zice ca am dat Hristos a-nviat! de Pastele din '40, inainte de Cedare. Oi fi dat, nu-mi aduc aminte. Insa de Pastele asta, trebuie sa dau, pastrez doua oua chiar pana la Rusalii, dar sa ciocnesc si eu o data oua de Pasti, cu tata.
Si la uniti s-a terminat slujba. Au mai ramas ceva batrani in fata bisericii si copii, prin curte - vorbind unii cu Domparintedomparinte, ceilalti ciocnind oua si azvarlind cojile in iarba. Coji de-ale lor: verzi, rosii, galbene, albastre, astea pot fi aruncate fara strangere de inima…
Il gasesc pe Cristian, ii intind oul :
- Iute, sa ciocnim!, zic. Hristos a invi'…
Dar nu am cu ce ciocni: din mana baiatului, oul a trecut in mana lui Domparintedomparinte. Popa il cerceteaaza in palma, se mira, tataie:
- Iezusmaria, da fainu-i! Aaai, da' zugravitu-i! - de lemnu-i?
- Ba!, zic eu, care am invatat sa vorbesc ca pe la Gusu. Cum sa fie de lemnu-i? E de ou-i, ou de ou, mama l-a facutu-i.
- Da' ce, muma-ta-i gaina?, se hlizeste Cristian cel mic, rostind: ga-i-na, ca pe la Gusu.
Domparintedomparinte ii arde pe data o scatoalca dupa ceafa, apoi se apleaca si-i spune ceva la ureche. Nu inteleg decat o cifra, dar eu stiu: il pedepseste sa zica atatea rozare - asa-i la ei, la catolici. Apoi se intoarce spre mine:
-Am mai vaz't io oaua zugravite, da numa cu ciara. Asta nu-i cu cia-ra…
- Face mama si cu ceara - facea, la noi, la Mana, dar acum, ca suntem in refugiu, la dumneavoastra… N-a avut ceara, le-a facut cu ciorap.
- Cu cio… - ce? se mira Domparintedomparinte.
- Cum ii ziceti pe-aici, prin Ardeal: cu strimf, traduc eu, mandru ca stiu amandoua limbile pamantului.
- Am intales ca-i cu strimf, da cum face de zugraveste cu ciorapu'?
- Fiti atent!, ma pornesc eu pe retete (la astea ma pricep). Atentie: taiem ciorapul de matase…
- De ma-ta-saaa!, se mira cumplit popa. Da' cati strimfi de matasa are domna muma-ta, Domne iarta? De sa-i taie?
- Nu mai prea are, de sa-i taie, zic. De asta a si folosit unul la vopsit - avea ochiurile fugite rau de tot, nu se mai putea remaia.
- Nu sa mai puté re'…, ofteaza popa. Dor ase - daca nu sa pote, nu sa pote, no… Da' ore nu-i pacat sa faci oaua de Sfintele Pasti cu… Cu ciorap?
Ridic din umeri. Iau oul din mana popii:
- Pacat, nepacat, mie mi-i foame, zic si mai zic, dinspre oul din mana dreapta: Hristos a-nviat! si raspund dinspre cel din mana stanga: Adeva'…
- Nu-l sparje!, striga Cristian cel mic, de parca i-as fi spart capul. Iti dau pe el cinci de-ale no'ste. Ce colori vrei, pe-ales…
Asa, da. I-l intind. Din ochi caut ceva tare: o piatra, un lemn… Domparintedomparinte intelege ce vreau sa fac, mi-l ia si pe al meu:
- Ai zece oaua pe-astalant. Hai in casa, de s-alegi.
Asa e si mai da. Am mancat o groaza (groza, se zice in Gusu) de oua (oaua). Mai ceva ca la noi, la Mana. Aici n-am aruncat nici o firimitura de galbenus - tot nu vede mama ca-i neigienic; sa-l vad eu pe ficatu-ala care se distruge numai de Sfintele Pasti.
Ne jucam in curtea bisericii, in iarba, printre pomii plini de floare; ne fugarim prin biserica. Nu-i voie in Casa Domnului, dar Domparintedomparinte nu se supara - a coborit in sat, cu treaba, nu stie ce facem noi.
Eu nu spun in afara, dar stiu: sunt tare sarace bisericile lor: doua-trei icoane pe lemn, facute de moalaru din sat, alte doua-trei, pe sticla, cumparate la targ - si desenate mai rau ca desenele copiilor, am vazut un Sfant-Niculae cu un cap cat o vadra si cu mainile numai atatica, de parca erau din alt tablou; ce sa mai zic de Fecioarele lor: au ba sase degete, ba patru, iar copilul Isus doar ca nu poarta barba, incolo-i batran ca batranetea. In bisericile lor sfesnicele-s de alama si de fier tiganesc, ciocanite de covaciul din sat - oare de ce? Gusenii sunt mult mai bogati decit Manenii, dar bisericile lor: mai mare rusinea. In prapadita de Mana (cum zicea domnisoara Tuza, ardeleanca fara medie), din prapadita Basarabia, chiar dupa trecerea rusilor care furasera, stricasera, doborisera crucile de pe clopotnite si clopotele de la rostul lor - te dureau ochii de-atitea icoane din argint si de odoare aurite, daca nu de-a dreptul din aur curat si cu pietre scumpe. Si ce icoane pictate, la noi - de pictori adevarati, de la manastiri, nu de vecinul din sat! Aia sfinti, aia Isusi, alea Marii! Mama zice ca asa-i la catolici: despuiat. Insa unitii nu sant catolici de tot, apoi nici biserica lor, ortodoxa, nu-i mai bogata, nici mai frumoasa pe dinauntru. Mama zice ca la biserica te duci ca sa te rogi lui Dumnezeu, nu sa casti gura la aurarii si la zugravituri. Eu zic ca si mai bine te rogi 1ui Dumnezeu cand El este frumos si corect desenat, colorat, vesel, sclipicios. Mama zice ca la biserica te duci ca sa te reculegi (adica sa te culegi de pe jos, din laturi, de pe unde-ai fost varsat, cand ai intrat, cu gandul, la Reli, si intri la loc, in banca), eu insa cred ca nu esti deloc necules; la noi, la Mana, la ortodocsi, acolo, la noi, la Mana, Dumnezeu, El suna asa de frumos la cor - si era un sat pra-pa-dit, cu oameni pra-pa-diti, care nu faceau platforme de gunoi si nu maturau ulitele - dar cum mai cantaaau…; ce sa mai vorbesc-povestesc ce frumos suna El, Dumnezeu, prin glasurile maicutelor de la manastirea Tabora - acolo ziceai ca-i un stol de heruvimi, Dumnezeu - iar la Curchi, la calugari, suna a Corul Oastei Arhanghelilor! - mai cu seama cand se slobozea prin glasul din barba proptita in piept a diaconului Gurie. Cel care stingea lampa de la sapte pasi…
- Ia lasa-ma, te rog, cu betivanul de Gurie, de altfel, tu nu-l tii minte, face mama. N-ai avut cum sa-l auzi, ne vei fi auzit pe noi vorbind…
- Ba l-am auzit! Cu urechile mele! L-am vazut cu ochii mei, astia! - arat eu cu doua degete. Fii atenta cum: pui lampa pe prichiciul ferestrei, dar inchizi geamurile, ca sa nu fie curent, te dai trei pasi inapoi, pentru tata, sapte pentru Gurie si canti "Doamne miluieste!" - tata, de la trei pasi, face sa palpaie flacara, insa Gurie, de la sapte, o stinge de tot! Si de la cinci, zbang!, sparge sticla!
- De unde le mai scoti - din san? Erai prea mic, nu pricepeai.… Prin '38, '39, cand bea un paharel, facea tata "concursuri" din astea, nu puteai tine minte. Nici cand l-au ridicat pe Gurie, cu ceilalti calugari - asta a fost prin august '40, imediat dupa Cedare. N-ai de unde sa-l stii pe Gurie-de-Aur, cum ii zicea tata.
- Ba-l stiu pe Gurie-de-Aur - fii atenta: pui lampa uite-acolo, pe…
Mama rade.?Mama zice:
- Bine, bine, asa e: l-ai vazut, l-ai auzit.
