|
ȘTEFAN BAȘTOVOI
Vol. Elefantul promis (Ed. Arc, Chișinău, 1996)
DUMNEZEU - ACEST NUME!
Am ajuns.
Dumnezeul meu se așază la marginea patului
își scoate caietele cărțile
un volumaș de Nietzsche
descoperă-o gaură în ciorap
o urmă de ruj pe obraz și abia apoi
își dă seama că scrie într-o manieră
cu totul și cu totul normală,
chiar foarte improprie genului său de scriere,
englezească și aparent stîngace
cu o detașare care poate să pară falsă
puțin exagerată
și dacă n-ar realiza toate astea
dacă nu ar fi conștient și dacă nu ar face
din stîngăcia și normalitatea cu care o
tratează un caz
am putea declara acest nume mort
iar poezioarele sale - o farsă!
DUMNEZEU ÎN CANTINĂ
Dumnezeu a intrat în cantină
a tras un scaun
și privirea lui s-a oprit
pe ceilalți dumnezei care stăteau la masă
fărîmițîndu-și porția de pîine în borș
calmi aproape triști
îmbrăcați în pijamale vărgate
și fesuri de copii proști pe cap.
Totul era atît de firesc:
gesturile
privirea
scîrțîitul scaunelor
horpăitul
încît El
deveni deodată lumesc
bucuros și nerăbdător
să-și primească odată desertul.
LA MARGINEA SOMNULUI
Sînt rău,
sînt beat de furie.
Noaptea pîndesc ascunzișul somnului
atent să nu-mi scape.
Stau în plapumă ca un crocodil
așteptîndu-și prada.
Lucrurile cele mai importante,
lucrurile esențiale,
sînt sigur că mi se întîmplă în somn.
RUSOAICA
Ochii ei sînt pestriți
ca o hartă veche a Rusiei.
De jur împrejur cresc
pădurile și Siberia verde,
în mijloc aleargă cerbii
și veverițele și toate
animalele cafenii.
Cînd este surprinsă
sau cînd iubește
atît de înalți devin ochii ei
că însuși Petru cel Mare
poate intra fără să se aplece.
Cînd cade pe gînduri
ies din pădurile reci camioanele
și descarcă pe zăpada roșiatică deportații.
De jur împrejur cresc păduri
și Siberia rece
în mijloc aleargă cerbii și toate animalele cafenii
și veverițele stau la foc.
CEA CARE NU MAI ESTE FRUMOASĂ
Ea se apropie ca și-nainte de mine
scoțîndu-mi cămașa.
Ca și-nainte-mi strecoară
mîna caldă în păr
Simt sînii ei cum repiră
ca două boturi de capră în coasta mea
și dinții care-mi mușcă urechea.
O sărut
pentru că ea vrea acest lucru.
Îi scot rochița
pentru că asta o face fericită.
De mii de ori am făcut asta
doar ca s-o bucur pe ea.
De mii de ori imaginația îmi ajungea
ca să înlocuiesc picioarele ei strîmbe
cu alte picioare
iar trupul ei disproporționat
îl modelam, transpirat și nebun,
după canoanele grecilor antici.
Sărmana mea, iubita mea unică,
cum îi voi spune că nu mai este frumoasă
și că și-a pierdut de mult
orice putere asupra mea.
CATARACTUS
Eu te privesc cu profunzimea
unui muritor, cu profunzimea
lucrurilor mici
și trecătoare.
O stradă curge ca un coridor
șerpuitor și negru
pîn' la soare.
Eu te privesc trecînd
și te admir
cu ochiul înflorindu-mi ca un cactus
aprind altă țigară
și-o întreb
ce-i spune ei cuvîntul cataractus.
Eu te privesc
și-ți dau din mers sărutul -
el e nimic, el e un hocus pocus.
Să călărim femeie universul
în pălării gonflabile de lotus.
Eu te privesc și strada se răstoarnă
dar mai atîrn ca musca în ventuze
la revedere,
primăvară-toamnă,
fă-mi loc să-ți dorm o clipă
între buze.
