Tiuk! - E vremea să te laşi de scris

Alexandru Vakulovski

E vremea să te laşi de scris

Dar cu Breban, ce facem?

Aproape în toate romanele lui Nicolae Breban naratorul intră sub pielea personajelor, el se adaptează modului lor de a gîndi şi vorbi. Relaţia narator - personaj e foarte strînsă, însă ambiguă. Naratorul adoptă stilul personajelor nu (numai) pentru a le înţelege sau a le caracteriza mai bine, ci şi pentru a-şi bate joc de ele. Din cauza aceasta romanele lui Breban sînt pline de semidocţi şi provinciali.
Despre relaţia narator - personaj în romanele lui Breban s-a scris destul. Aş vrea să accentuez pe relaţia narator - cititor, care mi se pare dezastruoasă în cazul lui Nicolae Breban. Poate ar fi cazul să vorbim şi de relaţia autor - cititor, căci naratorul rămîne acelaşi (impersonal, foarte rar apărînd şi ca personaj-zeu). Nicolae Breban are un mod de a scrie oarecum apropiat lui John Fowles. Ambii au tendinţa de a se juca cu cititorii şi de a le pune capcane. Pînă aici e totul "bine". Dar greşeala lui Breban e că scrie/îşi consideră cititorul prost. Asta se vede în primul rînd din fragmentele metaliterare şi adresările retorice: "Ce fel de încredere poţi să mai ai într-un om, într-un erou de roman, care în clipa cînd şi-a atins scopul, dezertează, fuge, ca un schizofrenic, lăsînd neterminată opera ambiţiei, perseverenţei sale, punînd în primejdie soliditatea întregii sale existenţe, a stimei cunoştinţelor şi lectorilor săi?" (Bunavestire), sau: "Ce facem, dragă, cu bărbatul ăsta, cu Breban?! Pare cam… zăpăcit deşi… nu e lipsit de… nu e ha, ha, total lipsit de… cum să zic… Oricum, ceea ce e evident, se pare că îi place să scrie, adică găseşte plăcere în asta, ceea ce oricum e o scuză. Crede că ceea ce face poate fi interesant, poate chiar util. Cui?! Habar n-am!" (Don Juan) Romanele lui Breban sînt corintice. Ele îşi au la bază romanul realist (socialist) şi cel psihologic. Acest tip de roman îi permite autorului să fie jucăuş, să facă poante. Aşa cum şi-a ales un maestru genial, Breban şi-a ales un cititor mediocru, prost chiar, căruia i se adresează şi pe care nu prea îl crede în stare să-i descifreze tehnicile. E un cititor al romanelor realist-socialiste.
Neîncrederea în cititor îl face pe Breban să se repete (foarte des) şi să devină supărător de plictisitor. Şi cauza nu e naraţiunea prin prisma unui personaj, ci fiindcă îşi crede cititorul incapabil să-l înţeleagă. E una să te adresezi unui cititor prost şi complet altceva e să-ţi crezi cititorul prost. Ar putea veni o replică din partea cuiva că doar naraţiunea e prin prisma personajelor şi că naratorul intră sub pielea personajelor, care sînt de obicei semidocţi. Da, dar Rogulski din Don Juan e un intelectual şi naraţiunea e prin perspectiva lui. Don Juan e ratat din cauza ultimelor părţi ale romanului, unde epicul aproape dispare, în locul său tronînd ideologicul. Modul de a scrie al lui Breban se apropie de cel al surrealiştilor, îţi creează impresia că nimic din ce a fost scris nu a fost prelucrat, că romanul a curs ca un butoi desfundat sau ca un discurs electoral de pe la sate. Cînd vorbeşti unui public şi ai impresia că nu eşti înţeles, atunci repeţi şi accentuezi ceea ce ai de spus. La surrealişti publicul necultivat lipsea, dar şi la postmoderni, cărora nu le lipseşte jocul cu cititorul. Ceea ce trebuia să fie la Nicolae Breban livresc ia forma kitschului, a "provincialului" de care atît de insistent povesteşte. Din acest punct de vedere, chiar şi Bunavestire e un roman ratat. O "boală" a lui Breban e şi volumul romanelor. Toate sînt de o mărime "impresionantă". Dar sînt umplute cu repetiţii, cu introduceri de peste o sută de pagini menite, probabil, să încălzească cititorul. Breban uită însă că cititorul nu citeşte numai romanele lui, fiind deja încălzit de alte lecturi. Şi probabil a citit şi Nietzsche şi Dostoievski, de care e atît de entuziasmat/ influenţat scriitorul român care adoptă ideologia acestora.