Cum sa nu-l vad - mai ales, aud - pe Gurie? De-Aur? Daca s-ar fi tras si el cu spatele, incoace, in refugiu, acum ar sparge, nu numai sticla lampii, ar sparge si clopotul bisericii unitilor, Gurie-de-Arama al meu! Fii atent: pui clopotul pe prichiciul…
Pana una-alta, ne jucam in ulita. Si, din ulita, eu ma joc cu Reli in biserica, de-a cununia. Ea si-a pus carputa alba pe cap - ziceam ca e voalul - si eu o tot duc, de deget, spre altar - dar n-avem popa, de sa ne uneasca; si la bine si la rau. Zic: las' ca merge si fara popa, va cunun eu - si, cand sa-i cunun, uite-l pe popa cel adevarat, Domparin-tedomparinte - noroc ca nu nu ne bate pentru ce-am facut noi doi.
Reli se duce-acas', ca-i de pranz. Domparintedomparinte s-a intors din sat impreuna cu mama si cu domnisoara. Suntem invitati la ei la masa - foarte bine, era si timpul.
Mama mananca din varful buzelor, din varful furculitei; domnisoara infuleca - ce om, domnisoara mea, domnule! Dar nu pleoscaie, ca mine. Mie, mama imi atrage atentia cu glas - sa mananc cuviincios, ca un fiu de cadre didactice, in-plus, refugiat - pe domnisoara o tot atinge cu genunchiul in genunchi - vad, dupa miscarea fetei de masa. Cu gura ne-plina si pungita, mama ii explica preotesei ce simplu e sa faci oua de Pasti cu ciorap:
"Fiti atenta (ii spun eu preotesei, in gand): culegeti frun-zulite cat mai fin dintate, de cucuta, de patrunjel salbatic, urzica moarta; flori de zarzar, de cires, de violete, daca mai sunt; si firicele de iarba - unul de fiecare ou si cat mai rasucit…; le lipiti de ou - in prealabil spalat si zvantat, sters - inveliti oul intr-un patrat de ciorap de ciorap de matase, coaseti ori legati, simplu, ciorapul, puneti totul in vopsea"…
Preoteasa noteaza. Domparintedomparinte da mereu din cap, a mirare, a incuviintare. Noi, copiii ne plic-ti-sim. Eu m-am saturat de mancare, pana dincolo. Ii spun lui Cristian sa ceara el voie. Primim. Iesim sa ne jucam. Reli nu s-a intors, sa-i tragem noi o cununie, n-o fi lasat-o muma-sa - care-i vaduva si de-aia-si cam bat copiii joc de Reli - cu muma-sa, care-i cam vaduva. N-a venit Reli, sa ne cununam, a venit domnisoara, sa ne fumam. Se 'fumeaza ea, noi alergam in jurul ei, ii dam roate, ca turnului bisericii.
Mama a ramas cu prioteasa si cu popa. Stiu ce fac: acum nu mai scrie prioteasa retete de ou de Paste, cu ciorap, acum scrie mama in caietele ei, cu Monografia satului Gusu, jud. Sibiu - 1944 - tot felul de informatii, asa le zice mama - insa de asta data, cantate, se aud din curte. Canta prioteasa - are o voce de artista, prioteasa unita, de parca ar fi ortodoxa - pe-a lui Domparintedomparinte o stiu, e asa si-asa, voce de popa catolic, adica aproape nimica-toata - dar prioteasa lui… O aud pe mama intrebind-o de ce n-a dat la Conservator??Ce-i trebuie Conservator priotesei, cand ea canta cu ochii inchisi, ca cocosul, pe de rost?
Eu li-l povestesc, domnisoarei si lui Cristian, pe Gurie al meu. Ma asculta amandoi cu gurile cascate - atat ca a domnisoarei sloboade colaci de fum. Cand sa-i fac pe Gurie-de-Aur, cel care de la cinci pasi sparge-n mii de bucati clopotul din turnul Catedralei din Chisinau, striga un om, la poarta:
- Dom' Parinte, dom' Parinte! S-o dat la radiu'!
De-as fi Gurie, i-as sparge radiu', de-aici, de la douazeci de pasi! Si nu-nteleg ce s-o dat. Si nu m-apropii - ca domnisoara; nu ies la portita, ca popa; ca prioteasa - ca mama. Raman cu Cristian si, chiar far' de Reli, gasim noi ce si cum sa.
Ne jucam pana indeseara, cand ni se face frig - muntele e destul de departe, insa pe-aici e cam Ardeal si rece, de la recens, de cum apune soarele. Cum intram noi in casa, cei mari ies. Sa ia putin aer.
Mi-e frig si in casa, mi s-a facut piele de gaina peste tot. Cristian imi da un laibar de-al lui taica-sau, asa ca putem iesi la aer si noi - desi laibarul nu-mi apara si picioarele de aerul ardelenesc, rece, de refugiu.
S-a intunecat, dar nu chiar-chiar: stelele.
Deslusesc umbrele alor nostri, in dreapta bisericii, de unde ziua vezi satul nostru ca in palma; ba chiar, incolo, departe si alte sate - ale caror nume inca nu le-am invatat. Se zaresc luminile satelor vecine - mai palpaitoare, mai rosietice decat stelele - care fac albastru si dau frig. Incolo, departe, departe, cerul nu palpaie, dar e roscat; rosu. Parca ar fi foc. Dar nu: nu se vede focul de pe pamant, numai cel de pe cer.
Ma apropii de cei mari, ma lipesc, zgribulit, de mama. Mama nu ma cearta ca am iesit, pe intuneric, sa-i plic-ti-sesc pe cei-mari. Ma strange, cald, langa ea. Mi se face somn, motai de-a-n picioarelea. Aud, ca prin pasla, glasuri; cuvinte, silabe, sunete; rarite, obosite, somnoroase si ele:
- Nu poate fi la Bucuresti. Prea departe: 200-300 de kilo-metri - si, intre noi, muntii. O fi ceva dincoace, la Brasov.
- Ce sa arda, la Brasov? E la Ploiesti, foc de petrol.
- Un tren cu cisterne, la Brasov. Arde trenul.
- Si daca e la Bucuresti? S-a dat la radio ca e la Bucuresti.
- Bucurestiul ar fi mai la dreapta. Asa ca-i Ploiestiul. Sau Brasovul.
- Nu se poate! (glasul domnisoarei). Cum sa bombardeze, duminica? Si, in plus, de Sfintele Pasti?
- Americanii-s si ei, crestini (prioteasa).
- S-a dat la radio.
- N-or fi inteles bine cei de la radio (domnisoara). N-o fi inteles ce-a-nteles omul care zice ca a auzit.
- Atunci ce vedem noi, ce-i?, intreaba mama din mine. E foc-foc, foc-de-Ploiesti - l-am vazut de-aproape, cu baiatul.
- Imhi, zic eu.
- Cand am venit incoace si ne-a prins la Ploiesti, tot culoarea asta o avea - e foc-de…
- Ploiesti, zic eu.
- De Sfintele Pasti? Americanii-s si ei crestini, Domne iarta!
- In primul rand (domnisoara), Pastele lor nu cade odata cu al nostru; in al doilea, numai avioanele si bombele sant ameri-cane, aviatorii sunt rusi…
- Dor ase, zice Domparintedomparinte. Paganii!
- La radio nu s-a dat nimic de rusi, parinte, zice prioteasa, cu glasul ei cantat, de artista. Numai de angloamericani s-a dat - asa s-a dat: "Aviatia angloamericana"…
- Or hi si printre angloamericani pagani, zice popa. Or hi Pchiei-Rosi'… - si rade.
- Sunt rosii-rosii si sunt rusi!, tuna domnisoara. Tu ce crezi?
Pe mama a intrebat-o. Simt cum a cutremurat-o cu un ghiontulet de-al ei. Mama ofteaza. Tace.
- Fii pe pace, vine el, vine, o incurajeaza. domnisoara si o imbratiseaza, cu tot cu mine. O fi ajuns la Sibiu. O fi la Centru - si ce-ai zice daca, acum, cand te intorci la Mos Boacaza al tau…?
Plecam atat de precipitat, incat uit pe mine laibarul popii. Nici nu ne-am mai luat ramas-bun - o sa ni-l luam maine, cand i-oi duce laibarul.
De cum am iesit in ulita, mama s-a descaltat - e intuneric, n-o vede nimeni. Domnisoara a ramas mult in urma, ea nu poate alerga nici desculta, ea e cam tare corpolenta, asa se zice. Ne manjim, ne stropim de balegile Gusului pana la ochi, dar nu ne oprim din artafugii decat in curtea lui Bocaza.
Si nu. Nimic. Nici un semn ca.
Ma tem ca mama mea are sa inceapa sa planga. Repet ce-am auzit de la domnisoara, ce am auzit de la Mos Iacob: ca bun e Dumnezeu, ca daca nu azi, atunci maine. Insa mama mea e mama mea: brava.