TANDREȚE CECENĂ
Corpul tău avea ceva liniștitor și intim,
ceva aparte,
ca o Cecenie îndepărtată, micuțo,
în care zilnic moare cineva.
ELEFANTUL PROMIS
Ți-am adus
elefantul promis.
Mănîncă iarbă coji de cartofi castraveți
din cînd în cînd îi poți da
cîte o portocală.
De dormit doarme în picioare
nu sforăie
și nu tușește prin somn.
Nu-ți face griji,
despre aceste animale se spune
că-și simt moartea
cu puțin înainte
și pleacă.
Vol. Cartea războiului (Ed. Marineasa, Timișoara, 1997)
5 (SĂ-MI NASCĂ DOUĂZECI DE BĂRBAȚI)
Și în dimineața aceea am scris celeia pentru
care aveam să-mi sfîrșesc viața mea de mai
tîrziu care nu aveam știință atunci nici
cît va ține nici în ce fel de neprevăzut
avea să se desfășoare cu dorința nestrămutată
să nască douăzeci de bărbați
în dimineața zilei următoare cărora avea
să le otrăvească din timp cu acid fosforic
ochii și să le coasă cu sîrmă de spalier
buzele ca nu cumva în drumul lor
spre lumină să îndrăznească să o sărute
sau măcar să o privescă în locul acela
care-mi era hărăzit numai mie și așa
aveam să scap odată și pentru totdeauna
de vedenia care avea să mă obsedeze
în toți acei douăzeci de ani cînd o
vedeam ridicîndu-se și mergînd prin cameră
cu burta aceea de animal umflat cu lucernă
care se ridica de lîngă mine în timp
ce eu nu puteam să deschid un ochi
urmărind umflătura aceea care creștea
sub ochii mei și peste care aveam să-mi
arunc sămînța la rugămințile ei care
deveneau tot mai aprige fii bărbat ce dracu
în timp ce bărbăția mea începea să cedeze
și eu mă rugam rușinat dă-mi putere
să o fac fericită nu mă părăsi chiar
acum cînd am cea mai mare nevoie
o priveam cum se ridică din pat
tîrîndu-și picioarele care se lățeau tot mai
mult și mai mult ca două balene
în timp ce curăța cartofii în bucătărie
din picioare căci nu putea să stea jos
și ei s-au născut toți douăzeci
dar fără sîrma de spalier cu care am
spus să le fie legate gurile
și fără mirosul acela de fosfor
pe care trebuia numaidecît să-l simt
în clipa aceea toți douăzeci de mărimea
unei cîrtițe mijlocii fără să fi deschis
măcar unul din ei
un ochi să o vadă.
8 (CÎINII CU DOUĂ FALUSURI)
Aveam un somn și un nesomn
unul pentru zilele bune și unul pentru zilele
rele aveam un avion și un tren de marfă cu
care mergeam să fac cumpărături tocmai
la capătul lumii pentru că aici totul era
prea scump și eu nu mai aveam bani nici
pentru un lapte bătut așa de tare s-a scumpit
totul în noaptea aceea cînd au intrat în
oraș cîinii aceia cu două falusuri
care au mîncat tot și s-au făcut așa peste
noapte din niște cîini de mărimea unor
furnici zburătoare pe care le-au adus într-un
insectar pentru muzeul de științe naturale
care urma să fie deschis abia săptămîma vii-
toare cu ocazia semnării unui tratat de pace
dintre Ungaria și România și care nu a mai
fost deschis și a rămas numai un zvon
care s-a răspîndit numai la cîteva persoane
dar care repede a fost dat uitării căci deveni-
se de necrezut și cîinii crescuseră peste noap-
te ca niște bizoni și mîncau de la
tarabe tot ce găseau și intrau în magazine
și nimeni nu le făcea nimic de frică să nu
nu le trezească pofta pentru carnea de om dar
cu fiecare zi orașul se golea de mîncare
încît prețurile au ajuns atît de mari că oame-
nii și-au dat casele cu tot cu femeile lor cu
paturile și cu robinetul cumpărat de la nemți
pînă cînd cineva a tras un foc de armă din spa-
tele unui balcon și cîinele cel mare s-a
prăbușit iar ceilalți s-au mîncat între ei ca
lupii și au fost aduse atunci din alte orașe
conserve cartofi și tot felul de iaurt italie-
nesc și nemțesc în trenuri de marfă care nu
mai încetau să vină și să vină în avioane și
cînd s-au terminat avioanele simple au trimis
avioanele de război și tancuri și au umplut o-
rașul cu mîncare și cu haine de alea nemțești
de la casele de modă cu tot cu femeile care
le prezentau încît nimeni nu-și mai amintea
de săptămîna aceea de coșmar cu cîinii cu două
falusuri care mîncaseră tot căci le părea
doar un zvon de necrezut.
