Alexandru Vakulovski |
Dar cu Breban, ce facem? Aproape în toate romanele lui Nicolae Breban naratorul intră sub pielea personajelor, el se adaptează modului lor de a gîndi și vorbi. Relația narator - personaj e foarte strînsă, însă ambiguă. Naratorul adoptă stilul personajelor nu (numai) pentru a le înțelege sau a le caracteriza mai bine, ci și pentru a-și bate joc de ele. Din cauza aceasta romanele lui Breban sînt pline de semidocți și provinciali. Despre relația narator - personaj în romanele lui Breban s-a scris destul. Aș vrea să accentuez pe relația narator - cititor, care mi se pare dezastruoasă în cazul lui Nicolae Breban. Poate ar fi cazul să vorbim și de relația autor - cititor, căci naratorul rămîne același (impersonal, foarte rar apărînd și ca personaj-zeu). Nicolae Breban are un mod de a scrie oarecum apropiat lui John Fowles. Ambii au tendința de a se juca cu cititorii și de a le pune capcane. Pînă aici e totul "bine". Dar greșeala lui Breban e că scrie/își consideră cititorul prost. Asta se vede în primul rînd din fragmentele metaliterare și adresările retorice: "Ce fel de încredere poți să mai ai într-un om, într-un erou de roman, care în clipa cînd și-a atins scopul, dezertează, fuge, ca un schizofrenic, lăsînd neterminată opera ambiției, perseverenței sale, punînd în primejdie soliditatea întregii sale existențe, a stimei cunoștințelor și lectorilor săi?" (Bunavestire), sau: "Ce facem, dragă, cu bărbatul ăsta, cu Breban?! Pare cam zăpăcit deși nu e lipsit de nu e ha, ha, total lipsit de cum să zic Oricum, ceea ce e evident, se pare că îi place să scrie, adică găsește plăcere în asta, ceea ce oricum e o scuză. Crede că ceea ce face poate fi interesant, poate chiar util. Cui?! Habar n-am!" (Don Juan) Romanele lui Breban sînt corintice. Ele își au la bază romanul realist (socialist) și cel psihologic. Acest tip de roman îi permite autorului să fie jucăuș, să facă poante. Așa cum și-a ales un maestru genial, Breban și-a ales un cititor mediocru, prost chiar, căruia i se adresează și pe care nu prea îl crede în stare să-i descifreze tehnicile. E un cititor al romanelor realist-socialiste. Neîncrederea în cititor îl face pe Breban să se repete (foarte des) și să devină supărător de plictisitor. Și cauza nu e narațiunea prin prisma unui personaj, ci fiindcă își crede cititorul incapabil să-l înțeleagă. E una să te adresezi unui cititor prost și complet altceva e să-ți crezi cititorul prost. Ar putea veni o replică din partea cuiva că doar narațiunea e prin prisma personajelor și că naratorul intră sub pielea personajelor, care sînt de obicei semidocți. Da, dar Rogulski din Don Juan e un intelectual și narațiunea e prin perspectiva lui. Don Juan e ratat din cauza ultimelor părți ale romanului, unde epicul aproape dispare, în locul său tronînd ideologicul. Modul de a scrie al lui Breban se apropie de cel al surrealiștilor, îți creează impresia că nimic din ce a fost scris nu a fost prelucrat, că romanul a curs ca un butoi desfundat sau ca un discurs electoral de pe la sate. Cînd vorbești unui public și ai impresia că nu ești înțeles, atunci repeți și accentuezi ceea ce ai de spus. La surrealiști publicul necultivat lipsea, dar și la postmoderni, cărora nu le lipsește jocul cu cititorul. Ceea ce trebuia să fie la Nicolae Breban livresc ia forma kitschului, a "provincialului" de care atît de insistent povestește. Din acest punct de vedere, chiar și Bunavestire e un roman ratat. O "boală" a lui Breban e și volumul romanelor. Toate sînt de o mărime "impresionantă". Dar sînt umplute cu repetiții, cu introduceri de peste o sută de pagini menite, probabil, să încălzească cititorul. Breban uită însă că cititorul nu citește numai romanele lui, fiind deja încălzit de alte lecturi. Și probabil a citit și Nietzsche și Dostoievski, de care e atît de entuziasmat/ influențat scriitorul român care adoptă ideologia acestora. |
E-mail: revista_tiuk@yahoo.com |