Zice - si inca razind zice:
- Chiar daca n-am fi alergat, tot ne-am fi imbalegat - este? Si ce face, el, refugiatul, dupa ce s-a-mbalegat, alergind pe ulitele refugiului si pe-ntuneric? Ei?
- Se spala, reglementar, la fantana! Cu apa rrrece!, raspund voios si salutind reglementar, de parca l-as saluta pe tata, venit.
- Atunci, dezechiparea!, comanda capitaneste mama, ca tata.
Fii atent, uite ce faci tu, cand inca n-a venit tata de pe unde s-a dus ori a fost dus, dupa mobila - noastra, si te-ai umplut pana-n crestet de refugiu, alergind, de Pastele mamelor lor de angloamericanirosii: iei baiatul, il dezbraci de tot, de tot, il pui pe o piatra, langa fantana, scoti o galeata de apa rrrece-rrreglementara si i-o torni in cap; dupa a treia, il trimiti in boacataria arde- leneasca, sa se stearga, iar tu - fii atenta, fiindca esti in gazda si cadru-didactic si in-plusa, noroc ca in minus, e intuneric bezna, nu te vezi decat ca o pata alburie, cand te imbaiezi la fantana si copilul nu vede decat rochia tinuta-n fata ca pe-un prosop si mirosi a mama infrigurata placut - si recensa.

4. A VENIT TATA

- Bine ca ne-ai venit - dar lucrurile?
- Le-am lasat la Buda, la seful garii, om de incredere, ma pricep la oameni.?Cum se repara linia pe Valea Prahovei, cum ma duc sa le iau.
- Bine-bine, da-le-ncolo de lucruri, din pricina lor era sa nu mai vii - ai luat si scaunele?
- Absolut! Pe toate trei.
- Bine-bine, da-le-ncolo de scaune - cum, trei, erau patru!
- Patru, cele din lemn curbat, le-am luat - cum se repara linia pe Valea…
- Vorbesc de cele de rachita, erau si ele, patru - dar da-l incolo pe-al patrulea, bine ca ai scapat tu cu viata - ai luat si covorasul de la mama?
- Absolut! Si covorasul de la mama-ta si covoarele mari, paratarele - ti-am spus: doua carute, pline. Si cartile si oalele si perdelele…
- Si perdelele! Doamne, ce bine-ai facut, o sa avem si per-dele pe unde-om sta, sa nu ni se uite lumea drept in blid. Si nu scoate picioarele din lighean, apa sarata vindeca orice, totul. Dar ai umblat pe jos, mai omule, nu gluma - acum, ca totul a iesit bine, pot sa-ti spun: atata m-am blestemat ca te-am lasat sa te intorci de la Chisinau, din gara, cand trenul nostru a pornit si era ultimul tren pe care Rusii n-au pus mana.
- N-a fost chiar ultimul si afla: n-am avut nici o dificultate cu drumul, a fost exact cum ti-am explicat, pe harta, situatia de pe tren era…
- Pe harta! Pe teren! Daca acela mai era teren! Daca mai era si-tu-a-ti-e! Rabda, rabda: sarea ustura, dar vindeca - si cand au inceput sa ne bombardeze… De cum am iesit din Iasi, ne-au luat in primire, noroc ca trenul nostru n-a fost atins…
- Nici al meu. Ca mai opream, ca mai asteptam sa se repare linia…
- La Ploiesti am asteptat o zi si-o noapte…
- Asta-i, ca eu am ajuns la Ploiesti taman de Paste…
- De asta ma temeam.?Dar bine ca trenul tau…
- Ti-am spus: in-tact! Atat ca linia: distrusa, in fata, rupta-n spate - ce sa fac? Am descarcat lucrurile si le-am dat in pastrare la seful garii, cum se repara linia, cum ma duc sa le iau…
- Stii de ce ma mai temeam? Aflasem de Ploiesti ca fusese atins - si sambata si duminica - si-mi ziceam: Deie-i Dumnezeu gandul bun sa urce incoace, spre Ardeal - dela Ploiesti - sa nu coboare la Bucuresti, la frate-sau! Cum Ignat sade pe Calea Grivitei, langa Gara de Nord… Am auzit ca n-a ramas piatra pe piatra, in jurul Garii de Nord.
- Asa se zice - mama lor de-americani! Aveam de gand sa ma duc pe la frate-meu, cu bombardamentul de la Ploiesti as fi avut ocazia… Dar inca de la Iasi stiam ca Ignat nu mai sta pe Calea Grivitei - cel cu care-am vorbit nu-i stia noua adresa, dar l-as fi gasit eu, as fi intrebat pe la restaurante, muzicantii se cunosc intre ei - uite insa ca nu m-am mai dus si bine-am facut: duminica… Eram mai sus de Azuga, pe jos, cand am auzit ce-a fost la Bucuresti…
Si tot asa. Acum e liniste, tata motaie, intins pe spate, in pat, cu picioarele invelite in alb, urcate pe legatura de cerceafuri curate. Mama a varsat ligheanul cu apa sarata; l-a varsat si pe cel cu chisleacul-leacul pentru picioarele tatei.
Avem o fotografie, trebuie sa fie in caseta de lemn sculptat, unde ne sunt si actele; o fotografie cu fratele mic al tatei, Ignat.
Nu tin minte sa-l fi vazut cu ochii mei, de-adevarat, insa in fotografie, unchiu-meu e un geniu: frumos, blond, elegant, odihnindu-si o mana pe cutia viorii si purtind floare la butoniera. Am auzit, in casa, soapte, despre Ignat - insa, in afara de nume, n-am prins nimic. Am intrebat de cateva ori de ce nu vine unchiul Ignat pe la noi, pe la Mana - la care tata mi-a zis ca frate-sau cel mic, ce muzician, dom-nule!, mare muzicant, canta la vioara ca Enescu - si ca Enescu e foarte ocupat cu concertele.
- E un geniu!, a adaugat mama si a ras, scurt.
As cauta caseta; as scoate fotografia; m-as uita in oglinda, sa vad cat de geniu o sa fiu: blond sunt, frumos, nu se discuta, la vioara o sa-nvat, floare la butoniera imi pun, si ma fotografiez; si sunt foarte ocupat cu concertele, in Bucuresti: ma cunosc toti muzicantii de la restaurante… Nu pot cauta printre lucruri; nu trebuie: tata a adormit; e obosit de mersul pe jos - labele picioarelor i-s numai o rana, mamai le-a doftoricit cu apa sarata, cu chisleac…
Tata insa nu doarme: are ochii deschisi, ii tine lipiti de tavan. Ofteaza - nu e oftat de durere de picioare. Mama l-a ghicit:
- Simt eu: a scapat! Tocmai plecase in turneu, in provincie - nu era la Bucuresti, cand cu…
Tata se rasuceste spre ea. O priveste, rau:
- Tur-neu! In provincie!
Am mai auzit cuvantul asta: turneu. Provincia stiu ce e: Basarabia, Bucovina de Nord, Bucovina de Sud, Ardealul de Nord, Cadrilaterul de Sud… O s-o intreb pe domnisoara ce-i turneul, daca nu cumva are si re-, nu se poate sa nu aiba, o fi un fel de turn de pe stema fiecarei provincii, am vazut in cartile de geografie ale celor mari - inseamna ca imi aleg un turn din acela, cat mai re-turneu, urc in el, dau concerte si sunt blond. Cant foarte simtit la vioara compozitia compusa de mine, personal "ArtaRefugii". Si Reli ma aplauda. Insa mai intai, ne cununam bine-bine.
- I-ai dat ceva pentru serviciu sefului de gara de la Buda?
- Absolut!?La inceput n-a vrut sa primeasca de la un refugiat, dar l-am convins - ce om serios, zice: Domle, pa mine ma co-noaste tara-ntreaga, nu numai regionala Chéféré! Ma co-noaste toa-ta ta-ra!
Mama rade: l-a imitat bine tata pe seful de gara - asa se va fi vorbind la Buda: macait.
- L-o fi cunoscind toata tara, macaie si mama - cum il cheama?
- Pe cine?
- Pe seful garii, omul de incredere, cunoscutul in toata tara…
- Cum il…? Pe loc, nu-mi aduc aminte, parca ceva cu escu…
- Sa te odihnesti intai - prin cate ai trecut, nu-i de mirare ca… Zici ca l-ai platit, sa ne pastreze lucrurile? Unde le-ai dus lucrusoarele noastre? In gara? Sau la el?