MERGEM SĂ UCIDEM BĂȘINOȘII PĂMÎNTULUI
(CARTEA RĂZBOIULUI)
I
Dacă ai călcat în copilărie
broaștele cele rîioase gîndacii
dacă ai omorît muștele și țînțarii
știi cum se face
capul lor este o nucă
pe care vrei s-o mănînci
inima lor este un țînțar
care nu te lasă să dormi
ceea ce atîrnă cu păr
este o broască pe care trebuie
să o calci
calc-o!
funie
lanț de la drujbă
cuțit
o bucată simplă de fier
alege
mergem să ucidem bășinoșii pămîntului!
VII
Mama noastră a fost la soare
și a zis:
fă ca viața fiului meu
să nu se termine niciodată
ea a crezut că așa va fi
mama noastră a fost
la lupul flămînd din pădure
și a zis:
învață-l pe fiul meu
să nu se teamă
(și ea a crezut că așa va fi)
mama noastră
s-a culcat cu gînduri bune
și a adormit
dar vai! făgăduința soarelui
în timp ce străbătea
drumul cel lung
au înșfăcat-o vulturii
și nu au lăsat-o să treacă
vînătorii au omorît
lupul cel bun
și el nu s-a ținut de cuvînt
atunci mama noastră
s-a dus la bărbat
cel pe care-l știa
mai slab decît soarele
și mai fricos decît lupul pădurii
el nu avea strălucire destulă
și nici putere
el a mințit-o pe mama noastră
și i-a vărsat în burtă
albuș de ou
de sub aripa morții
mama noastră ne-a vrut
nemuritori ca soarele
XI
Ea este ca o pădure
în care îmi strig
durerea și bucuria
ea știe cel mai bine
ce mă frămîntă acum
în nopțile cele urîte
cînd cîinii din ograda noastră
își încîlcesc vocile în lanțul rece al cerului
și capetele lor se mișcă în sus și-n jos
ca penele pescarilor
pe iazul cu pește
în nopțile acelea doar ea
știe să mă tragă înapoi de la geam
ea este pădurea
în care-mi strig eu durerea și liniștea
ca o cerboaică trece ea
cu o curea de sînge la gleznă
ca o cerboaică trece ea
cu o curea de sînge la gleznă
om rău
să nu te atingi!
XIX
Voi veni
din dedesubturile casei tale
mă voi înțelege
cu șobolanul pe care-l otrăvești cu grăunțe
și pentru care întinzi capcane de fier
și el îmi va arăta drumul spre camera ta
voi veni călare
pe șobolanul pe care îl urăști
căci el dorește să scape de tine
iată noaptea este prielnică
ai băut toată seara
și acum ești beat
în patul din camera ta
voi veni fără nici o armă
cu unghiile albastre
și mîinile grele de ură
din dedesubturile casei tale
cu un braț de șobolani pe care vrei să-i
omori
voi intra în camera ta
Inedite
Cărăbușul
Gândul morții
ca un cărăbuș
ce zboară în serile de mai,
ca o pasăre și ca un berbec
ce bate în poarta sufletului meu.
Câteodată te gândești
că poate ar fi mai bine
să te cufunzi în anonimat
cum se cufundă
sacul cu căței
duși pentru înecat.
Exil și lauri.
Moarte timpurie
Copiii tăi, desigur,
îi vor naște
încă o vreme
trupurile altora.
Și viața ca o jivină
lovită pe șosea
va șchiopăta
până la scăpătarea serii.