- Ce gara! Gara - praf si pulbere. La el, la canton.
- Atunci cuoscutul nu-i sef de gara, e cantonier.
- Dar ti-am spus, femeia lui Dumnezeu, ca gara nu mai exista, au ras-o Americanii - noroc ca trenul nostru nu era nici in gara, nici pe langa, a oprit la un canton, avea un numar cantonul, dar omul de incredere, il cunoaste tara-ntreaga, nu numai regionala…
- Am inteles, dar n-am inteles cum numai tu care-ai lasat lucrusoarele noastre la el nu stii cum il cheama!
- Cum, nu stiu? O sa-mi aduc aminte - oricum stiu, precis, locul; cum se repara linia…
- Daca mai gasesti locul - vezi ce fac Americanii astia!
- Vorbesti si tu… Ce sa aiba Americanii cu un canton amarat? Il gasesc, nici o grija.
- Bine-bine, vedem noi.?Bine ca ne-ai venit tu - lucrurile…
- Lucrurile de la Buda!, chicotesc eu.
Tata se rasuceste spre mine:
- Asa-i zice: Buda. Ati trecut si voi pe-acolo, dar voi ati avut noroc, ati trecut cu trenul vostru, pe cand eu… Sa nu-l supar pe Dumnezeu, dar si eu am avut noroc: va dati seama in fata: praf si pulbere, in spate: foc si para, numai trenuletul nostru, neatins! Nici o schija, nici o… Minunea lui Dumnezeu!
- Ai lasat lucrurile noastre in minunea lui Dumnezeu - in Buda!, zic eu iar - acum nu mai rad.
- Asa se cheama: Buda, judetul Prahova - cum iesi din Ploiesti, spre Brasov, la sase-sapte kilometri…
- Bine-bine - sase ori sapte kilometri…
Eu, apropiindu-ma de usa, piezis, zic:
- Mama, tata nu stie ardeleneste. Nu stie la ce spun oamenii de-aici: buda…
- Taci, nu fi prost crescut!
- Dar nu-i ceva chiar de proasta-crestere, zic.
- Atunci, spune!, ma indeamna tata. La ce zic Ardelenii: buda?
- Taci!, imi ordona mama, apoi tatei: Chiar vrei sa afli?
- Nu-s si eu refugiat in Ardeal?, rade tata. Sa invat limba locului…
- O sa ai timp - dar n-ai spus cum de-ai gasit carute, cand, cu o zi inainte, abia gasisem un car cu boi?
Tata e foarte multumit de intrebare. Povesteste, lung, cu placere, cu floricele. Cum a luat-o pe jos, pe soseaua de la Chisinau la Orhei; cum, asa, singur si pe jos, abia isi facea loc prin valul de oameni care incercau sa ajunga la tren; cum incepuse sa-i para rau ca n-o ascultase pe mama - dar cum, cand sa se razgandeasca si sa se lase dus de puhoi, inapoi, la Chisinau, a dat de doi flacai, fiecare cu caruta… Erau din Vatici, ii fusesera premilitari. I-a convins sa se intoarca peste ogoare, pe drum de care - soseaua era plina din sant in sant de oameni si masini si carute si care cu boi - le-a explicat ca daca merg incolo, spre Chisinau, se baga direct in gura Rusului, fiindca s-a rupt frontul pe la Tighina… Asa ca s-au intors ia Mana, au incarcat lucrurile noastre, ramase la Mos Iacob, au trecut prin Vatici, de unde unul si-a luat o verisoara, eleva de liceu, altul un frate, teolog si au pornit-o spre Prut. Au ajuns cu bine la Prut, 1-au trecut si, in gara la Iasi s-au despartit, tata a pus lucrurile noastre intr-o jumatate de vagon…
- Pan' la Buda!, zic eu, de langa usa.
- Da, pana la… Dar spuneti-mi, oameni buni, la ce spun Ardelenii buda?
- La umblatoare, zic. Asa-i, mama, ca am fost binecrescut?
- La ceee? - tata n-a inteles.
- Sau latrina, zic.?Sau closet. Asa-i, mama ca n-am fost chiar prostcrescut?
Mama nu-mi raspunde. Il pandeste pe tata cu coada ochiului.
Pe tata il chinuie rau picioarele - a mers mult pe jos, intai de la Chisinau, pana i-a intalnit pe premilitari; dupa aceea de la Buda pana la Brasov, toata Valea Prahovei; dupa aceea de la gara Apold pana aici, la noi, la Gusu… Abia de-un ceas a venit. Eu l-am recunoscut, primul. Nu-l recunoscusem asta-toamna, la Mana, cand ne venise din lagar de la Slobozia, cu toate ca atunci hainele ii era curate, intregi, insa acum un ceas, cand l-am vazut in poarta la Mos Venianlin, numai zdrente si descult si murdar si schiopatind, am stiut ca e tatal meu.
- Chiar asa?, face el, plangaret.?Asta inseamna buda?
- Cam asta, incuviinteaza mama. Lucrusoarele noastre… Si l-ai si platit pe marele tau cunoscut de la vestitul canton Buda!
- Dar ce era sa fac, femeia lui Dumnezeu?, se supara tata, cu pofta - i-a venit apa la moara. Sa fi luat lucrusoarele tale-n spinare, s-o fi pornit la deal, pe Valea Prahovei, cu ele-n carca? Dar ne-au bombardat Americanii - mama lor, azi si maine de-de-de…
- Nu vorbesc de-americani, vorbesc de omul tau de incre-dere: il co-noas-te ta-ra-n-trea-ga, tu co-nosti la oameni, dar nu stii cum il cheama!
- Lasa, bre, ca aflu - cum se repara linia, cum ma duc…
- Sa-l intrebi cum il cheama?, fac eu.
- Nu fi prost-crescut, zice mama, dar zambind. Bine-bine, cum se repara linia, cum te duci - pana atunci ne descurcam cu ce avem: doua linguri pentru trei persoane - ajung si prea ajung, eu nu mananc bors, eu il fac…; avem trei furculite si-un cutit - de-ajuns si prea de-ajuns, de-am avea ce lua in furculita. Uite, ca tot nu ne-au venit salariile…
- Vin ele, vin si salariile, mi-au spus, la Sibiu. Dar avem toate tacamurile, le-am luat de la Mana - sa se repare linia.
- Bine-bine, noi sa fim sanatosi.
- Am luat si covoarele si mobila si… Si cartile. Si perdelele le-am luat…
- Si le-ai tapat in buda!, zic eu, ardeleneste si o zbughesc - iepureste.

5. IAR NE MUTAM

Caram bagaj ele prin praf uscat si ocolind balegile moi si puturoase. De asta data, tata-i capitan, el a dat ordin de re-mutare - nu ne era bine la Mos Bocaza, asa ca ne mutam la re-Mos Ilie, in Centru.
Doua odai mari; si la etaj. De cum a putut umbla fara sa schiopateze, a cautat, a gasit, a platit pe trei luni - acum ne mutam. Mama ar fi vrut sa vada mai intii cum e omul, cum sunt orientate odaile, cum e curtea cu afara - tata a zis ca totul e bine, luai ales ca a platit pe trei luni inainte.
Cunosc casa, pe dinafara - faina; faina si curtea. Il stiu si pe stapan, un mos: calca si el pe-n sus si-n jos, cu genunchii mereu indoiti, cum merg o multime de oameni pe-aici, ai zice ca tot suie, tot coboara - atat ca Mos Ilie, noua gazda a noastra nu-i schioapa. Ca alte gazde de refugiati.
Ne intampina chiar el, ne saluta cu palaria; o ia inainte, in sus, pe scara. Fii atent cum sant casele pe-aici: jos, la ulita, e pivnita (chimnita); ori bocaza - depinde; tot jos, dar spre curte: bocaza ori chimnita - depinde. Nu stiu de ce depinde - dar asa-i pe-aici. Sus, odaile, de obicei, doua; de pe scara sau de pe galerie intri direct in casa, ei nu au tinda, antreu, calidorul lor nu se inchide iarna, ca sa tina caldura. Da, dar Ardelenii nu stau, iarna, sus; ei stau jos, la cald. In casa ta stai unde vrei, depinde, noi nu suntem in casa noastra si noroc ca depinde de vara.
Mos Ilie a luat balotul cu plapome si perne din bratele tatei si bocane-n sus pe scara, cu bocancii grei, plini de balega: i-a ramas ceva in scobitura dintre toc si pingea, de asta pute de trazneste. Mama, in fata mea, isi astupa nasul, apoi cauta in poseta, apoi cauta prin aerul de la tampla o basma, sa si-o traga in dreptul nasului, a gurii. Nu gaseste, in poseta, parfumul, nu are basma, agita palma prin dreptul obrazului. Sus, in prag, tata a observat-o, ii face semn sa nu mai. Ca nu se face, in casa straina. Mama nu mai da din evantaiul palmei, e palida - mama, totdeauna rumena, incat baba lui Mos Veniamin i-a zis odata, la plita: "Vai, domna, da' ase de rosie santet', de ca un buboi!"
Tata a scurtat sederea lui Mos Ilie, l-a asigurat ca de-acum ne descurcam - l-a luat pe dupa umeri si l-a condus la usa.
Mos Ilie bocane din bocanci in coboris. Tata desface baga-jele, vorbeste-vorbeste, mai cu seama de lucrurile lasate la omul lui de incredere, de la Buda - lasa, cum s-o repara linia…
Mama nu-l asculta. Deschide fereastrele - pe toate. Se face curent, un geam se tranteste, tata ii atrage atentia ca iar or s-o doara maselele, mama isi desclesteaza falcile cat sa spuna ca mai bine durere de masele, decat… Nu spune decat-ce, il intreaba pe tata daca alta gazda n-a gasit. Tata nu intelege: dar ce are asta? Casa-i buna, omul gospodar, cumsecade, stam in Centru, chiria mica, doua odai - si inca la etaj…
- Dar pute a hoit, ce tu nu simti? - mama, dupa ce a scotocit prin bagaje, umezeste cu parfunl o batista si si-o apasa pe gura.
- A hoit?, se mira tata, vinovat ca el nu simte nimic. Eu…
- Tu ai dormi cu mortul sub pat - n-ai miros, niciodata n-ai avut - dac-ai avea…
Asa e: habar n-are tata ce-i aceea sa-ti patrunda hoitul prin nas, prin gura, in ceafa, in cosul pieptului, in suflet. O fi vazut el multe, o fi cunoscut destule, cum a fost in Siberia, o fi si carat la ele, la groapa-comuna - dar daca n-are miros… E ca si cum aceia nici n-ar fi murit-pentru-patrie, prin porumbul abia prasit, nu s-ar fi umflat, de Cuptor, de sa le sara nasturii, de sa li se reverse piftia de pe obraz pe tample, de pe barbie, pe piept, pe burta - depinde in ce pozitie cazusera pentru neam si tara. Mama i-a povestit tatei cum adunase ea, cu flacaii de la Mana, rechizitio-nati, pe cei de prin papusoaie; si-i dusese la Eroi pe-ai nostri; la dincolo-de-gard pe Rusi. Tata dadea din cap, ca el intelege, ca lui i se rupe inima si de mila mortilor si de sila viilor - care trebuie
sa-i adune de pe campuldebataie - dar degeaba: daca n-ai miros, ca tata, nu stii ce-i viata, habar n-ai de moarte - asa am auzit eu pe cineva si daca nu l-am inca auzit, o sa-l aud, ca am viitorul in fata. Apoi, moartea ca moartea, zicea acela, miroase cum miroase moartea, dar sa te vad cum vezi situatiunea dupa ce o dai, o tai cu parfum (ca mama): tu zici ca tai duhoarea - chiar o tai: faci doua din ea, uite-asa de mari amandoua si duhnitoare.
- Poate ca miroase doar a inchis, ca toate casele nelocuite, o vreme, incearca tata. Altfel, curata ingrijita…
- Curata! Dar pute a hoit - de unde Dumnezeu? Si daca ne-am intoarce la Mos Veniamin? Stateam claie peste gramada, in boacaza lui, dar nu putea!
- Daca lasam sa se faca curent, se aeriseste, nu? Nu? La Mos Veniamin nu ne mai putem intoarce, poarta ghinion. La alta gazda - cu ce bani? Pana nu ne vin salariile, nu ne putem misca.
- Ba da: iesim afara, la aer. Ne facem de lucru prin sat - uite, ne ducem in vizita la Cobana - poate ca pana ne-ntoarcem…
Iesim. Coborim.?Mama cu, in mana, sticluta cu parfum. Tata:
- Du-te tu inainte, eu cu baiatul ramanem sa cautam. O fi vreun soarece mort, dracu stie.
- Nu pute a soarece, zic. Miroase a oaie.
- In casa? A oaie moarta?, face tata.
- Nu chiar moarta-moarta, zic. A oaie, scurt. Asa miroase pe-aici, pe la ciobani.
- Asa miroase miorita?, rade mama, din nou rumena - poate de la parfum.
Rade si tata, scurt.?Zice, las-ca trece doar a lasat geamurile deschise.
Nu trece. Ba, la intoarcere, trazneste si mai cumplit. Cand ne pregatim de culcare, constatam ca si 1ucrurile noastre, mai cu seama pernele. Mama goleste sticluta cu parfum, stropind - degeaba.
Vazind-o pe mama suferind, tata ii arde o teorie de-a lui:
- Mai, si daca Ardelenii au dreptate: noi, Basarabenii, nu ne tragem din daci? Noi, Basarabenii, om fi slavi, bre, de asta nu suferim putoarea de oaie. Voi doi, care strambati mereu din nas… Mai, si daca eu oi fi dac? Fiindca n-am miros?
Da, bre. Tata e dac curat. Lipsit de miros, e un om fericit - fericiti cei daci, caci a lor este Imparatia Cerurilor…

Uite si vacanta! Sunt un in-plus, nu ma bucur de duminicile-fara-scoala, nu ma dau in vant dupa vacante, mie-mi place cand e cu-scoala, chiar daca nu ma duc la-scoala. Dar, vorba lui Mos Iacob al meu: Nu-i cum doreste omul, e cum hotaraste Domnul - Domnul nostru, al Basarabenilor, adica Duumnezeu din cer, nu ca al Ardelenilor, Domparintedomparinte de pe hula.
Bun! Am terminat a II-a, am trecut intr-a III-a. Am dat si serbare, mi-a fost bine pe bina (asa-i spune la scena), am recitat foarte patriotic Rugamintea din urma, am dansat in costume de hartie creponata - eu cu Reli am fost la albastru, cred ca era si Cristian pe la vreo culoare, n-am fost atent cu cine-am facut tricolorul nostru drag din perechi de creponata.
M-am obisnuit si cu vacanta, cum m-am obisnuit cu Ardealul. Din zori pana noaptea tarziu sunt pe-afara, cu copiii - cu, mai ales, Cristian, el are biserica, e buna de jucat, biserica lui.
Dimineata infulec ce-mi da mama si o sterg. M-am facut mare (sunt trecut intr-a III-a!), asa ca parintii nici de forma nu-mi spun sa stau pe-acas'. Asta-i forma, fiindca fondul, cum zice tata, e ca n-avem acasa noastra. Desi platim chirie - ba inca pe trei luni inainte - si platim si dreptul, pentru ei, de a-mi spune sa stau acas'; pentru mine, dreptul de a zice da-da-da si sa mai uit, ca omul. Ei insa nu-mi spun decat sa fiu atent: sa nu-mi rup vreun picior, sa nu cad din copaci, sa nu ma ard, sa nu ma-nec, sa nu care cum va sa mor, ca o patesc rau de tot, de la ei; si sa fiu acasa, la pranz,daca-i dimineata; sa fiu acasa "odata cu soarele", daca-i pranz. Sunt destul de ascultator - ma intorc la timp; daca nu uit.
E bine, aici, in Ardeal, la Gusu. Cu Cristian, cu Reli, cu alti copii. Nu-i chiar ca la Mana noastra, dar merge. Uneori ma intreb daca nu m-am micit, venind in refugiu, incoace.
La Mana stiam tot felul de chestii, domnule. Si le si faceam - adica le faceau ele cu mine. De cand am venit la Gusu, parca le-am uitat. Parca nu le-as fi stiut, vreodata - de asta zic ca m-am micit. Cand ma gandesc ca la Mana, e-he!, toate fetele si toate femeile. Si nu numai basarabence de-ale noastre, ca doar domnisoara Tuza era ardeleanca (poate pentru ca era fara-medie) si faceam cu ea, ca trenul. Ce sa mai zic de Balana. Si de Tecla, draga de ea, cum m-a invatat ea pe mine totului-tot. Si Duda. Si Muta. Si cum am invatat-o eu pe Nora, ea nu stia nimic-nimic, dar se lauda ca nustiuce, ca un baiat muuul' mai mare, dar i-am aratat eu ca baiatul acela habar n-avea de viata.