O, cine ești tu
și pentru ce se tulbură
sufletul tău
căci te-am văzut
din ochiul unei vietăți alergătoare,
care, murind,
tot nu învață să vorbească.
Puțin credincios
Prietene, când vremea se scurtează
se-abat asupra sufletului
vâltori bine dresate,
de acum domestice și, parcă, fără putere.
Ce putere mare are gândul!
Palma sufletului o apasă,
greu ca mercurul.
Și mă întreb:
ce mă voi face eu,
căci n-am credință
nici măcar ca să mut un munte -
cum dar voi porunci gândului:
mută-te de aici și aruncă-te în mare?
Aș vrea să-mi mișc gândul ca pe un iepuraș de soare, cu oglinda
La ce vor folosi atunci cuvintele acestea
și altele pe care le-am rostit,
le-am scris și le-am cântat?
Gândul aș voi să-l mișc
pe trotuarul însorit al sufletului
ca pe un iepuraș de soare,
cu oglinda.
Într-un ochi cuminte
l-aș opri,
poate de pasăre,
poate de dobitoc,
care să nu se închidă revoltat
și să nu clipească.
Îmbrățișarea toamnei
Cine știe să găsească
tăcerea adevărată în inima sa,
tăcerea care este
tăcerea însăși a tăcerii?
Unde tăcerea tace
cufundată în blândețe.
Această amiază de septembrie
culcându-mă pe pieptul ei,
ca și cum m-ar fi iertat.
Peisaj stradal
La capătul drumului
cerul e ca obrazul.
Acolo ochii mei s-au odihnit
de greutatea întunericului.
Pustietate.
Și drumul parcă e un hol.
Mișcând basmaua unei fete bicicliste
vântul își mână valurile.
În susul curgerii,
înspre izvoarele tainice ale vânturilor,
gândul meu a pornit.
Ca un pește înfometat
al văzduhurilor.
Ape calde, ape curate,
în care gândul meu
și-a depus icrele,
înainte ca să plece și să nu mai fie.
Câmpul cu lăcustă
Unde începe singurătatea
și unde se termină ea?
Acolo unde timpul își are vizuina,
în câmpul unde lăcusta sare grea.
Unde se decojește lumina de întuneric
și lacrima de ochi,
și gândul de voință,
și mâna se trage speriată înapoi.
Și zâmbetul de gură,
și mersul de picior,
și cerul își risipește norii.
Și se alege de o parte
moartea și viața,
singurătatea și nesingurătatea.
Atunci lăcusta grea se
lipește de pământ și
florile câmpului se usucă cu trosnet.
Haiku
Tăcerea este suma
tuturor
cuvintelor trebuincioase.
Cel ce numără zilele ca clipele
Cel ce numără zilele ca clipele
și așază gândurile ca pietrele
și singurătatea sa nu o împarte cu nimeni,
acela și-a bătut inima
și a strigat la ea
în întunecimea camerei sale.
Acela a cunoscut
marginile trupului său.
Și a văzut că
așa cum este răsăritul de la asfințit,
așa sînt de departe marginile
trupului una de alta.
Iar trupul său ca o hală goală,
când a strigat din el,
i-a purtat ecoul.
Pentru că acesta, cu faptele sale,
a înstrăinat pe Ziditorul, demult.
Cămăși
Prieteni,
azi slava deșartă strânge ca o cămașă.
Mă uit în ogrăzile unde am copilărit
și nu mă mai zăresc.
În arhitectura nouă și veche a timpului
secundele sunt ca niște ferestre,
zilele ca niște vitralii, prin care soarele
se pleacă în umbre aurii, melci, păsări galbene,
lunile - (cum ar fi luna septembrie), ca o balustradă,
ca un gărducean de după care privește
marea un tânăr frate, pe ploaie.
Toți au fugit, până și îndrăgostiții
s-au dus, acoperindu-și capul cu cămășile.
Poezie de dragoste pentru poeții contemporani
O, poeți plini de păcate
Și de neputințe!,
credeți-mă,
diferența dintre poeziile noastre
de dragoste și adevărata dragoste
e ca diferența dintre Lazăr mort
și Lazăr înviat.
|