Cum ne-am refugiat incoace, se face ca parca n-am facut nimic la viata mea, ca parca viata mea n-a fost chiar a mea si de asta, acum, trebuie s-o iau de la-nceput, cu Reli: ma uit la putica ei luminoasa, ma uit si parca as vedea-o pentru intaia oara, asa o fi legea-vietii, cum zice tata, ma uit la Reli ca pentru prima oara, sa zicem, azi, cu toate ca stiu bine ca m-am uitat si ieri si alaltaieri si o cunosc bine de tot si uite ca n-o cunosc bine: tot mai e ceva de cunoscut la Reli. Si nu numai la ea, dar acum de ea vorbim.
Las', ca nici parintii nu stau pe-acas'. Si mai putin de cand domnisoara Coban a invitat-o pe mama sa gateasca impreuna, la gazda ei, o baba care nu pute. La Mos Ilie ne ducem doar sa dormim - si sa visam urat. Nu stiu ce-nvarteste tata in timpul zilei, dar de mama stiu: Monografia satului Gusu, jud. Sibiu - 1944. Fiindca si in miezul zilei, acum, in miez de vara, se gasesc destule muieri ramase-n sat - la poarta, pe banca. De la ele culege mama. Informatii. Asa ca mama e foarte ocupata, cu Monografia. Si vad eu, fericita.
Ziua, fiindca seara… Nu chiar plange, dar nici mult nu mai are. Si tata o incurajeaza, zice: Las' ca. Dar mama - ca mama.
Intr-o seara, eu ma prefac ca am adormit, ca sa ascult. Si aud.
Mama zice ca nu se mai duce in-vizita la Cobana; ca nu se face: noi, trei guri, si nu contribuim nici cu jumatate de portie. Tata zice: Las' ca, doar Cobana-i de-a noastra, intelege - azi-maine ne vin salariile si i-om de inapoi. Mama zice: Dar pana atunci?, ca nici ea n-a primit salariul - de asta, cand ne asezam la masa, la ea, la Cobana, mama zice ca tocmai a ciugulit ceva, nu i-i foame. Tata zice ca bagase de seama; zice: Las' ca; si zice: Ce dracu ne facem? Si mama: Numai Dumnezeu stie.
Adorm. Ma trezesc, plangind: Am visat urat!, ii spun mamei care ma imbratiseaza - ca sa nu-i spun ca n-am visat nici pe dracu, dar mi-am adus aminte ca, la cina, am zis ca mai vreau maca-roane - si domnisoara mi le-a dat pe cele puse de-o parte - poate tot pentru mine, maine, la pranz. Si de ce-or fi copiii astea atat de nesimtiti?, ma intreb eu in gandul meu - in timp ce mama crede ca de vis-rau.
Adorm iar, suspinind. Simt cum mama se desprinde de mine si se duce pe cealalta saltea intinsa pe jos, langa tata. Dorm ce dorm, ma trezesc. Au terminat si vorbesc atat de pe soptite, ca nu poti dormi de-atata sosoteala. Il aud pe tata oftind. E randul mamei sa-l consoleze, sa-l incurajeze, ea-i zice acum: Las' ca, las' ca.
Tata zice ca poate-poate maine ne vin salariile. Si mama: Las' ca vin ele.?Si tata zice ca daca nici maine, nici poimane, atunci raspoimane el se duce la Buda, sa aduca lucrurile, sa vindem ceva. Mama zice: Chiar daca linia e reparata si nu te prinde fara-bilet - cui vindem, la Gusu, troace de-ale noastre? Nu pe-bani, zice tata; in-natura; pe mancare! Mama: Mai bine vindem verighetele - dar cui??La Sibiu am avea, dar cu ce bani, trenul de Sibiu? Tata: Imprumutam… - dar tot el: N-avem de la cine, colegii refugiati sunt in aceeasi situatiie, daca nu si mai rea, Cobana va fi ajuns la fundul sacului, de cand ne hraneste… Mama zice: Mai avem colegi, ne-refugiati, ei nu stau in nadejdea salariului, ca noi, au gospodarie, au neamuri, au economii - sa-i cerem Directorului, pana la salar. Tata tataie: Nu se face, si-asa au impresia ca am navalit peste ei, de sa le mancam pita, zic despre noi ca suntem vinitura, cum zic ei la venetici. Ce-am ajuns, ce-am ajuns, ofteaza tata, straini in proprie tara…
Readorm.?Ma trezesc.?Tata re-ofteaza - celalalt n-a fost bun, il repara.
- Mai fimei'!, zice tata ca pe la noi, in Basarabia. Am o idei'! - il aud, il chiar vad cum se ridica in sezut, pe saltea. Numai ca n-am coasa, face el, dezumflat.
- Coasa? se ridica si mama. Imprumuti una de la Mos Ilie, el nu ne e coleg de invatamant!
Ce mama am eu, domnule! Cum l-a umflat la loc pe tata! Ca pe o roata de bicicleta! Uite, eu n-am inteles cum anume, ce-i cu coasa in locul ideii, dar simt: coasa poate tine loc de idee - cand o sa-mi vina timpul sa ma insor, o sa-mi iau una ca mama: o fimei' cu idei'!
A doua zi, la pranz, ne ducem, totusi, la domnisoara - numai mama si cu mine; numai eu mananc, mama se fasoleste, zice din varful buzelor ca ea tocmai ciugulise ceva, inainte, nu i-i foame. Ce intamplare!, nici domnisoarei nu i-i foame, nu stiu cum s-a-ntamplat, dar s-a-ntamplat sa tocmai piguleasca si ea pe cand gatea macaroanele de aseara. Mi-e o foame de lup, eu nu tocmai ciugulisem, asa ca rad tot-tot si, cand domnisoara ma intreaba de forma, daca mai vreau, eu tot de forma raspund ca mai vreau si oul acela - si i-l arat. Si domnisoara mea rade si mi-l face scrob. De asta data, rade si mama - rad amandoua, stiu ele ce stiu, dar stiu si eu, asa ca nu ma mai fac, in gand, copil nesimtit. Si mancacios.
La cina insa, vine domnisoara la noi, la Mos Ilie. Cu un sufertas. Mancam numai noi, barbatii, tata mai putin, zice ca el tocmai a ciugulit ceva, la coasa.
Toata noaptea mea e facuta din re-treziri: altele, acum tata geme, rade-gemind, mama rade si zice ca, daca i-i asa de greu, sa lase jos…
- Nu-i greu, insa nu mai am obisnuinta, am pierdut-o, gata! - si rade-geme.
- O gasesti tu si-o pui la loc!, chicoteste mama.
- O gasesc, o gasesc rade-geme tata. Inca o zi-doua si ma reobisnuiesc - nu-i greu la trifoi, atat ca nu mai am obisnuinta…

6. CEI MAI BUNI OLTENI DIN ARDEAL: BASARABENII

In noaptea urmatoare, tata geme mai putin. In a treia, deloc. In a patra nu se mai duce, a terminat contractul, zice el. La pranz, mergem cu totii la domnisoara Coban, mancam trei feluri: supa de gaina cu tocmagi, pilaf de gaina si, ca desert, lapte de gaina (asta se face din albus de ou - fii atent…). Mancam toti patru, nimeni nu tocmai, inainte, ciugulise. Tata e vesel si frumos, cum e ars de soare, dar cu fruntea ne-arsa (de palarie), mama se uita cu drag la el si chicoteste tot timpul, mereu ii aranjeaza camasa la piept, intai o deranjeaza bine, ca sa aibe ce face pe la pieptul frumos si paros al tatei.
La tigara, domnisoara:
- Voi trebuie sa stiti - tu, de 1a Monografie, tu, de pe-teren: pe-aici, prin Gusu, or fi cosind si femeile?
- Cosesc, bietele, zice tata.?Daca barbatii li-s pe front…
- Nu prea cosesc!, intervine mama. Nu prea, deloc, stiu eu de la femeile din sat. La vadane cosesc Oltenii - c-asa-i pe-aici…
- Dar am vazut eu femei cosind, zice tata. Oltenii - si ei, pe front.
- N-ai vazut tu bine!, zice mama, nu stiu de ce, dintr-o data, intepata. Si ce: tu stii sa cosesti?, o intreaba pe domnisoara Coban.
- O-ho!, tuna domnisoara.
- Dar tu esti cadru-didactic, draga, incearca mama. Invatatoare titulara…
- Si ce, el nu-i cadru?, rade domnisoara, aratindu-1 cu tigara pe tata. Si nu-i pica…
- Dar esti femeie, draga, se grabeste mama, ca sa nu afle ce nu-i pica tatei. Domnisoara. Trebuie sa-ti tii rangul.
- Lasa' ca nu-mi pica nici mie!, bubuie domnisoara.
Nu mai aud ce-si spun, am mancat, gata, la joaca! Oricum, nu-i pica nici mamei rangul: merge si ea la cosit, la urmatorul contract. Inteleg ca tata nu prea vrea: nu coseste el pentru intreaga familie?, dar daca merge la cosit si domnisoara Coban… Gatesc de cu seara, pun mancarea la rece, in chimnita, a doua zi, la pranz, se intorc amandoua in sat, s-o incalzeasca, apoi, in trei, ducem cosasului demancare. Si se intorc amandoua, sa spele vasele. Pana cand spun ca pot eu sa incalzesc mancarea si s-o duc, la pranz.
Asa, da. Mama a lasat-o mai moale cu Monografia, ma adun si eu de pe drumuri, pe la zece duc cosasilor apa, ma intorc in sat, incalzesc mancarea, ma intorc, spal vasele si ma duc iar - ca sa ma intorc seara, cu coasa pe umar; de la cosit.
Ma intreb cum va fi gemut domnisoara in prima ei noapte. Dar in a doua? O fi ea om, domnisoara, dar nici ea nu mai are obisnuinta. Ma intreb cum o va fi pus la loc, obisnuinta pierduta - cum e singura, ii va fi venit tare greu; chiar daca nu i-a picat si - si rangul.
O ducem bine de tot, desi tot n-au venit salariile. Tata a cumparat coasele imprumutate, mai cumpara pentru mine una tocita fain si usoara - dar n-am parte de ea: vine cu noi si Pintilie, doar si el e invatator si basarabean; la scurt timp, se lipesc si Savitchi si Baltes - nu-s si ei refugiati basarabeni? Si invatatori titulari?
De-acum cosim numai noi, barbatii, femeile raman acasa, sa gateasca. Dimineata, devreme, adunarea, la baba domnisoarei. De acolo plecam cu proprietarul, sa ne arate locul. Merge si domnisoara, mama nu mai zice nimic. Merg si eu, ca sa stiu unde duc, la pranz, mancarea. Aproape in fiecare zi cosim la alt om: pe-aici e putin pamant, cinci cosasi, cu mine sase, termina uneori pe dupa amiaza. Dar chiar daca ispravim la pranz, nu trecem la alt proprietar, asa a hotarit tata, seful cosasilor invatatori refugiati in Gusu, jud. Sibiu - 1944. Si cerem numai bani - fara mancare. Dimineata, cum ajungem la loc, tata masoara cu pasul, cu ochiul, verifica starea, adica daca fanul ori trifoiul ori lucerna stau bine pe picioare, daca nu au tortel si zice:
- Te costa atat (si spune cat), la ora cutare vii sa verifici.
Oamenii nu se targuiesc, pretul le convine, tata cere numai bani si numai suma pe care o cer Oltenii, cosasi de meserie - dar fara mancare si fara dormit. Singurul lucru care nu le place: verificarea. Ei au treaba in alte parti, apoi acum ne stie tot satul, ne stiu satele din jur: noi, Basarabenii, lucram bine, iute, corect, ieftin - ce sa mai ve-ri-fi-ce? - insa tata:
- Ai copii de scoala, bade cutare? La toamna, cand o sa fiu la-clasa, nu la coasa, sa nu-mi vii sa amesteci cositul cu scriscititul!
Omul nu pricepe ce sa nu amestece, dar ceva-ceva intelege: ca Basarabenii nu-s olteni.
Asa ca ne merge bine. In fiecare zi mancam carne - nu de oaie, desi e cea mai ieftina - de vitel: se taie, prin sat. Si bine face tata ca cere numai bani, mancarea ardelenilor nu ne place: baga in ea rantas, o inacresc cu otet. Si mananca slanina ranceda, vara! Painea lor, in schimb, e buna, desi nu are coaja: ei o coc la foc iute, o ard, apoi o bat cu facaletul, de ramane zgrunturoasa si urata pe dinafara, dar pe dinauntru, dulce. Cojile arse nu le arunca, fac din ele cafei.
Noi, Basarabenii bem ceai de izma, nu cafei din coaja de paine si ii facem praf pe ardeleni, nu numai cu cositul, ci si cu gatitul. Bucataria noastra, e-hei! Nu ca bocaza lor…
Doamna Baltes a umplut bors - fii atent: pui pe fundul unui borcan mare tarate de grau; oparesti - atentie la borcan, sa nu crape!; pui un lujer de visin, pui parca si leustean, mai pui nustiuce si, dupa ce l-ai descantat bine, borsul, ca doamna Baltes, dupa o zi-doua-trei, e foarte bun. De baut, cu cana, asa crud (dar rece!), altfel in bors-bors, fiert. Ardelenii care vin cu plata, seara, la baba domnisoarei, gusta si ei - ii invitam. Iau o lingura… Se uita in fundul farfuriei, li se pare prea limpede, ei si apa chioara o tulbura cu rantasul lor si-i zic: zama… Gusta borsul nostru - nu-i acrit cu otet, cu ce-i acritu-i? Cu ce? Cu ce-o hi, da' nu-i rau. Ba-i cam bun - aaai! - cand le place lor ceva, gajaie-ragaie, ca bivolii lor, ghivolii, driganele: aaai! Din lingura-n lingura - gata farfuria! Dupa ce-i gata, ridica fruntea imbrobonata si iar: Aaaai, da' bun o fo' - da' cu ce-i acritu-i? Si-atunci doamna Baltes zice ca ei, are si ea ureche muzicala: O fo' s-o sa mai hie - cu bors!, si mai pune un polonic; si inca unul…
Mare specialista in borsuri, doamna Baltes. Si ce ureche muzicala are ea la limbi, aproape ca mama. Chiar cand face borsurile de post, mananci doua-trei-patru farfurii; si mai ceri; de la a treia, fara paine, fara mamaliga, asa de placere… De asta a cumparat tata o "oala de nunta" pentru care domnul Baltes a zidit, special, o plita numai pentru ea, in curtea babei domnisoarei. Cum noi, refugiatii, am manca bors si la ceai, abia ajunge oloiul de oala, de cazan - la o masa. Adevarat, suntem douasprezece persoane (Baltes are fata-de-liceu, Pintilie: baiat, tot de-liceu) si chiar daca numai sase tragem din greu, la coasa, ceilalti sunt tot de-ai nostri, basarabeni, mari mancatori de bors.
Doamna Baltes a facut Scoala Normala de la Chisinau, cu mama - ea termina cand mama intra.
In schimb doamna Savitchi a facut numai doua clase de liceu si s-a maritat - dar ce mare specialista in placinte! Artista, nu alta! Mai ales la placinte-cu-poalele-n-brau.
Ardelenii nu stiau ce-i placinta pana n-am venit noi. Ei fac alte dulciuri, alte copturi - dar nu se compara cu ale noastre. A scris mama in Monografie ca Ardelenii mananca lucruri con-sistente, ca ei se alimenteaza cu calorii - dar fara gust si lipsite de fantezie. Influenta nemteasca, de la sasi, zice tata, care mai zice ca Ardelenii se nutresc, ca sa aibe putere sa lucreze din greu, or cum Basarabenii nostri nu se omoara cu munca, se tin de facut feluri, de gatit mancaruri - pe care le mananca, nu de foame, ci de bune ce-s. Asa o fi, eu insa mananc si mancare ardeleneasca - mai des la Cristian - si zau ca-mi place! Chiar slanina ranceda, acurn, vara - cu ceapa verde, cu usturoi… Chiar fara, dar cu o conditie: s-o manci pe pita; din brisca - mi-o imprumuta Cristian pe a 1ui.
Ziceam de placintele doamnei Savitchi: nemaipomenite! Toate - si cele cu branza si cu carne, cu visine, cu curechi, cu bostan, cu orice, chiar si cu cartoafe. Fiindca-s cu poalele-n brau, poate de asta. Nu: poate; si-gur!, a zis tata si a vrut sa zica mai departe, nu l-a lasat mama, ca aude copilul. Ca si cum copilul n-ar sti altele, mai deocheate. Oricum, copilul stie de ce le spune asa: fiindca doamna Savitchi, cand se asterne ea pe facut placinte, mai intai si mai intai, apuca de pe coapse, dreapta si stanga, poala rochiei: o tine asa, o leagana si canta:
- "Su-fle-cataaa pan' la brau,/Duuu-ce, du-ce rufele la rau! - un-doi!" - si dupa aceea tot incearca si tot nu izbuteste sa-si prinda poala-n brau.
Are voce destul de corecta, insa nu stie si alte cantece, iar din acesta numai atat. Intr-o zi, am rugat-o frumos sa cante mai departe, dar ea:
- Mai departe scrie-n carte! - a ras cum numai ea stie sa rada si a luat-o iar cu braul-raul.
Nu scrie in nici o carte cum e cu suflecatul, am citit o multime, n-am dat de asa ceva, insa, daca stam stramb si judecam drept, din fata, placintele ei sunt ceva… Vorba tatei: Mama-mama! Fii atent cum faci: iei faina buna, trei-nule, iei oua, iei unt, iei…- dar de ce sa iei tu, cand ia foarte bine doamna Savitchi, de pe dreapta, de pe stanga, poalele si, inainte de a le pune-n brau, le leagana (tragana, mama, tragana, zice - si bine zice - o doina de-aici, din Gusu), le tot tragana, in dreapta si-n stanga mai mult de forma; de fond, le inalta binisor, pana la matasea roza. Eu, cand face doamna Savitchi placinte cu poalele-n-brau, sunt foarte obosit si ma asez pe jos, dar cu spatele spre ea, ca sa nu vada ca il vad pe scarbosul lui Pintilie, liceanul - dar si-asa, tot ma alunga de-acolo, zice sa ma duc la copiii mei - marele mucos! Si bine i-a facut doamna Savitchi intr-o zi, cand i-a ars o palma si i-a zis: "Mucosule!" Mie nu mi-a ars nici o palma si nu mi-a zis nimic, eu sunt cuminte.
Seara, cam pe cand terminam noi cina, se face plata. Vine omul la noi, la baba domnisoarei. La inceput, cand eram numai noi, cosasii, proprietarul ne platea pe camp, dupa ce verifica - il vedeam, doar si eu coseam:
Dupa ce facea zece pasi incolo, zece in dreapta, in stanga, omul vedea ca am facut treaba buna si venea catre noi, sa plateasca. Eu eram nelinistit: daca observa smocurile lasate?, ori pe unde am barbierit cartita? Dar nimeni, niciodata n-a zis ceva rau de cositul meu. Insa nu stiu cum, dar oricum ar fi fost proprietarul din acea zi: mai in varsta ori mai tanar; mai slab ori mai gras; cu picioarele sanatoase ori schiop ca pe-aici, cand se apropia cu plata, platitorul era totdeauna burtos si cracanat; cu picioarele tapene din genunchi de parca el ar fi cosit. Si cu mana in serpar.
Nu stiam la care parte din proprietar se uita tata, eu ma uitam intai la picioarele lui; apoi la burta; apoi la serpar - sant frumoase serparele Ardelenilor, ei oameni cumsecade, insa felul in care scoteau banii, sa ne plateasca… Nu ne faceau observatii, nici vorba sa ne dea mai putin decat fusese invoiala - dar scoteau banii din serpar si ii puneau in mana tatei, de parca ni i-ar fi dat de pomana, nu ca plata. Poate de aceea, cand ne-am facut sase cosasi, tata a stabilit: plata se face in sat, la gazda domnisoarei Coban.
Il vedeam pe proprietarul din acea zi venind incoace, pe ulita: imburtosat, incracanat, inserpat, cu mana gata sa scoata imprumutul ori pomana. Dar, de cum pasea in curte, capata mersul normal (sau schiopata ca schiopul, daca era schiop), se dezburtosa, mana din serpar ii scapata pe de laturi. Tata se ridica de la masa din curte, ii iesea in intampinare un pas-doi - atunci omul dadea sa se umfle iar, iar sa bage mana in serpar. Insa tata:
- Doamnelor, domnisoarelor (sant doua: a-mea si aia-a lui Baltes, urata-foc si cu tate), domnilor, vi-1 prezint pe domnul… - si ii spunea numele, desi noi i-l stiam, de la camp. Pofteste, domnule cutare, esti invitatul nostru…
Omul, golit pe dinauntru, parca dezbracinat, isi scotea clopul, prelins; asudind, se apropia, srec, se aseza la masa, pe-o buca. Dupa ce gusta, apoi manca de-adevarat mancaruri de-ala noastre, tata:
- Acum, afacerile. Am cosit atata, ne-am inteles sa platesti atata…
Un om care pastreaza banii in serpar, mai ales daca-i burtos, trebuie sa se ridice, ca sa poata scotoci, scoate de la brau. Tata ramanea asezat. Lua banii, ii punea pe masa, fara sa-i numere, se ridica, intindea mana omului:
- Sa ne fie de bine tuturor!
Dupa care acela pleca repejor si usurat.
La inceput, unii il intrebasera de ce nu verifica banii. Tata:
- Meseria mea, domnule cutare, e sa verific daca elevii si-au insusit ce le-am predat.
De obicei, omul nu intelegea ce are una cu alta, insa nu mai cerea lamuriri, saluta si pleca. De-a-ndaratelea. Ce povestea el, dupa aceea, pe ulita, la crasma, la biserica (de cum i-o platit el pe dascalii de-or cosit la el, cu ziua), asta era alta poveste, insa numai mama era oarecum intepata, tata zicea:
- Ei si? Lasa-i sa creada ca am lucrat cu ziua la el, rusinat. Ca ce-am fost eu, la mine, de unde voi fi fiind - si ce-am ajuns: sa cosesc la el, cu ziua. Daca asta-i placerea lui…
- Bine-nteles, asta-i placerea lui, zicea mama. N-avea nevoie sa-i cosim noi, pentru cat pamant are, putea foarte bine sa si-l lucreze singur. Dar poate el rezista la mandria de proprietar? Care-si plateste zilierii? Corect, cu cat a apucat sa promita - carevasazica…
- Carevasazica nu face asa, fiindca e ardelean, nici Basarabeanul nu-i mai breaz, taranul e taran, peste tot in lume - asta-i definitia cea luai exacta a 1ui!
- De ne-ar veni odata salariile, ca sa nu mai am nevoie de definitia, pe spinarea mea - cea mai exacta, a taranului, zice mama.
Pana la salarii, avem bani. De pe coasa. Dupa ce omul pleaca, tata scoate un carnet, face impartirea pe hartie, anunta fiecaruia partea - are si baba domnisoarei, pentru deranj, eu nu, ca-s copil. Mai complicata devine impartirea banilor: nu sant potriviti, insa familiile, cate doua, cate trei, se aranjeaza, schimba, dau inapoi…
Intr-o seara se ajunge la cearta. Pentru din contra: nu fiindca ar fi nemultumiti de cat primisera (eu ce sa mai zic?), ci pentru ca "celalalt" prea tinea sa dea-inapoi, sa-si plateasca "datoria". Ca asta nu-i a buna; ca-i semn rau; parca n-am mai fi basarabeni - ce ne-a apucat, doar nu ne desparte nimeni, la noapte, ca sa ne duca in lagare diferite. Si, cu totii, impotriva tatei: de ce imparte banii in fiecare zi? De ce nu-i pastreaza pana la sfarsit de saptamana, cand or sa se adune si bani potriviti?
- Si daca fug cu banii, la noapte - in alt lagar?, rade tata.
- Nu cobi!, sar ceilalti. Poate ca te-au uitat.
Ii stiu pe ai nostri: stiu ca ei stiu: tata n-ar fugi cu banii altora, alta e povestea: nu are situatia militara in regula; nici pe cea ne-militara: dupa ce i-au dat drumul din lagar, de la Slobozia, trebuia sa se prezinte la postul de jandarmi, sa semneze condica; fiindca fusese prizonier de razboi "sovietic la romani". Insa de cand ne-am refugiat, n-a semnat nici o condica, nimeni nu l-a intrebat de sanatate. Si nici el nu deschisese vorba, o lasase asa, moarta - dar pana cand?
Am cosit la trifoi, lucerna, fan, multe saptamani. Am lucrat si prin satele vecine. Am ajuns sa fim foarte cunoscuti, umbla vorba ca noi, invatatorii basarabeni, suntem cei mai buni olteni din Ardeal…

(romanul poate fi citit integral pe site-ul scriitorului - http://paulgoma.free.fr)